Condiția criticului. Un (auto)portret „en miettes“

Daniel CRISTEA-ENACHE - Cinematograful gol

Autor: Antonio PATRAŞ | Categoria: | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Condiția criticului. Un (auto)portret „en miettes“

Observ că, de la o vreme încoace, mulți dintre cronicarii zilelor noastre țin morțiș să se raporteze la literatură „rațional“, fără sentimente, numai prin intermediul conceptelor, într-o manieră pragmatic-utilitaristă, sancționînd alternativa estetizantă, subiectiv-emoțională, „impresionistă“. De partea autorilor educați la școala esteticului înclină însă balanța, ca de obicei, Daniel Cristea-Enache, criticul care a reușit performanța de a scrie comprehensiv, cu un gust sigur și cu bun-simț, despre cei mai importanți scriitori români din toate generațiile. Asumîndu-și mereu un rol secund, modest, de „arbitru“ sau „ghid“ deprins a facilita, prin interpretări adecvate, apropierea dintre scriitori și publicul larg (generic vorbind, critica e operă de „vulgarizare“, de popularizare), cronicarul de la Observator cultural a dovedit că stăpînește la perfecție arta dialogului și că știe să-și pună în valoare ca nimeni altul partenerii de joc. Altminteri, de n-ar fi izbutit să-și mlădieze discursul după interlocutor, ca un gazetar de rasă, cărțile sale de interviuri (cu Octavian Paler, Ileana Mălăncioiu ș.a.) n-ar fi devenit, cum s-a întîmplat, adevărate bestseller-uri.

„Nel mezzo del camin“ sau timpul mărturisirii

Conștient de propria valoare, Daniel Cristea-Enache nu-i un judecător inclement, un vanitos bîntuit de complexe, nu are mentalitate de jandarm și nici pretenții canonizante. Dimpotrivă, chiar dacă pare nedrept uneori, nu poți să nu-l crezi pe cuvînt văzînd cu cîtă părere de rău formulează verdictul negativ, fără satisfacția aceea plebee a căutătorilor de noduri în papură. Apropiindu-se de scriitori cu admirație și sfială, celebrînd literatura ca pe o sărbătoare de neuitat, realizatorul cunoscutei emisiuni de pe TVR Cultural și-a dezvăluit în timp și sensibilitatea de mare cititor, care-l propulsează printre criticii noștri de primă mînă.

Însă nota distinctivă a personalității lui Daniel Cristea-Enache, acea faculté maîtresse invocată odinioară de Taine mi se pare a fi, mai presus de orice, sinceritatea – dovadă recentul volum cu caracter confesiv, Cinematograful gol (Polirom, 2011), plasat de Radu Cosașu, prefațatorul textului, în categoria generică hibridă a „reportajului intim“. Ceea ce înseamnă că mărturisirea, focalizată pe spațiul intimității, se obiectivează totuși în forma discursivă a „reportajului“, autorul („reporterul convingerilor sale politice și apolitice, cu copilăria lui, cu tot“) adresîndu-se aici în mod explicit unui public cît mai divers (textele au fost publicate, în marea lor majoritate, în Suplimentul de cultură). Vorbind despre sine deschis, cu garda jos, criticul o face nu pentru a regăsi, nostalgic, paradisul pierdut (Daniel Cristea-Enache nu-i un sentimental), ci pentru a scăpa, în fapt, de niște obsesii și amintiri prea „personale“, de care va fi simțit nevoia să se despartă definitiv. De altfel, chiar din primele pagini, după o eșuată tentativă de regăsire a paradisului pierdut, criticul se vede nevoit să constate cu amărăciune: „Cînd ai un trecut frumos, pune-l bine în albumul cu fotografii alb-negru și nu încerca să-l mesteci din nou. Riști să dai peste un mizerabil os de pește, care sufocă sau rănește“. Nu degeaba afirma el că experiența de față e irepetabilă, invocînd în sprijinul său exemplul lui Lovinescu, care și-a exorcizat „moldovenismul“ temperamental în forma unor „memorii“ (de-a dreptul antimoldove-nești) menite a reconstitui nu atît o biografie anume, cît viața literară din acea epocă, cu atmosfera și cu „personajele“ ei specifice. La fel procedează, mutatis mutandis, și Daniel Cristea-Enache.

