OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca dupa expatrierea in Franta de la inceputul anilor ’70 Dumitru Tepeneag a devenit, din motive lesne de inteles, persona non grata in Romania Socialista, iar in primii ani de dupa 1990 a continuat sa contrarieze prin atitudinile sale… contrariante – intr-o perioada in care „razboiul“ politico-ideologic bruia copios „razboiul literaturii“ – ultimul deceniu i-a fost destul de fast sub raportul receptarii critice. Pina acum au aparut despre opera lui patru (daca nu chiar cinci) studii cu caracter monograficmonografic: Tepeneag.

Introducere intr-o lume de hirtie, 1998 si Dumitru Tepeneag, 2007, de Nicolae Barna (versiune substantial remaniata), Tepeneag intre onirism, textualism, postmodernism de Marian Victor Buciu, Intre veghe si vis sau Spatiul operei lui D. Tepeneag de Daiana Felecan si Dumitru Tepeneag si canonul literaturii alternative de Laura Pavel, Cluj, 2007, primele doua fiind si cele mai substantiale. Nu mai vorbesc de numeroasele comentarii – un inventar statistic al articolelor critice dedicate lui Tepeneag din 1990 incoace, listate in finalul monografiei lui Nicolae Barna, ar da, cred, un grafic deosebit de interesant...
Paralel cu recuperarea masiva a romancierului/prozatorului – una dintre cele mai spectaculoase din ultimii zece ani, sustinuta si de o consistenta productie noua – asistam insa si la o recuperare, mai putin subliniata, a teoreticianului. E adevarat, acest reprezentant al neoavangardei estetice nu a scris/publicat studii, volume de teorie; textele sale „metaliterare“ au un alt statut, aparent mai modest, insotitor, in fond persuasiv, activ.

Ele circumscriu o poetica personala, direct legata de activitatea asa-numitului „grup oniric“ coagulat pe la mijlocul anilor ’60 cu sprijinul lui Miron Radu Paraschivescu – militantul comunist pocait, sprijinitor avizat al literaturii incomode din epoca. Dar, desigur, nu numai atit. Istoria scurta si dificila a grupului (din care au mai facut parte, alaturi de Leonid Dimov, Vintila Ivanceanu, Florin Gabrea, Iulian Neacsu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Emil Brumaru) a fost deja schitata in citeva dintre studiile mai sus-mentionate, pornind adesea chiar de la confesiunile lui Tepeneag. Mult mai atent au fost examinate ideile lui, asupra carora nu vreau, totusi, sa insist acum. As spune cite ceva doar despre formula gindirii acestui scriitor considerat de unii prea „rece“, prea algoritmic.
Daca jurnalul intim arunca o lumina personala asupra „laboratorului teoretic“ de creatie, o parte a publicisticii sale transforma optiunile estetice in „actiune textuala“. Caracterul activ, persuasiv este, alaturi de imaginatia logica (si adesea paralogica), un punct forte al acestei gindiri producatoare. Calitatea principala a lui Tepeneag ramine desigur inteligenta, dar nu o inteligenta suficienta siesi, cheltuindu-se in jocuri sterile, ci una „agresiva“, precisa, (de)constructiva si de o mare mobilitate... contondenta.

Surizator contondenta.
O prima tentativa de recuperare sistematica a productiei sale programatice, nu foarte bogate, dar originale si dense, a fost antologia Momentul oniric, ed. Corin Braga (N.B. autorul clujean s-a reclamat si el, prin anii ’90, de la un „nou onirism“), Bucuresti, 1997, care aduna – din „farime“ risipite prin publicatiile anilor ’60-’90 – „programul“ tandemului Dimov-Tepeneag. Recent, a aparut un nou volum antologic – mult mai masiv – alcatuit si prefatat de Marian Victor Buciu (Onirismul estetic, 2007), care aduce la zi si extinde „dosarul“ gruparii de la finele deceniului sapte. Pe linga reluarea textelor din editia lui Corin Braga, pe linga includerea unor noi interventii la tema sau adiacente, noua antologie include si o bogata sectiune de „receptare critica“, de noi interventii, fragmente epistolare, ecouri de tot felul, supralicitind uneori, dar reusind, in ansamblu, sa ofere o imagine cuprinzatoare, o reconstituire convingatoare. Ceea ce se remarca imediat este pozitia de lider real si de speaker a lui Dumitru Tepeneag. El este, nu mai putin, teoreticianul grupului.

