OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Chestionat de Dorin Tudoran (intr-un interviu din Luceafarul, 9 octombrie 1976) asupra intiilor pasi in cariera de critic, Ovid S. Crohmalniceanu se arata destul de rezervat, putin satisfacut de primul sau volum, alcatuit sub presiunile momentului (Cronici si articole, 1954); ar fi preferat – marturisea – o formula anterioara, conforma unor optiuni estetice ferite de imixtiuni ideologice. Privind nostalgic spre acea epoca a tineretii, regreta ca nu se grabise, pina la institutionalizarea barierelor dogmatice, sa-si adune intr-o carte saptaminalele „dialoguri despre poezie“ publicate pe durata mai multor luni din vara si toamna lui 1947. Imaginase, pe atunci, ingenioase incursiuni in universul liricii universale, cu precadere insurectional-modernista. Procedeul etala lecturi copioase si o agera receptivitate, de natura sa atite curiozitatea cititorului si sa-l faca partas al strategiilor menite sa atraga prozeliti. Departe de a fi abandonate uitarii, imprejurarile aveau sa fie evaluate si actualizate, in mai multe locuri din Amintiri deghizate (1994), cu deosebire cind venea vorba despre Miron Radu Paraschivescu, oarecum „nasul“ ivirii in arena literara a plinului de fantezie explorator in zone ale poeziei mai putin accesibile, daca nu de-a dreptul exotice pentru lectorul de toata ziua, tributar gusturilor curente.

Apropierea dintre cei doi, produsa treptat, s-a configurat inca de pe vremea cind M.R.P. dirija pagina literara la Ecoul si se straduia sa asigure un fel de oaza a gindirii libere, sustrase marasmului ce ameninta viata intelectuala data peste cap de prelungirea razboiului in 1943-1944. Pivotul paginii il reprezenta, de regula, medalionul dedicat unei notorietati scriitoricesti. Isi dadeau concursul condeiele cele mai diverse, de la experimentatul critic Serban Cioculescu, maestru al creionarilor concise, aluzive, incarcate de nerv corosiv, pina la cel mai recent afirmat intre combatantii redutabili, pe nume Virgil Ierunca. Genul de profil lapidar exercita, pare-se, o atractie deosebita printre tinerii cu anumita priza la fenomenul literar, ispititi de o verificare practica a antenelor proprii, gata sa-si puna la incercare aptitudinea de a caracteriza o opera in sine ori un destin creator.

Posta redactiei atesta un adevarat asalt si sugereaza o ambianta de atelier stimulativ, deschis ofertelor apte sa imputineze prejudecatile limitativ-provinciale si, mai ales, sa dejoace ingradiri de conjunctura. Dintre cei pe care girantul paginii ii incuraja sa persevereze, se vor impune, pe parcurs, redutabili profesionisti ai condeiului critic: Vera Calin, Radu Lupan s.a. Repetate raspunsuri erau adresate Mariei Veniamin, nimeni alta decit Nina Cassian de mai tirziu (obligata, deocamdata, sa-si tainuiasca reala identitate, din pricina discriminarilor rasiale si a interdictiilor aferente). Se incingeau confruntari in toata regula; pe de o parte, preferintele livresti ale corespondentei, sedusa pina la subjugare de rafinamentele si detasata interiorizare din universul lui Mallarmé, Valéry sau Morgenstern, de cealalta parte vointa redactorului de a nu se da batut (bizuit pe favorabila primire a propriilor realizari din Cintece tiganesti), cautator de aliati printre tinerii sensibili, convinsi eventual sa adere la retorica sa despre fecunditatea inspiratiei ancorate in dialectica vietii imediate. Habar n-avea M.R.P. ca pe firul discutiilor intervenea o noua persoana, recent intrata in atentia Ninei Cassian pe cale epistolara. Totul capata un caracter oarecum insolit prin faptul ca neprevazutul partener de dispute se dovedea perfect familiarizat cu aventurile poeziei de pe diverse meridiane, desi venea dintr-o profesie tehnica; urmase cursuri ale Politehnicei, sectia de constructii, pina la eliminarea din facultate pe aceleasi motive rasiale, cind s-a vazut nevoit sa revina in orasul natal, Galati, unde va fi repartizat la munca obligatorie pe santierele navale. Teribil pasionat de literatura, profita de orice ragaz pentru a-si extinde informatia in perimetrul mereu fascinant, semanat cu surprize, al avangardei.

