Cîteva prejudecăţi de lectură

Addenda la receptarea unui roman

Autor: Bianca BURŢA-CERNAT | Categoria: Literatură | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Apărut în sfîrşit anul trecut, după o lungă perioadă de aşteptare în care mulţi se vor fi întrebat (în fond, cu o curiozitate legitimă) ce şi cum va mai scrie Gabriela Adameşteanu într-un context – social şi literar – diferit de acela al deceniilor în care autoarea scrisese şi publicase Drumul egal al fiecărei zile sauDimineaţă pierdută, romanul Provizorat a avut parte de o receptare promptă, atentă, ghidată însă, uneori, de anumite prejudecăţi de lectură. Nota dominantă a articolelor pe care comentatori(i) din generaţii diferite le-au consacrat acestei cărţi este dată de tonul sobru-elogios – uşor convenţional pe alocuri – ce însoţeşte verdictul critic: volumul de faţă, spun (direct sau într-o manieră mai întortocheată) aceşti comentatori, este o reuşită a autoarei, dar... – căci aici urmează aproape invariabil un „dar“, exprimat limpede sau strecurat la un nivel implicit al discursului – nu egalează performanţa (de construcţie, de scriitură etc.) atinsă de Gabriela Adameşteanu în Dimineaţă pierdută. O situare ierarhizantă a celor două romane ar putea fi, totuşi, pripită, din cel puţin două motive. În primul rînd: e dificil şi, pînă la urmă, forţat să compari – dintr-o perspectivă axiologică – două construcţii epice cu mize atît de diferite, cum sînt Dimineaţă pierdută şi Provizorat. În al doilea rînd: nu s-a scurs încă suficient timp după apariţia acestui nou roman al autoarei, asupra căruia apasă, inevitabil (şi, într-un fel, nedrept), prestigiul Dimineţii pierdute.

O presupusă omogenitate a prozei Gabrielei Adameşteanu

Cum era, de altfel, relativ uşor de anticipat – dată fiind notorietatea autoarei –, mai toţi cei care au scris despre Provizorat s-au lăsat purtaţi de o frenezie a comparaţiilor/paralelelor cu cărţi(le) anterioare ale Gabrielei Adameşteanu, accentuînd de exemplu „continuitatea“ pe linie epică dintre romanul de curînd apărut şi Drumul egal al fiecărei zile (1975), dintre gracila Letiţia Arcan din romanul de debut şi matura eroină din romanul de acum, ori căutînd „corespondenţe“ de problematică sau de construcţie cuDimineaţă pierdută (1983) şi Întâlnirea (în toate cele trei variante ale acestei proze). Bineînţeles, atari trimiteri erau legitime, pînă la un punct, ţineau de o bună (chiar dacă nespectaculoasă) contextualizare. Cînd zic „pînă la un punct“ am în vedere acea limită dincolo de care o retorică a paralelismelor, comparaţiilor, analogiilor, încadrărilor ş.a.m.d., devenind excesivă, ajunge să precumpănească asupra analizei propriu-zise a romanului în discuţie. (Re)citind mai multe dintre articolele dedicateProvizoratului, am avut impresia că nu despre cartea proaspăt lansată a Gabrielei Adameşteanu era vorba acolo, ci despre proza Gabrielei Adameşteanu în genere, că observaţiile de lectură privitoare la această carte erau prea mult (subliniez prea mult) influenţate – prin urmare, falsificate – de ceea ce comentatorii citiseră înainte din şi despre literatura autoarei. În alţi termeni: lectura a fost excesiv condiţionată, în cazul de faţă, de prelectură. Şi, mai mult decît atît, mi se pare că la fel s-a întîmplat şi cu lecturaÎntâlnirii – în varianta (romanescă) experimentală din 2003 şi în aceea, radical modificată, din 2007.

Ceea ce vreau să subliniez, cît mai apăsat cu putinţă, este că adesea criticii – mai vechi sau mai noi – au văzut în mod eronat în Gabriela Adameşteanu o prozatoare egală cu sine, captivă a aceluiaşi univers problematic, fidelă – de la o carte la alta – aceluiaşi tip (chiar dacă elaborat, solid şi complex) de construcţie narativă. Cred că lucrurile stau un pic altfel: spirit mobil, dinamic, Gabriela Adameşteanu este o scriitoare care se reinventează în permanenţă. Dovadă nu doar – de altfel mult invocate – succesivele şi în unele cazuri radicalele modificări pe care le-a adus, cu prilejul unor reeditări, cărţilor sale, ci şi, mai ales – aspect insuficient discutat, faptul că aceste cărţi se deosebesc în mod substanţial una de alta. Iau în discuţie doar romanele.

Proză a „educaţiei sentimentale“,Drumul egal al fiecărei zile e o naraţiune psihologizantă retro, asumîndu-şi autenticismul unui anumit sector al prozei româneşti interbelice. Acestui roman al tinereţii orgolioase, Gabriela Adameşteanu îi contrapune, în Dimineaţă pierdută, o viziune asupra bătrîneţii şi asupra unei lumi aflate la crepuscul, viziune cu excepţional potenţial mitologizant; după cum unei partituri narative simple, în maniera autenticismului anilor ’30, îi contrapune o sofisticată construcţie polifonică. Romanul Întâlnirea este, la rîndu-i, altceva, cu totul altceva, şi ca problematică, şi sub aspectul construcţiei – mai experimental în varianta din 2003 –, rescriere postmodernă, cvasipoematică, a Odiseei. Totul e diferit în aceste romane: de la subiect şi teme pînă la scriitură. Comună rămîne, fireşte, şi asta îi va fi indus în eroare pe comentatori, marea obsesie a scriitoarei: Istoria, cu vicleniile sale, cu „vieţile provizorii“ (expresia e a unui alt binecunoscut prozator român postbelic...) aruncate în malaxorul ei infernal; comună rămîne preocuparea autoarei pentru „provizoratul“ perpetuu al istoriei româneşti, pentru cele cîteva obsedante decenii cuprinse între epoca nebuniei legionare ce a premers izbucnirii celui de-Al Doilea Război şi marasmul – permanentizat – de după 1989. Acesta este, neschimbat, fundalul mare al prozei Gabrielei Adameşteanu, dar pe acest fundal, evenimentele, personajele, semnificaţiile se configurează, repet, altfel în fiecare dintre romanele autoarei.

