Cel de-al doilea roman al Anei Maria
Sandu, Omoară-mă! (după Fata din casa vagon, 2006), apărut anul
trecut – una dintre cărţile de proză notabile ale lui 2010 –,
este povestea atent construită şi impecabil şlefuită stilistic a
unui caz de vampirism aşa-zicînd psihic, de posedare mentală
a Ramonei, tînără absolventă de facultate, de către
sexagenara doamnă Manea, o femeie singură, speriată de bătrîneţe
şi de moarte. Povestea are toate datele unui subiect senzaţional –
începe, practic, cu mărturisirea unei crime: în seara
crimei, Ramona se întîlneşte pe stradă cu Vali, la care
rămîne cîteva ore, peste noapte, într-o stare de
profundă tulburare.
Prima parte a cărţii îl are,
aşadar, ca narator pe Vali şi ea se fixează chiar pe
momentul-limită al nopţii cu pricina, care asigură o subtilă
pregătire a cititorului pentru dezvăluirea întîmplărilor.
De fapt, romanul uzează de tehnici consacrate ale povestirii: începe
cu finalul – uciderea doamnei Manea –, după care procedează la
o punere în scenă retrospectivă a complexului de împrejurări
care au condus la acel teribil deznodămînt. Dezvăluirile se
produc în partea a doua – cea mai amplă a romanului – sub
forma unei lungi scrisori pe care Ramona i-o trimite lui Vali, din
arestul preventiv în care se află. Partea a treia – şi
ultima – reprezintă răspunsul lui Vali, tot sub formă
epistolară, un răspuns onest şi voit terre à terre, care
contrabalansează bine-venit tonalitatea morbid-hipnotică a
scrisorii confesive a Ramonei.
Puterea de viaţă şi de moarte a
poveştilor
De altfel, contrastul dintre începutul
romanului, cu tonul său estival, lejer şi jemanfişist – Vali se
întoarce pe jos în garsoniera lui de pe Magheru
(moştenită de la mătuşa Olga), după o băută cu prietenii săi,
Dudu şi Mircică, în aşteptarea unei escapade de cîteva
zile la mare –, şi sumbra poveste multistratificată a Ramonei
este unul bine calculat. Vali se întoarce acasă, noaptea,
avînd în faţa ochilor o imagine cărtăresciană,
hiperbolică a Bucureştiului, un fundal luminescent ce va dispărea
complet în povestea Ramonei – fata sechestrată de doamna
Manea în apartamentul ei dintr-o vilă din cartierul Domenii –,
înlocuit fiind cu evadările imaginare în decorurile
Saint-Tropezului, Parisului şi Lisabonei din istoriile amoroase ale
doamnei Manea: „Dacă ar fi după mine, n-aş ieşi decît pe
înserat şi m-aş învîrti pînă aş ameţi în
jurul acestui corp imens şi lucios, tatuat cu clădiri construite în
fel şi chip. Un oraş anesteziat în care doarme o balenă
uriaşă, iar eu, ultimul locuitor rămas treaz, mă caţăr pe
spinarea ei şi încerc să ajung acasă“.
Între Vali şi Ramona – care se
întîlnesc într-un moment critic din viaţa fetei –
există de la început o comunicare aparte, ce denotă că
băiatul e mult mai sensibil decît vrea să arate prin aerul
său indiferent şi petrecăreţ: „A urmat, de departe, cea mai
intensă îmbrăţişare de care am avut parte în ultimii
ani. Ramona s-a lipit de mine şi atunci i-am simţit nu doar trupul
care tremura ca o piftie, dar şi sufletul sau cum s-o fi numind
partea aia din noi, învelită bine în o mie de straturi
de grăsime. [...] Mi-am imaginat-o întotdeauna ca pe-o perlă
minusculă, extrem de vascularizată, cu o textură complicată, dar
nu cred că am dreptate“. Toată această secvenţă iniţială, a
refugiului peste noapte al Ramonei la Vali, constituie un debut în
contrapunct – plin de prospeţime tinerească şi delicateţe
sufletească – pentru o poveste morbidă şi violentă, încheiată
cu o crimă.