Avea amici sau colegi care circulau nestingheriti si carora le cerea sa scotoceasca anticariatele Capitalei ori sa-si puna la bataie relatiile personale pentru a-i procura „trufandalele“ literare rivnite. Poeta din Bucuresti raminea, pur si simplu, uluita de solicitarile politehnicianului galatean, mai avizat decit un expert in ale literaturii. Nu-i trebui mult sa se convinga a intra in competitie cu stilul medalioanelor cultivate la Ecoul.
Initiativa semana, partial, cu o sotie, datorita alegerii unui pseudonim total iesit din comun, frizind extravaganta: Ovid Crohmalniceanu-Sache (convenit, de fapt, prin consultari de la distanta cu recentii „amici“ bucuresteni). Relativ repede, „botezul“ avea sa fie asumat si inscris ca atare in circuitul publicistic pe data de 6 august 1944, cind pagina culturala a Ecoului oferea spatiu unui profil poetic, expediat din Galati, dedicat americanului Vachel Lindsay. Era intr-o duminica, iar miercuri proaspatul promovat in pagina recidiva cu prezentarea altui ilustru exponent al lirismului modern – concomitent prozator, dramaturg si eseist – spaniolul Ramon Gomez de la Serna, pe care comentatorul il situa, cu argumente legitime, in „Europa lui Apollinaire, Jacob, Salmon“. O data sparta gheata, prins, e de presupus, si de euforia tiparului, debutantul lasa deoparte timiditatile inceputului si se lansa in multiplicarea punctelor sale de vedere; de pilda, la 9 septembrie, zorit sa indrume, de asta data, atentia cititorilor dornici de raritati spre rusul Velemir Hlebnikov. Incepea sa capete gustul definitiilor concise: „Stepa are un Mallarmé hirsut si haotic, ca si peisajul ei“. Sigur pe informatia sirguincios colectata, comentatorul punea in evidenta o retea de asocieri, apte a circumscrie locul favoritului sau intr-un sistem de vase comunicante, avindu-i protagonisti pe Mandelstam, Pasternak, Ahmatova, Esenin. Inca un pas si ajungea la paralelisme, conditionate de acuitatea scrutarii in labirintul recuzitei de imagini: „Chiar Norul in pantaloni al lui Maiakovski se afla intr-un poem de Hlebnikov, unde marea isi trage nadragii albastri“.

Totul concura la parasirea statutului de contemplator din umbra al vietii literare. Decizia de a-si sustine la lumina zilei opiniile despre autori si carti a coincis cu posibilitatea revenirii pe bancile Politehnicii la Bucuresti, unde i se si oferea perspectiva practicii stabile intr-o echipa de sub indrumarea renumitului constructor, inginerul Prager. Cum s-au precipitat lucrurile, se stie din Amintiri deghizate. Ni-l putem imagina pe santier, scrupulos in indeplinirea insarcinarilor, gata sa dea o mina de ajutor oriunde, ore in sir, desigur in detrimentul relaxatelor peregrinari livresti. E de presupus, totusi, ca apuca macar sa traga cu ochiul la ce se mai scria prin presa. Exact in perioada debutului sau, si nu mai departe decit in Ecoul, va fi luat act de revenirea in forta a lui G. Calinescu in arena publicisticii.