Deși pornește, așadar, de la un filon autobiografic, narațiunea episodică din Cinematograful gol deconstruiește obișnuitul tipar memorialistic pentru a contura profilul generic al omului care este, în viața de zi cu zi, criticul. Prin urmare, confesiunea nu se „deghizează“ aici pentru a vehicula o imagine cît mai convenabilă, cum se întîmplă îndeobște în astfel de texte, ci pentru a aduce o mărturie convingătoare despre personajul viu din spatele textului/„măștii“, cu tot cu vulnerabilitățile și imperfecțiunile lui. Iar dincolo de „mască“ dăm peste un om obișnuit, ce-și caută refugiul în intimitate, lîngă copii și soție, ca un burghez cumsecade (Omul la casa lui se intitulează ultimul grupaj de texte din volumul de față), un om fericit departe de zgomotul și furia vieții literare, cu vanitățile ei mărunte și cu pisălogii de serviciu ai breslei, care te urmăresc peste tot, la teatru sau pe stadion, în vacanță, la restaurant, pe e-mail și în tot locul. E reconfortant să vezi că un critic cu prestigiu în breaslă și cu o imagine publică de invidiat nu uită să rămînă, înainte de toate, un om întreg, ce nu-și sacrifică familia de dragul carierei. De aceea țineam să apreciez ca pe un lucru rar sinceritatea atît de omenoasă a lui Daniel Cristea-Enache, intruvabilă în memoriile abil confecționate ale altor critici, înclinați mai curînd să-și eroizeze biografia și să se laude singuri.

Numai disciplina și specializarea salvează

Înainte de a vorbi despre sine, Daniel Cristea-Enache aduce un elogiu emoționant părintelui său adoptiv, Valeriu Cristea, căruia îi dedică, nu întîmplător, primul dintre textele publicate în carte. Portretul scoate în evidență preponderent autentica fibră morală, transmisă, pare-se, în întreaga familie, din tată în fiu. Astfel, dacă tatăl era „acel soi rar de om care se îndoiește (metodic), dar nu se îndoaie niciodată“, un om „cu laturile și dimensiunile personalității rotite, mereu, în jurul unei axe morale“, apoi nici fiul nu-i cu mult diferit. Singura notă distinctivă, în opinia mea, o constituie obstinația fiului de a delimita eticul de estetic atunci cînd interpretează literatura, ceea ce părintele lui spiritual nu găsea necesar întotdeauna să facă. În rest, aceeași seriozitate și același cult al disciplinei, același etos al muncii și al datoriei, fără de care nu se poate construi nimic durabil. Iată o frumoasă profesiune de credință despre iluzia necesară ce definește statutul donquijottesc al acestei nobile îndeletniciri: „Cred că un critic scrie în primul rînd pentru sine. Fără o încredere masivă în capacitatea lui de înțelegere și în sensibilitatea receptivă, scrisul său are rezistența unui castel din cărți de joc. Pot greși, risc să mă înșel, există limite pe care le simt și altele pe care le intuiesc. Dar fără convingerea că operele de literatură au nevoie de filtrul meu pentru a se expune în structura lor intimă și în conturul exact al importanței lor, actul critic e zadarnic. File înnegrite cu mii de semne, adăugate la alte milioane de file scrise și tipărite...“.

Prin urmare, fără credința că prestezi o muncă utilă n-ai cum să devii un cronicar de cursă lungă și un critic cu autoritate. Permanentizat, scepticismul e dăunător – vorba unui înțelept din vechime: orice bun începător e un sceptic, dar orice sceptic nu-i decît un începător. În plus, pe lîngă credința în propriul scris, criticul își asumă onest inevitabilele limitări de gust și de înțelegere, limitarea fiind înțeleasă ca o condiție sine qua non a specializării. Daniel Cristea-Enache nu vrea să fie decît critic literar. Nici mai mult, dar nici mai puțin. Or, într-o țară a improvizațiilor prin excelență, în care oamenii se pretind atotștiutori (vezi textele grupate sub genericul Românești, adevărate studii de imagologie aplicată), specializarea pare un handicap teribil, și asta pentru că „...la noi, vînzătorii de la chioșc se visează mari investitori, politicieni și filozofi. Poeții vor să fie moșieri. Vedetele de televiziune se cred scriitori. Filozofii vor să apară pe sticlă sau barem o rubrică la un cotidian să aibă. Jurnaliștii vor să țină restaurante. Iar proprietarii acestora, un răgaz dac-ar avea, ar putea scrie un roman cu tot ce li s-a întîmplat și li se întîmplă“.