Secvenţa de mijloc constituie miezul
romanului şi face loc personajului central al cărţii, doamna
Manea, care trăieşte în text – cum şi-a propus, de altfel,
in concreto – chiar prin vocea narativă a Ramonei, aşa cum
trăieşte, la propriu, prin invadarea corpului şi minţii fetei,
prin confiscarea şi sechestrarea ei. Doamna Manea e o sexagenară
distinsă şi impunătoare, cîndva o femeie frumoasă (şi
foarte înaltă, măsurînd 1,80 m). La începutul
relaţiei de coabitare a celor două femei (Ramona e invitată de
doamna Manea să locuiască la ea, fără să plătească chirie),
Ramona trece printr-o fază de admiraţie şi de seducţie exercitată
de gazdă asupra ei: „Ea pleca şi, după mai bine de o oră,
mirosul de Chanel no. 5 încă plutea în aer. Se deplasa
dintr-un colţ în altul al camerei şi mă urmărea. Îl
respiram. Îmi îndoiam capul, mi se aşeza cuminte pe
ureche. Aparatul meu respirator era în stare să transporte o
cantitate impresionantă de substanţe florale. Clasice, puternice,
fatale. Sîngele prelua conştiincios o parte din informaţie.
Sigur mai am încă vene, artere, cartilagii parfumate“. Atrag
atenţia – profitînd de ocazie – şi asupra unui estetism
funciar al scriiturii Anei Maria Sandu, asupra frazei şlefuite cu
fineţe, debuşînd adesea într-o metaforă somptuoasă.
Şi asta indiferent sau în ciuda, uneori, a cruzimii sau a
violenţei exprimate în fraza cu pricina.
Romanul reuşeşte să surprindă
gradat luarea în stăpînire (psihică) a fetei de către
sexagenară, senzaţia de sufocare provocată de claustrare,
insinuarea treptată a fricii resimţite de Ramona, trecerea de la
prietenia calmă la agresiunile verbale din partea doamnei Manea,
totul culminînd cu încuierea/ sechestrarea fetei în
casă şi chiar legarea ei – la propriu! – de un scaun pentru a
asculta pînă la capăt poveştile gazdei.
Se insinuează aici şi un alt nivel al
poveştii, anume cel textual, al poveştilor imbricate, al poveştilor
încastrate una în alta precum păpuşile ruseşti sau
precum poveştile Şeherezadei, şi care pot avea o putere de viaţă
şi de moarte asupra fiinţei umane (vezi Şeherezada). În
cazul de faţă – o putere de viaţă în ce-o priveşte pe
doamna Manea, care întinereşte şi se revigorează povestind,
dar o putere de moarte, de epuizare, de consum intern, de vidare
cvasicompletă, în ce-o priveşte pe Ramona, receptacolul fără
rest al poveştilor prietenei sale sexagenare: „S-a purtat ca o
infirmieră care urmăreşte ca picăturile de perfuzie să ajungă
în sîngele pacientului. Şi, pot să jur, nu s-a irosit
nici un mililitru din povestea ei preţioasă“. Către final,
poveştile doamnei Manea ajung de-a dreptul devoratoare, la unghiul
total opus puterii soteriologice deţinute de poveştile Şeherezadei:
„Poveştile, odată spuse, se răzbunau şi făceau ravagii în
corpurile noastre. Celulele rele le înghiţeau pe cele
sănătoase, se întindeau precum cancerul şi n-aveam nici o
putere să le opresc“.
Iubire în decor parizian
Romanul jonglează, în fond, cu
aceste două niveluri: nivelul psihologic – vraja malefică
răspîndită de doamna Manea, luarea în captivitate
psihică şi fizică a Ramonei, însoţite de concertul
permanent al spectrelor (Geo, Ian, prinţesa Martha Bibescu) –,
respectiv nivelul textual, mizînd pe forţa hipnotic-malefică
a poveştilor înseşi – precum o pînză de păianjen –
de a pune stăpînire pe individ.