Profesorul pleda, aproape patetic, pentru primenirea radicala de mentalitate, stigmatiza indiferentismul agravat de nenorocirile razboiului si cerea depasirea mediocritatilor cotidiene. In doua interventii succesive, polemiza cu utilitarismul derizoriu, cu pragmatismul obtuz, care barau calea spiritului catre atitudini: Bunuri comunale (la 21 august 1944) si Economia gratuitului (la 24 august). Greu de crezut ca nu au captat interesul politehnicianului si nu l-au indemnat la reflectie, ca unul ce se daduse, cindva, peste cap – cum notifica intr-o convorbire cu Virgil Sorin – sa-si procure opera capitala a profesorului, Istoria literaturii, devenindu-i, indata, devotat fan si sustinator de cursa lunga. Va fi urmarit cu atentie coborirea maestrului in viltorile epocii, angajarea lui de la intiiul numar al cotidianului Tribuna poporului (iesit pe 15 septembrie), contaminat de febrilitatile momentului. Printre primele initiative ale ziarului s-a inscris o ampla dezbatere privind rosturile literaturii, in contextul intrarii tarii pe un fagas istoric modificat de reasezarile geopolitice impuse prin victoria Aliatilor. Ancheta, declansata la mijlocul lui decembrie 1944, a antrenat pe durata ei, citeva saptamini, prestigiosi participanti ca Tudor Vianu, Perpessicius, N.D. Cocea, Al.A. Philippide, Hortensia Papadat-Bengescu, Pompiliu Constantinescu, Gala Galaction, Ion Pas, Tudor-Teodorescu Braniste, o intreaga cohorta de intelectuali greu de ignorat. Cu variatiuni de ton, in functie de felul fiecaruia de a percepe semnalele actualitatii, convingerea unanim exprimata sugera creatorilor de opinie a intreprinde eforturi adecvate de sincronizare cu oportunitatile socio-politice profilate la orizont. In coloanele culturale ale gazetei se mai regaseau Serban Cioculescu, Al. Cioranescu, Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu, Silvian Iosifescu, insusi Miron Radu Paraschivescu. Aproape toti vor fi prezenti in sumarele saptaminalului Lumea scos de G. Calinescu peste un an.

Abia acum, studentul constructor fascinat de literatura a simtit ispita sa-si probeze inzestrarile critice, intr-un cadru incomparabil mai exigent si mai concludent decit la Ecoul. Isi lua curajul sa abordeze teme de anvergura si sa schiteze concise sinteze; de pilda, la 24 februarie 1946, despre Tehnicienii si arta fantasticului. Era evident inca din titlu ca autorul textului punea la contributie pregatirea sa in ordinea stiintelor exacte pentru a sustine drepturile fanteziei de a explora, fara ingradiri, spatiul si timpul, de a extinde miscarea fiintelor terestre in zone accesibile doar imaginatiei, dincolo de limitele cunoasterii practice. N-ar parea hazardat de cautat aici premizele unora macar dintre inclinatiile si aptitudinile vizionare, convocate sa sustina mai tirziu structura celor doua volume de Istorii insolite, nutrite de verva inteligenta abil implicata in structuri narative. Optiuni inrudite se regasesc in comentariul la fel de elocvent sub raportul judecatilor suple intr-un domeniu al controverselor: Suprarealismul si visele (Lumea, 12 mai 1946). Concomitent, initialele Ov.S.C. insoteau notite distribuite in revista la rubrica de polemici la punct, sub genericul Insectar; tinta era de a suplini, din perspectiva cititorului asiduu al publicatiilor literare occidentale, jenante goluri in circulatia autohtona a informatiei ori de a elimina efectele alunecarilor facile si a adaptarilor confuze la situatie, improvizatii retorice, desele diletantisme de parada (d.p. acidul portret al „poetului pompier“, inserat tot la 12 mai).
Din frecventarea revistelor franceze, indeosebi, Crohmalniceanu imprumuta repere orientative pentru a se plasa in miezul fenomenelor cu largi rezonante actuale. Asa se intimpla, bunaoara, scriind despre Kafka in Revista Fundatiilor Regale (octombrie 1946). Pornea de la interesul special fata de autorul Procesului, adus in prim-planul publicatiilor in care intelectualitatea Frantei, credincioasa traditiilor democratice, extragea din analiza operei kafkiene argumente in favoarea rezistentei fata de expansiunea funesta a nazismului. Exegetul nostru gasea excelente argumente de a se ralia spiritului combativ in promovarea valorilor semnificative pentru aspiratiile umanitatii, greu incercate de ororile razboiului.