Sancționînd bovarismul acesta „individual și colectiv“, criticul își recunoaște, spășit și orgolios totodată, limitele competențelor sale: „pentru că în țara asta nimeni nu se pricepe la nimic, fiecare dintre noi se pricepe la toate. Iată de ce eu nu-s român sută la sută“. Nici măcar la volan, în vacanță, nu izbutește cronicarul să se deconecteze complet și să uite de rubrica lui la gazetă (nu reușește adică să fie un bun român și, implicit, un șofer de nota zece). Noroc de privirea vigilentă a soției distribuite în rolul de copilot, care intervine la momentul oportun, cu o replică blînd-mustrătoare: „ – Daniel, ce faci, iar nu ești atent la drum? Iar te gîndești la cărțile tale?“.

Critica, un joc cu mărgele de sticlă

Pe lîngă etosul muncii și necesitatea specializării, în exercitarea meseriei de critic intră și asumarea unui spirit concurențial, de „jucător“ care trebuie să vrea să cîștige, dar cu fairplay și cu respect pentru adversar. Nu întîmplător, înainte de a opta pentru critica literară, autorul acestor tulburătoare confesiuni ne dezvăluie cum și-a educat el voința de luptător, modelîndu-și o psihologie de premiant și de lider, încă de la cea mai fragedă vîrstă. Spune Daniel Cristea-Enache într-un loc: „Cred și azi că nu merită să joci nici un joc dacă nu ai voința de a-l cîștiga. De a te confrunta cu cei mai buni în domeniu și a încerca să-i faci praf. Jocul nu înseamnă relaxare tîmpă, senzație periferică a participării visătoare, ci competiție pură, cu atît mai frumoasă cu cît e mai grea“. Ca atare, nu contează de fapt ce joci (Age of Kings, ping-pong, fotbal sau critică literară), important e să vrei din tot sufletul să învingi fără a trișa, cîștigînd respectul adversarilor. Pentru că autenticul jucător (erijat întîmplător în postură de critic) nu-i „un învingător dement, exultînd în vîrtejul distrugerii“, ci unul „în-țelept, care va guverna peste popoarele supuse“. Nimic mai adevărat.

În afară de reflecțiile acestea care configurează portretul generic al criticului, găsim în volumul de față și texte cu un caracter mai apăsat autobiografic, menite a păstra in efigie memoria unor oameni dragi, cu rol esențial în viața diaristului-reporter. Remarcabile sînt cele cîteva portrete în notă elegiacă (al profului de română, Anton Chevorchian, al lui Theodor Hristea, „paronimul“ lui), cum și o scenă de grup care surprinde, într-un veritabil tablou vivant, agreabila atmosferă din fosta redacție a României literare. Observatorul privește de undeva din fundal, de pe fotoliul de odinioară al lui Arghezi, ca un portretist înzestrat doar cu creion și hîrtie, atent exclusiv la contraste: „Iată-l pe G. Dimisianu, care-ți inspiră încredere și cînd mănîncă o baclava; iat-o pe Adriana Bittel, vorbindu-ți încîntată despre o carte nouă, dar despre care vor trăncăni toți după vreo trei luni; Iat-o pe Ioana Pârvulescu, mereu surprinzătoare, ieșind din Biblioteca Academiei pentru a merge la munte să se dea cu parapanta; iată-i pe Mihai Zamfir și Nicolae Manolescu, eleganți și cînd mănîncă semințe, ca Hangerliu al lui Călinescu; iat-o pe Marina Constantinescu, omenească în cronicile dramatice și teatrală în viața obișnuită; iat-o pe Constanța Buzea, care scrie o poezie spiritualizată și face o minunată fasole bătută; iată-l pe Pavel Șușară, care spune atît de bine bancuri, încît n-ai mai vrea să le sfîrșească; iată-l pe micuțul și degrabă lăudătoriul Cosmin Ciotloș; iat-o pe Simona Vasilache cea cu trei facultăți terminate...“.