Insist, deci, asupra faptului căProvizorat este o construcţie perfect autonomă în raport cu ceea ce a publicat pînă acum Gabriela Adameşteanu. Arhitectura, discursul, mizele narative sînt altele decît în romanele anterioare. În sensul acesta, convingător mi s-a părut un articol al lui Alex. Goldiş (publicat în iulie 2010 în revista Cultura), care vede în Provizorat „cel dintîi roman propriu-zis politic al Gabrielei Adameşteanu“, interpretînd obsesiva recurenţă a secvenţelor (cvasidramatizate) în care spaţiul intimităţii erotice este invadat de discursul politic proliferant din perspectiva „aliajului ireductibil dintre pasiune şi politică“.

Că Provizorat este altceva (subliniez din nou altceva) decît Dimineaţă pierdută e un foarte important semn că avem de-a face cu o carte vie, capabilă să trăiască prin ea însăşi. Romanul din 1983 construia, pagină cu pagină, mitologia unei lumi ajunse fatal la crepuscul: în contrast cu un prezent tern, interbelicul se contura, nostalgic, ca un puzzle calofil de fotografii vechi, investite nu doar cu valoare simbolică, dar şi cu funcţie insidios-subversivă. Dimineaţă pierdută era, implicit, cartea nevoii de iluzii. (Pun între paranteze superlativele, care, de altfel, se subînţeleg.) Romanul de acum lucrează, pagină cu pagină, la aneantizarea oricărei iluzii şi împotriva oricărui mit. Jumătatea de secol pe care – dens, percutant, remarcabil reliefat – o trece în revistă, într-o dinamică ameţitoare, acest masiv roman-frescă stă în întregime sub semnul Răului, privit ca fatalitate a Istoriei. Nici un loc luminos: deceniile de comunism, dar şi, aproape în egală măsură, anii de dinainte de război sau, într-un arc peste timp, de după căderea comunismului sînt, pentru personajele din Provizorat, anii unei permanentizate isterii a Istoriei...

S-a observat deja că Provizorat, roman cu sute de personaje, între care cele secundare se întîmplă să fie nu mai puţin pregnante decît cele care, măcar aparent, ocupă prim-planul acţiunii, nu mai este cartea unei eroine memorabile ca Vica Delcă. E adevărat, dar nici nu cred că îşi (mai) propune să fie aşa ceva. (De altfel, nu sînt – nici în literatura noastră, nici în altele – tocmai numeroase romanele centrate pe un personaj...) În Provizorat, consecvent-deziluzionatei perspective/viziuni asupra Istoriei îi corespund un complicat procedeu al descentrării, fragmentării, dispersiei narative şi un scenariu epic în virtutea căruia nu mai există un personaj anume asupra căruia să se focalizeze, privilegiat, atenţia, ci o multitudine de antieroi (de la Sorin Olaru la Harry Fischer) care, fiecare în parte, captează interesul la lectură şi constituie „un caz“.

Încheind în logica unei comparaţii între Dimineaţă pierdută şi Provizorat, dacă primul roman a putut fi dramatizat, cel de-al doilea, construit din secvenţe cu un bun potenţial cinematografic, conţine premisele unei producţii filmice de anvergură.

Gabriela ADAMEŞTEANU

Provizorat

Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd.“

Iaşi, 2010, 448 p.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Gabriela ADAMEŞTEANU, Provizorat

Comentarii utilizatori

comentariubazlen - Luni, 14 Februarie 2011, 18:27

Cronica d-nei Cernat mi se pare o slaba tentativa de a apara o carte foarte buna, dar nu deosebita in productia Gabrielei Adamesteanu. Aceasta carte are o miza foarte mare, care totusi se dizolva din cauza unor elemente clar identificabile: 1. Este prea lunga. Repetarea unor situatii, unor leitmotive, chiar includerea unor paragrafe similare, are drept rezultat o carte pe alocuri agasanta si plictisitoare, care se indeparteaza de miza ei psihologizanta si de privire sintetica si "isterica" asupra Istoriei. Eliminarea unor secvente asemanatoare ne-ar fi dat un roman mai concentrat, mai subtire, mai adecvat in fine pentru scopul de promovare internationala pe care si-o doreste autoarea 2. Scenele erotice sunt ridicole, descrierea scenelor de sex intre Letitia si Petru, si intre Letitia si Sorin, intre Eleonora Oprea si sotul ei, etc. par asa de invechite (probabil scrise, sau gandite atunci, in anii '70) si naive, incat par scoase dintr-un roman din secolele trecute, asa de morbide, de obsesive, incat par scoase dintr-un roman erotic de prost gust al zilelor noastre. Ce a vrut sa demonstreze d-na Adamesteanu, ca este o autoare moderna, care scrie o proza pe gustul cititorului de azi, pe gustul tinerilor, pe gustul occidentalilor, poate? ce crede, ca cititorii de azi au nevoie de scene de sex ca sa-i citeasca cartile? Intr-o alta epoca, ar fi fost un roman revolutionar. In Occident, insa majoritatea cititorilor ar zambi cu condescendenta.