Interpreta „cultul“ lui Kafka, in vremea opresiunii brune, ca un „strigat de protest“ si o „vointa de necomplicitate la batjocorirea omenescului“: „Refuzul de a intra in ceea ce, in gluma, destinul a hotarit sa se cheme «ordinea noua» s-a facut (si aceasta conteaza si mai mult pentru noi) cu traditionalul patetism, cu caldura, cu vesnica flexibilitate a gindirii franceze. Alaturi de un semn vestitor al victoriei, intrezaream zimbitoarea siguranta a gesturilor curajosului Ulysse in fata orbecairilor neputincioase ale acestor Ciclopi orbiti“. Incitanta este sugestia folosirii lui Kafka drept paravan spre a distrage vigilenta cenzurii ocupantului german: „Rezistenta a insemnat in primul rind simulare. Trebuia creat un domeniu interzis, in care vremelnicii stapinitori sa se obisnuiasca a nu se aventura“. Pe de o parte, li se intretinea vanitatea, prin atentia acordata unui autor de limba germana, pe de alta parte, erau derutati de antirationamentul, ilogismul si nebuloasa universului scapat intelegerii lor marginite. Cit din aceasta tehnica a „simularii“ ii va ajuta, ulterior, criticului in repetatele „accidente“ ideologice cu care avea sa fie confruntat?
De prevazut era imposibil, incit isi vedea cinstit de drumul ales, alaturi de cercul prietenilor ce-i impartaseau vederile: Nina Cassian, Vladimir Colin, Petre Solomon, Babu Ursu, carora li se va alatura Paul Celan, temporar. Vor alcatui nucleul structurii redactionale de la Studentul roman, cu un program declarat de infuzie democrata in orientarea intelectualitatii studioase. Cu ei va colabora, inimos, iarasi M.R. Paraschivescu. Aici, Crohmalniceanu pleda pentru o intelegere nuantata a lui Robert Desnos (tradus de Nina Cassian) in raporturile sale divergente cu Breton si initia un „carnet francez“ cu preocuparea de a conecta cititorul roman la noutati de librarie utile deschiderii unui orizont despovarat de tarele provincialismului. Intra in unghiul sau de perceptie o recenta carte a lui Roger Caillois, Imposture de la poésie, precum si o noua editie a scrierilor lui Supervielle.

E de retinut plasarea interesului asupra starii si statutului poeziei, ca una ce oferea, tocmai, teren de dispute si, adesea, de separare radicala a apelor. Devenea tot mai stringenta diferenta optionala intre diversele grupari. Se trasau nete hotare, de pilda, intre membrii frondei de la „Albatros“ (lider Geo Dumitrescu) si asa-zisii exponenti „puristi“ din preajma „Kalende“-lor (cu Tonegaru, in frunte). Imputari grave de „evazionism“ erau dirijate spre acestia din urma in coloanele Scinteii (22 noiembrie 1945) cu ajutorul paradoxal al unui maestru, Ion Vinea: „Poetii acestia ciudati, invocind in versuri o candoare care le lipseste si o inteligenta de copii teribili, incearca in realitate sa faca mult mai mult decit simpla poezie. Ei incearca sa indeparteze o parte din oameni de la aspectele aprigei lupte ce se da astazi intre o lume in agonie si o lume care se ridica…“ Frontal este invectivat suprarealismul, prin filiatii fortate, ca sa se ajunga la „camerele de gazare si cuptoarele din lagarele naziste“. Infruntarile vor atinge forme paroxistice in campania iscata in jurul „crizei culturii“, in toamna lui 1946, precedate de alta pozitionare trasata prin „manifestul“ lansat in Fapta lui Mircea Damian, la inceputul anului. Valul excomunicarilor se prefigura, avind sa-l loveasca pe insusi Arghezi.