Puțini scriitori sînt în stare de asemenea performanțe portretistice, ca să nu mai vorbesc de înclinația pronunțată pentru povestirea cu tîlc și pentru anecdotă, relevabilă în mai toate textele din volum. Fascinat de „întîlnirile cu neprevăzutul individual și cu natura umană“ în ipostazele ei multiple, oricît de riscante ar fi acestea (vezi aventura cu hoți de la Copacabana), criticul se arată preocupat mereu de semnificația existențială a întîmplărilor povestite și de miezul lor etic. Bineînțeles, nu-i vorba despre o morală abstractă, de manual, de care fac caz apărătorii ipocriți ai corectitudinii politice. De aceea, pentru autorul Cinematografului gol „supremul exemplu în materie de etică aplicată“ îl constituie Maica Tereza, și nu „miloșii ori protestatarii de serviciu“, care „mai bifează un program european, mai iau un salariu, mai înhață o bursă pentru lacrimile lor“.

Un manual de etică aplicată, ca să nu zic un „testament“, este și volumul de față. Nu întîmplător, în final autorul invocă din nou figura luminoasă a tatălui, pentru a închide ca într-un cerc al timpului aceste fragmente perisabile de literatură și viață. Și cum Valeriu Cristea credea că omul trebuie să pună în bagajele sale pentru paradis „toate lucrurile la care a ținut“, nu-i greu de înțeles gestul de acum al lui Daniel. De-ar fi să aleg, împreună cu cartea, eu unul i-aș lua cu mine pe tată și fiu deopotrivă, cu riscul de a fi învins, cum am mai fost, la ping-pong și la alte jocuri, mai grele.

Daniel CRISTEA-ENACHE
Cinematograful gol
Editura Polirom, Colecția „Ego-Grafii“, Iași, 2011, 256 p.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Daniel CRISTEA-ENACHE, Cinematograful gol

Comentarii utilizatori

Maestrul aflatului in treabaM. Constantin - Luni, 23 Ianuarie 2012, 10:31

Maestrul aflatului in treaba

Onctuos-livresc Daniel Cristea-Enache imi pare maestrul tamaierilor complezente : nimeni nu este intrutotul de lepadat, nimeni nu este intrutotul de admirat. Scriitorii sunt si ei oameni ca toti ceilalti asa incat nu trebuie sa ne mire ca au, ca noi toti, calitati si defecte.
Lectura harnica a cronicarului ne dezvaluie subtil ca asta-i recolta literara autohtona care umple bibliotecile. Lumea mica si cocarjata peste textele proprii ca peste textele Sfintei Scripturi este mangaiata duios pe capodopera de cititorul vigilent Daniel Cristea-Enache constituit in rama a tabloului literar .
Premiantii scrisului ies an de an la rampa publica dar o ceata sterila umple de deznadejde cinematograful gol.

”Daniel Cristea-Enache, de partea bună a Forței”Sanda Văran - Marti, 24 Ianuarie 2012, 12:00

Foarte atentă și bine scrisă cronica domnului Antonio Patraș...

Îmi permit să adaug și eu câteva ”impresii” despre ”Cinematograful gol”, o carte care a făcut drum lung până la mine.

Motto: ”Eu chiar cred că Răul ”omnipotent” poate fi doborît cu o scobitoare - sau cu un bobîrnac. Cum așa, fraiere?Simplu, deștepților. Neacceptând să fii parte a lui.”
(Daniel Cristea-Enache,Cinematograful gol)

Mi-am comandat ”Cinematograful gol” cu convingerea că e o carte ”de unică folosință”.