Omoară-mă! e un roman infuzat de un
erotism morbid, la limita perversiunii, a devianţei. Doamna Manea
îşi retrăieşte tinereţea amoroasă şi-şi revigorează
corpul – la un moment dat, o radiografie indică faptul că
durerile de spate şi îmbătrînirea oaselor au trecut de
la doamna Manea la tînăra ei prietenă! – luînd în
stăpînire, puţin cîte puţin, mintea şi trupul
Ramonei, care nu opune nici o rezistenţă. Ba dimpotrivă, se
transpune total în poveştile evocate de Veronica Manea. Cu
ajutorul Ramonei, doamna Manea îşi resuscitează chiar şi o
istorie amoroasă de lungă durată, aventura cu Geo – bătrînul
domn, la fel de elegant şi de spilcuit ca pe vremuri e (re)introdus
în casa lor şi întreţine o relaţie ambiguu-erotică
atît cu Ramona, cît şi cu doamna Manea. Manipulată sau
nu psihologic de gazdă, Ramona manifestă, în orice caz, o
anumită atracţie faţă de micile gesturi/jocuri erotice ale
septuagenarului, ba chiar, compensatoriu, o afecţiune faţă de el
care o va ajuta să reziste agresiunii psihice venite din partea
doamnei Manea. La scurtă vreme, totuşi, Geo moare subit, iar doamna
Manea se întoarce la o altă istorie amoroasă din trecut,
episodul iubirii sale pătimaşe pentru fotograful parizian bisexual
Ian.
Întreaga secvenţă pariziană,
ce se învîrte în jurul lui Ian Nori, a iubitului
său Pierre, dar şi a prinţesei Martha Bibescu – vecina de palier
a lui Ian, posesoarea unui apartament pe L’Île Saint-Louis,
care murise în urmă cu doi ani, la vîrsta de 87 de ani
–, e printre cele mai frumoase ale cărţii, nu numai prin
insolitul personajelor, dar şi prin descripţia fascinată a
atmosferei pariziene, a cheiurilor Senei, a cafenelelor de stradă
sau a magazinelor de vinuri de colecţie. Erotismul – vibraţie
permanentă a paginii, căci definitoriu pentru felul în care
doamna Manea înţelege să-şi resusciteze tinereţea şi
vigoarea, energie totodată vitală şi distructivă (Ian însuşi
va muri într-o noapte datorită amorurilor sale promiscue,
jefuit şi lovit în cap cu un obiect contondent) – e dublat,
în secvenţa pariziană, de farmecul irezistibil al oraşului,
de pulsaţia lui inconfundabilă. Ana Maria Sandu e o scriitoare
atentă la vibraţiile ascunse, la acea „perlă“ minusculă,
intens vascularizată care poate fi sufletul nu numai al unui om, dar
şi al unui oraş, al unei metropole luminescente.
Din ce în ce mai epuizată, mai
golită pe dinăuntru, Ramona e conştientă de strategia vampirică
a doamnei Manea: „Aveam impresia că doamna Manea asta făcea în
fiecare zi: îi deranja pe toţi oamenii pe care îi iubise
atunci la Paris. Şi eu, şi ei trebuia să plătim pentru suferinţa
îndurată. Ea îmbătrînea, iar fantomele de care nu
vrusese să se despartă deveneau din ce în ce mai
sfărîmicioase“. Ramona e înconjurată şi consumată
de suita de spectre conjurate de doamna Manea: „Sînt,
probabil, cea mai bogată deţinătoare de cadavre în stare
perfectă de conservare“. Şi culminaţia: „Doar carcasa îmi
mai aparţinea. Organele vitale i le donasem deja doamnei Manea. Fără
să moară, se reîncarnase din timpul vieţii. Găsise un trup
mai tînăr care s-o poarte prin lume“. Excedată, disperată
de sechestrare, Ramona o ucide pe doamna Manea lovind-o de mai multe
ori cu scrumiera în cap. Ambiguitatea titlului romanului
(Omoară-mă!) întreţine cumva şi ambiguitatea psihologică a
relaţiei dintre cele două femei (doamna Manea pare să fi acceptat,
eventual să-i fi indus fetei ideea de a o ucide...).
Scrisoarea finală a lui Vali, dincolo
de tonul pragmatic şi onest, pune în dubiu însăşi
veridicitatea poveştilor doamnei Manea (inventate, pare-se) şi, la
limită, chiar pe aceea a confesiunii fetei, lăsînd – aşa
cum se cuvine – în suspensie şi tulburare cititorul.
Dacă i se poate reproşa ceva cărţii,
atunci ar fi o anumită artificiozitate a modului în care se
leagă situaţiile narative, ca şi excesul estetizant, pe alocuri,
în detrimentul tensiunii subiacente.
Ana Maria SANDU
Omoară-mă!
Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“,Iaşi, 2010, 222 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters