OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Statistic vorbind, avem o cinematografie. Aia care e, aidoma unui paralitic plimbat de colo-colo intr-un scaun cu rotile scirtiitoare si care spera perpetuu intr-un miracol. Si care miracol se mai si produce din cind in cind, pret de doi-trei pasi pe propriile picioare, dupa care inapoi in scaunel, la adapost. Nu ne lipseste nimic, ci ne prisosesc filmele proaste, care le paraziteaza constant pe cele bune. Cuvint mare, cinematografia asta. Citeva titluri mari si mult moloz – asta-i cinematografia romana, dar ar trebui sa ne consolam, poate, ca nici altii n-o duc mai falnic.
Da, intotdeauna meritam ceva mai bun, desi, dupa recentele premii ale Uniunii Cineastilor, stai si te intrebi la ce folos sa mai contabilizam, batindu-ne cu pumnii in piept, ca s-au strins 110 ani de film romanesc.

Daca nici Moartea domnului Lazarescu nu e un film indeajuns de miraculos ca sa faca lejer unanimitatea si sa primeasca Marele Premiu, daca fantomele trecutului inca mai sint printre noi si fac legea cu o nonsalanta stupefianta si daca un juriu nu e in stare sa se recuze dupa ce decizia initiala, cea justa, i-ar fi fost amputata la nivel de for, cu argumente penibile de piata – probabil ca ar trebui sa mergem cu totii la culcare. Sau intr-un scaun cu rotile.
Cit despre comunicarea lucrativa dintre regizori si critici de film, aici stam relativ bine; exista regizori care isi arata „brutul“ unor critici alesi pe sprinceana (in functie de umori, simpatii, capabilitati...), fara a exclude posibilitatea unui reglaj „fin“ – de comun acord. E flatant si, pe undeva, eficient – pentru ca, oricum, sint altii pentru care un critic e o capusa care traieste pe spinarea capodoperei lor.