Orice ”cititor de elită” a întâlnit deja genul acesta popular de carte fină, agreabilă, uneori foarte inteligentă, dar fără urmări. O citești, o uiți, o citești, o uiți. Se publică și se citesc în fiecare zi în lume mii și sute de mii de astfel de cărți. Le vezi pe tot mapamondul în vitrinele elegante ale marilor librării. Le vezi apoi plimbate de oameni cu un aer gânditor prin cafenele, parcuri sau hoteluri de toate felurile. Dai cu ochii de ele fără îndoială în trenuri, metrou sau în avion. Le găsești, dacă vrei, pe amazon.com și, inevitabil, pe tarabele improvizate ale anticarilor, care îndrăznesc să ți le mai propună încă o dată, după ce, poate, le-au citit și le-au uitat și ei.

În plus, știam încă dinainte de-a o citi, datorită promovării, că e o carte fără identitate clară, adică un fel de și-și sau nici-nici, pe lângă mai mulți dar-dar, un hibrid dintre aceia ce dau criticilor mâncărimi fervente de limbă, deși, în fond, e o culegere de texte plătite inițial la număr de caractere și apărute în jurnale cunoscute, de care auzisem, dar pe care nu le citeam. Ca să fiu sinceră până la capăt, după ce am citit câteva prezentări, gândul mi-a și zburat deja la șapca lui Charles Bovary. Da, da, exact la tânărul elev Charles Bovary, din partea întâi, capitolul 1, paragraful 7, care intră în sala de clasă...căci nimic nu se compară cu geniul lui Flaubert în materie de descriere a unui amestec de forme, materiale și culori ce se urăsc între ele, necinstit forțate să stea laolaltă, să se adune într-un tot, doar ca să dea mai apoi, programatic, rețeta însăși a urâțeniei în literatură și viață.

Sper că e destul de clar. Nu mă așteptam să fiu prea impresionată de ce ieșise din jobenul aristocratic al criticului, încrucișat cu basca plebeiană a jurnalistului și cu tichia cu moț a universitarului, cu toate că îl cunoșteam pe deja celebrul autor, din poze și din cronicile sale de întâmpinare, de la televizor și de pe facebook, din câteva episoade, mediatizate sau nu, în care jucase bine, pe rând, în roluri de critic criticând actualul sistem literar românesc, critic demisionând din actualul sistem literar românesc, critic ”Daniel sihastrul” și chiar, pe nedrept ziceau unii, critic ”avocat al diavolului”, doar pentru că se înșurubase foarte strâns într-o poziție obiectivă în cazurile recente de linșaj mediatic (Groșan, Ioan Es. Pop, Breban), ce avea toate șansele să reușească fără intervenția sa și a altor 2-3 adepți ai autonomiei esteticului în artă (problemă foarte plicticoasă, de altfel, ce, parcă, mai fusese pusă și rezolvată de câteva ori în scurta noastră istorie literară), intervenție care a stricat tot cheful, căci pietrele s-au lăsat jos și gloata s-a împrăștiat bodogănind.

Abia când volumul a ajuns, în sfârșit, la mine, s-a sfârșit cu prejudecățile bine ambalate cu care așteptasem să citesc ”Cinematograful gol”. Trebuie adăugat însă că nu regret nimic. Îmi place să fiu o cititoare bună, adică zgârcită în entuziasme iuți și ieftine, sceptică și prevăzătoare, greu de „aburit”, cvasi-imposibil de cucerit, în cazul unui text care nu-mi trezește admirația și prin puterea sa de a lumina în întuneric.

Cartea lui Daniel Cristea-Enache strălucește atrăgător, dar să vedem și de la ce.

Între ”Italum acetum” și ”ironic smile”

Indiferent dacă a mai observat cineva sau nu, ”Cinematograful gol” se poate citi, de la un capăt la celălalt, ca un excelent și sclipitor ”poem” satiric. Nu e vorba aici de satira groasă, plină de sarcasm, ucigătoare chiar, pe care o practică în România unii jurnaliști, ce amestecă veninul cu fierea și revolta ce se-așteaptă remunerată, ci de o manieră ironic-zâmbitoare de a scana, obiectiv și exact, societatea în care a trăit și trăiește, nemeritat poate, cea românească - atât trecută, comunistă, cât și prezentă, greu de botezat chiar după douăzeci de ani - și, din când în când, cea omenească în ansamblu, care e servită în felii subțiri, cu multă miere sau frișcă, pentru a nu-i îndepărta și acri prematur pe cititori.

