OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ii doresc culturii noastre mai multa viata.
Asa cum societatea romaneasca se cazneste de cincisprezece ani sa nasca o clasa de mijloc, aducind pe lume, in schimb, mitocania cinica a noilor imbogatiti, logoreea anosta a noilor youppies de multinationale, zumzaiala smechera a buticarilor si frustrarile tenebroase ale amploaiatilor bugetari, cultura osteneste si ea, intr-un soi de lume paralela, sa-si gaseasca locul potrivit la omul potrivit.
Mai mult inca. Daca peisajul social s-a impestritat fara doar si poate, spre oroarea sau deliciul contemplatorilor, cultura nu pare sa fi iesit din schizoidia in care a fost aruncata inca din primele zile de dupa caderea regimului comunist.

Ea isi gaseste cu greu drumul catre zona cea mai larga si mai generoasa a vietii sociale, intre „produsul de lux“ si „bunul de larg consum“.
Daca prin cultura se intelege ceea ce imbraca goliciunea biologica a omului, umanizindu-l, cred ca ii lipseste mediului cultural romanesc actual, intr-o masura si mai evidenta decit in vestimentatie, zona de prêt-à-porter. Avem fie, din plin, ambitii de haute couture, fie nonsalanta vinzatorilor de second hand. Intre muzeu si taraba bate vintul.

Creatorii, producatorii si intermediarii culturali opteaza, potrivit unei logici de mult iesite din actualitate, intre sfidarea „marelui public“ si submisiunea neconditionata fata de presupusele inclinatii de gust ale acestuia.
Ceea ce se petrece in momentul de fata in cultura noastra merita, intr-adevar, sa dea de gindit. Pe de o parte o avalansa de „initiative“ de tot felul, de cealalta impresia generala de vacuitate si de agitatie sterila. Vernisaje, lansari de carte, premiere teatrale, cinematografice sau concerte la care stii dinainte ca vei saluta la nesfirsit aceleasi figuri, emisiuni TV sau radiofonice care isi disputa rating-ul intre aceiasi telespectatori sau radioascultatori fac parte din repertoriul standard al „evenimentelor“ de promovare si mediatizare culturala.

Ii doresc culturii noastre mai multa vizibilitate.
Stiu ca nu e usor. Ea se afla, intre altele, sub presiunea a doua atitudini net diferite, cea a generatiilor mai virstince, pentru care actul cultural corespunde nevoii de a imbraca, din cind in cind, costumul de gala pastrat cu grija in sifonier, si cea a generatiilor mai tinere, pentru care orice investitie de efort in cultura devine incerta, de vreme ce nu mai e clar rostul renuntarii la comoditatea blue jeans-ilor si a
t-shirt-urilor nici macar seara, la culcare.
Fiecare dintre cele doua atitudini isi are patologia ei. Pentru cei dintii, actul cultural intra in compania serviciilor nunti-botezuri-inmormintari. Pentru cei din urma, el ajunge sa se confunde cu infuzia de adrenalina pe care ti-o da o plimbare in montaigne rousse.
Cred insa ca acest „public larg“ atit de putin cunoscut si pe seama caruia se pun atitea monstruozitati nu e doar o masa docila, care sta cu gura cascata in asteptarea satisfactiei promise. Cred ca si el asteapta, in felul sau, sa fie „surprins“ de actul cultural.

Mi-as dori, in acest sens, ca si Bucurestiul sa poata deveni o metropola culturala, asa cum sint, in zona central-europeana, Berlinul, Viena si, mai nou, Praga si Budapesta.
Asta nu numai pentru ca o invigorare a turismului cultural ar aduce mai multi vizitatori si, prin ei, bani si prestigiu Capitalei (cum ar fi fost, de pilda, ca Bucurestiul sa fi legat inca un nod, intre Viena si Moscova, in marele concert de protest organizat recent la intrunirea G8?). Oferta pentru „straini“ e intotdeauna un exceptional catalizator al creatiei culturale, chiar atunci cind aceasta e expusa „acasa“. (Poate cultura insasi a inceput odata cu descoperirea „celuilalt“, de departe sau de aproape.) In Viena, de pilda, in sezonul estival, ai impresia ca actul cultural inceteaza sa mai fie un adaos al existentei obisnuite, fiind complet absorbit in aceasta. Oriincotro ai lua-o, dai peste un concert in aer liber, sau un happening stradal, sau un scuar amenajat ca loc de pictura si de bricolaj pentru copii, o banca ce isi etaleaza la parter o expozitie de arta plastica s.a.m.d.

Ii doresc culturii noastre mai multa credibilitate.
Ea pare a fi, am mai spus-o, o cultura tipica de implozie, care, cu putine exceptii, si-a macinat energiile in dispute teritoriale pe teren propriu, lipsindu-i fervoarea expansiva. Monotonia temelor si a viziunilor din literatura si din filmul de azi, de pilda, lasa impresia stinjenitoare de asfixie a creatiei culturale de catre obsesiile colective ale momentului. Ce au de spus romancierii si regizorii romani contemporani lumii in care traiesc – fie aceasta cea dimboviteana sau cea a atit de disputatei globalizari? Intrebarea nu e chiar retorica.
Ii doresc culturii noastre mai multa indrazneala.
Si ii doresc sa ne revedem sanatosi. Eventual, miine.