A pastra echilibrul si justa cumpana devenea tot mai dificil. Nina Cassian cauta iesiri din intrasingenta maniheismelor, domolind cit de cit antagonismele (vezi Darul poemului, Orizont, noiembrie 1946), atragind atentia (chiar cu pretul simplificarilor) ca pina si „marele inghetat“, Mallarmé, ori Valéry, „incremenit si dinsul“, visau deopotriva o apropiere umana. Pledoaria continua in Harti si constelatii (noiembrie 1946). Se intimpla sa-si reviziteze, atunci, locurile natale Tristan Tzara si sa conferentieze pentru publicul bucurestean. In relatarea semnata de Crohmalniceanu in Orizont (decembrie 1946) se ghicesc tensiunile greu de amortizat: „Am cautat cu ochii, in sala, la conferintele lui Tr. Tzara, pe semnatarii filipicelor impotriva bietei culturi romanesti, care li se parea moarta de mult. Bineinteles ca inventatorul dadaismului care venea sa discute idei si pozitii in poezie si cultura, n-a cunoscut satisfactia unei sali arhipline. Ca lipseau tinerii amatori de pelicule senzationale treaca-mearga, dar absentau cei 100 de poeti cu infinite veleitati“. O ultima sageata era rezervata ultimilor dizidenti lirici autohtoni: „In fundul salii, aranjati in grup compact, acei ce se intituleaza suprealistii romani si care-l considera astazi pe Tzara un tradator, ascultau placizi conferinta. Ca si cum am fi un popor de nordici“. Ironiile ajutau, desigur, la intretinerea senzatiei de oarecare libertate si degajare in actiuni.
Cel putin, in acest spirit anunta criticul iminentele modificari de structura, la inceputul lui 1947, in interiorul revistei: „Largindu-si cercul colaboratorilor, Orizont isi propune a deveni o revista deschisa in special intrebarilor, schismelor si solutiilor, care preocupa, astazi, activitatea spirituala a omului modern“. Explicatiile erau date la rubrica Semne la orizont, iar Crohmalniceanu lasa a se intelege, prin formulari, ca vorbeste in numele echipei redactionale.

Se preconiza o ampla ancheta pentru a lamuri „conditia sociala a creatorului“ si, paralel, un soi de sondaj printre cititori cu scop de a le testa cit percep din literatura la zi. Insa planul minutios pregatit cade balta. Locul Orizontului era luat la 16 martie 1947 de Revista literara, avind factotum, o vreme, pe M.R.P., destul de repede inlocuit de un activist dintre cei mai dogmatici: Nicolae Moraru. Ca sa-i cistige increderea, Crohmalniceanu forteaza, oarecum, deschiderea coloanelor cu un text incendiar intitulat Suprarealismul, azi, o diversiune ideologica, dupa care i se permite sa-si mute colaborarea de la Rampa, unde inaugurase peste vara o suita de incursiuni pe meridianele poeziei in scop de a depista cristalizarea unor aspecte de existenta cotidiana cu mijloacele antenelor lirice. Intrau in vizor poeti de pretutindeni, dar mai ales dintre cei afiliati avangardei. Exegetul executa un fascinant slalom printre somptuoase performante ale lirismului universal si, ca totul sa iasa din albia tiparelor sclerozate, se aseza in postura de convorbitor cu prietena sa poeta, desi nenumita, usor de ghicit in persoana Ninei Cassian. Spirite ludice, amindoi, acceptasera din capul locului conventia de a li se ingadui, acolo unde n-au la indemina exemplele cerute, sa le inventeze, dupa generoasele legi ale parodiei si pastisei. Jocul n-a tinut mult, dar cit a durat s-a soldat cu scaparatoare jerbe de artificii ale inteligentei artistice. Citite, dupa atitia ani, foiletoanele isi pastreaza intacta prospetimea si edifica asupra regretului indreptatit al lui Ovid S. Crohmalniceanu de a nu fi apucat sa le traga substanta intre copertile unei posibile carti. Poate ca sorocul ei abia acum a sosit.