Aceștia sunt acompaniați peste tot corect și afabil, dar și priviți din pagină cu o bunăvoință ușor ironică, cu un zâmbet în colțul buzelor, și asta fie că deschid ”Bagaje pentru paradis”, unde printre pagini de o emoționantă pietate filială, dau peste o fiziologie completă a ”prietenilor cu blană” sau peste una extrem de reducționistă, dedicată unui mare romancier, fie că răsfoiesc la întâmplare și ajung, să zicem, la pagina 75, la una din puținele tablete care are o temă exclusiv politică, aceasta fiind folosită doar ca pretext pentru o radiografiere executată unui fals patriot sau a mai multora din aceeași tagmă(Un ”patriot”), fie călătoresc pe hârtie alături de turistul amator pe plaja de la Copacabana la ore nerecomandate și sunt jefuiți ca pe vremuri în codrii Vlăsiei, fie chiar au ajuns la finalul cărții și se odihnesc în mărunta frizerie de cartier, un topos mitic în care autorul se retrage la fel ca-n spațiul sacru al amintirilor sale din copilărie, închide ochii și se relaxează, învățând parcă de la oamenii obișnuiți din jurul său, profesioniști ai ras-tuns-frezatului, cum se trage un perdaf unui adversar animat nu de idei, ci de resentimente sau cum să râdă de tăiatul firului în patru, cu care se ocupă unii din colegii săi de breaslă (”Metametacritică”) și neuitând să bage totuși în seamă toate detaliile din desueta încăpere, de la culoarea zugrăvelii, la revistele jerpelite și la recipientele de ”DEZINFECTANT”( ”O frizerie de cartier”).

Autorul practică, mai direct sau mai voalat, de la înălțimea tomurilor teoretice pe care le-a citit și scris, o satiră subtilă, elegantă, mai degrabă ”lirică”, cu rare accese de causticitate, iar observațiile sale critice sunt temperate cu inteligență, reînviind vechile arte poetice ale clasicismului antic, care știa foarte bine cum să împletească diversiunea cu educația, model pe care îl profesează și recomandă și studenților săi, viitori profesori de literatura română( ”Cum învățăm literatura română?”).

Fără îndoială, scriitorul Daniel Cristea-Enache este mai mereu ironic, dar aproape niciodată rău sau nedrept. Spun ”aproape niciodată”, fiindcă am descoperit cu uimire că totuși poate fi și rău și asta tocmai când vorbește despre ”Iluziile scriitorului român”. Dacă, în general, își analizează cu dreaptă măsură și bunăvoință scriitorii aleși, evitând să atace persoanele ce au trudit să scrie, ferindu-se să dea nume și să ”înfiereze” estetic, iată că, rănit poate în orgoliul său de profesionist de către cei care nu i-au perceput ironia vreunei cronici, uită de toate preceptele expuse și teoretizate în tableta ”După cincizeci de ani” și se arată nemilos, nedelicat tocmai cu o scriitoare, pe care nu se sfiește s-o și numească.

Ceea ce împrăștie însă rapid impresia neplăcută este faptul că, în „satirele” sale, nu se ocolește nici pe sine, mergând chiar până la a se prezenta în ipostaze deloc avantajoase, rizibile de-a dreptul, așa cum e cazul în ”Playback”, ”Copacabana”, ”Schȕtzen am Gebirge”, ”Moselstrasse” sau ”Piulision”. N-are rost să mă feresc să spun și că demult n-am mai râs atât de sănătos, din toată inima, la unele pasaje, dar și că, de câteva ori, m-a frapat maturitatea reflecțiilor tânărului critic literar, ce alege cu predilecție, ba chiar privilegiază teme etice (Moralități, Gaya, Imbecilul colectiv, Propaganda, Happy-end, etc.) pe care știe să le pună în scenă cu umor, urmând parcă, în proză, lecțiile unor Archilochus, Lucilius sau Horatius, ca să amintim doar câțiva dintre cei pentru care râsul era vehicolul etic prin excelență.