„Constiinta sa teoretica“ – redutabila – nu se traduce insa intr-un limbaj teoretizant, arid. Autorul descopera, comunica si se comunica in permanenta, ideile sale sint vii. El procedeaza simultan ca un ginditor silogistic si ca un artist, impingind rigoarea gindirii pina la finete si memorabilitate.
Pe de alta parte, grupul postsuprarealist din anii ’60 (care, dupa cum se stie, isi propunea sa-l impace pe Breton cu Valéry si sa transforme evaziunea onirica in invaziune a realului) a fost unul cu doua viteze. In pofida unor variatii de parcurs (Litaniile pentru Horia, intre altele), poezia lui Leonid Dimov este, practic, fara evolutie. Dimpotriva, proza autorului Asteptarii a tot „evoluat“, schimbind citeva piei de-a lungul a aproape patru decenii: de la scenariile stranii, aproape incifrate din primele sale volume la cochetariile (nu mai putin stranii, dar mult mai ingenioase) cu Noul Roman francez din Arpiéges…, apoi la metafictiunile picaresti din ultimele doua decenii, trecind de la o proza a inchiderii la una a deschiderii spre lume. In textele cu caracter „programatic“, Dimov este cu precadere un eseist.

Tepeneag e, in schimb, preponderent teoretician si ideolog. Temperamental, Dimov era un contemplativ levantin (momentele de fronda din tinerete nu trebuie sa ne insele prea mult). Tepeneag e un experimentator activ, insurgent, novator. Dimov era un fantast, poate un nostalgic, si spirit centripet. Referintele lui ideatice vin adesea dinspre epoci vechi ale culturii europene si merg pina la scoala critica geneveza. Tepeneag e, dimpotriva, un centrifug prin excelenta. Referintele sale filozofice nu coboara in timp dincolo de Marx si Max Stirner. Dimov a ramas in tara, suportind evazionist si boem „in nisa“ presiunea regimului comunist. Tepeneag a provocat mereu vigilenta sistemului, sustragindu-se la timp din capcanele sale si evadind in high life-ul literar parizian, incurcind itele exilului si bulversind canoanele prozastice. „Manieristul“, „barochistul“, „balcanizantul“ si subtil-ezotericul Dimov a devenit, treptat (desi discret), un model in sinul poeziei noastre postbelice. A fost, de altfel, revendicat, de la bun inceput, si drept „precursor“ al postmodernismului autohton, facind tandem cu M. Ivanescu in aceasta poveste de legitimare.

In schimb, Tepeneag a fost asimilat (literar vorbind…) greu si cu noduri, mai ales de catre unii lideri optzecisti de opinie. Citiva s-au grabit sa se delimiteze de el, punindu-i in cont „textualismul“, „neoavangardismul“ si „modernismul tirziu“ pe care nu mai voiau sa le recunoasca drept blazoane (probabil pentru ca devenisera, intre timp, stigmate). „Dificil“ (in atitudinile publice si in textele literare deopotriva), sabotind, in mod sistematic, previzibilitatea, prozatorul ne obliga, de fapt, sa-l citim (si) prin lentila textelor sale programatice, in care experienta poetica a suprarealismului doctrinar fuzioneaza cu „metoda“ unor noi romancieri d’antan precum Robbe-Grillet, Robert Pinget, Jean Ricardou, iar telquelismul – cu filozofia existentialismului european. Pina la „amfibiul“ Arpiéges… (roman de tranzitie, scris partial in Romania, partial in Franta) el nu face, in fond, altceva decit sa saboteze proza, transformata intr-un amestec bizar de poem halucinatoriu si de joc intelectual.

Se intimpla cu acest prozator ceea ce s-a intimplat, de-a lungul timpului, cu multi scriitori de „avangarda“): desi centrul de greutate al operei se afla in literatura sa din exil si in trilogia romanesca (Hotel Europa, Pont des Arts, Maramures), centrul de greutate al receptarii critice pare sa cada asupra „momentului oniric“. N-as merge pina acolo incit sa afirm ca identitatea programului teoretic „bate“, in cazul lui Tepeneag, imaginea operei fictionale – fie si a celei scrise in tara. Dar, ma grabesc sa adaug, nu-i de mirare ca acest prozator anticanonic a simtit nevoia sa experimenteze si formula canonica a trilogiei romanesti „totalizante“. Clasicizare? Intr-un fel da. Intr-un fel… ironic, „(neo)avangardist“, „postmodernist“, dar… cui folosesc, pina la urma, asemenea etichete?