Daniel Cristea-Enache scrie cu pana înmuiată în ”Italum acetum”și toată suflarea românească, de ieri și de azi, de la mic la mare, se poate regăsi în cartea sa, cu precădere în ciclul tabletelor intitulat ”Românești”. Toate clișeele lingvistice cu care este identificat ”românul„ de-a lungul istoriei sunt revizitate și comentate, actualizate și întărite sau abandonate derizoriului. Este evident aici că umbra ”nemuritorului”, cum l-ar numi pe Caragiale un mare admirator al său, se oglindește din când în când în textele lui Daniel Cristea-Enache, că Lovinescu sau Arghezi ne fac cu ochiul mândri că sunt iubiți de critic, dar stilul acestuia rămâne curat, original, ancorat în sine și în realitățile epocii noastre.

În contra mizerabilismului românesc de azi

Înzestrat pe lângă darul analizei și sintezei și cu cel al povestirii, cel mai celebru reprezentat al noului val de critici români oferă în oricare din paginile ”Cinematografului gol”, povestite cu mult farmec și cu o plăcere imensă, mărunțișuri ale vieții cotidiene, văzute ca pline de sens și de importanță, căci pentru Daniel Cristea-Enache existența e departe de a fi plicticoasă, deprimantă și mirosind urât la tot pasul. Deși e lucid și o scrutează tot timpul cu curiozitate prin perdea, prin geamul mașinii, de pe o terasă sau din fotoliul său de actor și observator cultural, nu obosește să o valorizeze și să o considere drept sursa continuă a unor mici sau mari plăceri, pe care le savurează din plin, însoțindu-le, dimineața, de celebra cafea(”O ceașcă de cafea”) sau, la ceas de seară, în pauzele publicitare ale unui film instructiv (”Happy-end”), de mici alinturi culinare, ce țintesc poate, în secret, și la a modela gusturi noi, mai îndrăznețe, pentru românul din clasa mijlocie sau peste, și a-l scoate din torpoarea sarmalelor greu de digerat și a țuicilor, ce-i fac praf ficatul înainte de vreme.

Ca personaj, Daniel Cristea-Enache e unul extrem de onest, care n-are nimic de ascuns, deci vorbește cu o totală dezinvoltură despre sine, surprins în mișcare, în evoluție, la diferite vârste, despre familia reușită și împlinită, despre copiii minunați pe care îi are (”Mateiulia”), despre prieteni, precum și despre pasiunile sale extraliterare, uneori chiar despre futilitatea lor, de la jocurile pe calculator(”Age of Empires”, ”Age of Kings”), de care ratează să devină dependent, la ping-pong sau la fotbal (capitolul ”Microbist”).

Orice ar face în timpul liber, rămâne un profesionist al criticii literare, care ajuns ”nel mezzo del cammin”, își privește retrospectiv parcursul, își rememorează ucenicia (”Spring Time”), își onorează profesorii( ”Profesorul Chevorchian, ”Paronimul” lui ”) și se pleacă în fața maeștrilor, în primul rând, criticul Valeriu Cristea, de la care a învățat codul de onoare al meseriei de critic, pe care a continuat apoi să-l rafineze de unul singur, până când a ajuns la un decalog, un adevărat credo al criticului, ce merită redat integral:” Respectul acestei profesii implică, dincolo de nuanțele fiecărei individualități critice, cîteva puncte esențiale, împărtășite prin acord tacit. Unu, să citești o carte înainte de a scrie o cronică despre ea. Doi, să nu minți cititorul lăudînd o manufactură lamentabilă și demolînd o operă importantă. Trei, să nu faci servicii de presă, de promo, de reciprocitate avantajoasă pecuniar. Patru, să nu furi din munca altuia. Cinci, să nu calomniezi, să nu denigrezi, să nu lansezi atacuri la persoană, să nu-ți ridici, ”polemic”, poalele-n cap. Șase, să fii curios, neblazat, atent la cei ce vin în spațiul literar. Șapte, să nu crezi că literatura începe și se termină cu aceștia, dimpreună cu tine. Opt, să admiți că poți greși, recunoscînd, onest, cînd ai făcut-o. Nouă, să te bucuri cînd citești o carte bună a unui adversar de idei. Zece, să iubești literatura.” Tot cu dezinvoltură și fără falsă modestie ne sunt relatate primele sale succese publice sau unele mici secrete din culisele meseriei (”Deadline”), relațiile cu colegii critici sau cu scriitorii despre care scrie, cu publicul cu care se întâlnește direct, ori de câte ori are ocazia, la târgurile de carte sau la alte manifestări culturale, fiindcă, este clar, criticul nu trăiește pe altă planetă sau doar în cărți.

Față în față cu dezechilibrul moral al societății românești contemporane criticul dă dovadă de pragmatism, este rațional și pare a propune moderația ca formulă epicureiană, dublată de performanța din planul profesional, toate acestea în locul ipocritelor lamentații, devenite tipice intelectualului român, care vede multiplicat enorm, ca prin lupă, tot răul din exterior, îl judecă și denunță fără oprire, dar, nici din întâmplare, nu se poate zări și judeca, acuza, măcar o clipă, și pe sine.
Fără să-și fi propus probabil, cartea ”Cinematograful gol” reprezintă o grea lovitură dată mizerabilismului românesc practicat în literatură, și nu numai, în ultimii 15 ani, și e totodată dovada unui succes existențial, fiindcă criticul este, nu doar pare a fi, un om fericit, și asta se întâmplă chiar astăzi, în România crizei și inflației, a corupției, lipsei de educație și de bun simț.

”Cinematograful gol” este atfel o carte scrisă de un distins epicureu, de un om tânăr, dar înțelept care se străduiește să trăiască în armonie cu lumea sa, fără însă a se lăsa infestat de bolile ei. Și chiar și reușește să se protejeze de mai toate, mai puțin de una, cea mai perfidă, și anume cea a singurătății. În tableta ce dă titlul volumului se simte singurătatea de care suferă uneori, nostalgia nu după întreaga lume dispărută odată cu comunismul și dictatura ceaușistă, ci după copilărie, adolescență, după relațiile interumane ce păreau atunci mai umane decât astăzi, după oameni care au fost și nu mai sunt. Dar scriitorul este naturalmente o ființă solară, ce nu se lasă prins pentru mult timp în plasa melancolică a amintirilor. Așa cum după film părăsește sala întunecată, plină de fantasme și iluzii, așa iese și din starea de tristețe, revenind în prezent, în eternul prezent în care ”....soarele îmi bătea drept în față.”.

Adunate între coperți și grupate pe câteva teme, chiar zece precum în decalog, tabletele sale publicistice se potențează reciproc și puzzle-ul jurnalistic se dovedește a fi mult mai armonios decât te-ai fi așteptat. Fiecare ”piesă”, oricât de eterogenă, ocupă, până la urmă, locul potrivit în peisajul desenat parcă în avans. Deși este aproape sigur că nimic nu a fost premeditat și gândit dinainte, totuși nimic nu pare în plus și nici nu lipsește nimic. De la prima pagină îți dai seama că, deși ancorate în realitatea imediată, tabletele sunt scrise dintr-o perspectivă mult mai largă decât cea a unui jurnalist cu deadline-ul expirat și de pe o poziție destul de detașată pentru a pătrunde și rămâne în conștiința cititorului atemporal.

Cred că nu greșesc deloc, dacă afirm că”Cinematograful gol” este și o carte apolinică, plină de umanism, optimistă, amuzantă și, în același timp, foarte serioasă, pe care o pot pune pe un raft cu alte cărți de recitit și de ținut minte, mai ales că are și avantajul de a fi scrisă într-o limbă română cultă, clasică, fantastic de frumoasă. Nicio șansă s-o fac cadou sau s-o vând vreunui buchinist excentric.

Recunosc că, citind”Cinematograful gol”, m-am gândit, simplu de tot, că Daniel Cristea-Enache ar putea fi cel mai elegant și rafinat spirit satiric apărut de la marii noștri clasici încoace.