OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mesopotamia antică reprezintă un triunghi de aproximativ 240.000 km pătraţi. Frontierele politice moderne ale acestui triunghi se află între Siria şi Irak, care ocupă cea mai mare parte, atingînd şi părţi din Turcia şi Iran.

Aceste frontiere sînt recente şi, în realitate, regiunea formează o singură mare unitate geografică – văile celor două mari fluvii: Tigru şi Eufrat. Putem să o numim „Mesopotamia“, deşi această denumire, atribuită în Antichitate de istoricii greci, este puţin restrictivă pentru că înseamnă „patria dintre fluvii“.

În funcţie de perioade istorice şi mode, această civilizaţie a fost numită „caldeeană“, „asiro-babiloniană“, „sumero-akkadiană“ sau „mesopotamiană“, dar este vorba despre acelaşi unic fenomen. Profund înrădăcinată în preistorie, a înflorit în zorii istoriei şi, în ciuda numeroaselor convulsii politice şi a amestecurilor repetate de sînge străin, a rămas extrem de stabilă timp de aproape trei mii de ani. Centrele pe care le-a creat şi care au strălucit în tot Orientul Apropiat au fost oraşe ca Ur, Uruk, Kish, Nippur, Babilon, Assur şi Ninive, toate situate pe Tigru sau Eufrat, sau pe braţele Eufratului, în interiorul Irakului de azi.

Georges Roux – La Mesopotamie, éditions du Seuil, 1995

- Scrierea

S-au emis mai multe ipoteze cu privire la originea sumerienilor: pe cînd unii îi consideră veniţi din centrul Asiei şi înrudiţi lingvistic cu populaţiile turcice, alţii văd în ei neamuri înrudite cu dravidienii din sudul Indiei şi cu popoarele care au edificat civilizaţia de pe malurile Indusului de la Mohenjo – Daro şi Harappa; per ansamblu, cei mai mulţi orientalişti consideră că sumeriana este un amestec de limbi în care intră elemente caucaziene, dravidiene şi turcice.

Primele documente scrise, avînd caracter de pictograme şi rebusuri, provin din stratul IV Uruk, care precede stratul III Uruk (sau Djemdet – Nasr) în jurul anilor 3000 î. Hr. După aceea, scrierea se simplifică, devenind cuneiformă.

Anticii sumerieni, în ţinutul locuit de ei, n-au avut la dispoziţie nici piatra, nici metalele şi nici chiar lemnul; singurul material pe care l-au avut la îndemînă a fost argila. Din argilă ei şi-au făcut vase, chiar şi cuie, apoi seceri, şi-au înălţat temple uriaşe, celebrele zigurate, clădite din cărămizi de argilă. Tot pe plăci de lut şi-au scris şi cărţile. Astfel, civilizaţia sumeriană este o civilizaţie a lutului. Dar argila pe care şi-au scris cuneiformele şi cărţile a străbătut peste vea-curi şi s-a dovedit mai trainică decît papirusul egiptean, ori pergamentul şi chiar plăcile de metal.

Dar ceea ce vrem să accentuăm este că cea mai veche limbă clasică, anterioară elinei, latinei sau ebraicei ori slavei vechi, a fost sumeriana, studiată vreme de trei milenii de învăţaţii mesopotamieni, care şi-au transmis din generaţie în generaţie zestrea de mituri, de legende, de epopei, de imnuri şi de psalmi sumerieni. De fapt, în literatura sumeriană găsim in nuce toate speciile literare: epopeea teogonică, cosmogonică şi eroică, dar şi elegia, imnul şi psalmul, basmul şi apologul etc.

După ce a fost fixată în scris, literatura Orientului apropiat s-a putut perfecţiona şi îmbogăţi considerabil. Astfel, mituri ca acela al lui Ghilgamesh, odată scrise, după ce secole de-a rîndul au fost recitate de aezi sau de preoţi în temple, au dobîndit episoade secundare, legate de alte cicluri narative, cizelate şi ordonate logic. Fără scrierea lor, aceste opere nu ar fi putut, fără îndoială, să ajungă la noi şi să supravieţuiască, dar mai ales nu ar fi ajuns la desăvîrşirea lor de mai tîrziu şi nu ar fi fost integrate în poeme unitare, rămînînd la stadiul de episoade fragmentare.

- Imnurile şi literatura orală

Textele sumeriene vechi ne dezvăluie o literatură deja formată şi se crede că, la început, sumerienii au avut o literatură orală. Dacă textele comerciale şi istorice au dezvoltat scrierea sumeriană, poeţii au creat limba aleasă, proprie poeziei originale.

Imnurile către zei devin cîntece de laudă aduse suveranilor. Un exemplu este Imnul către zeiţa Baba, soţia zeului Ningirsu, adorată în oraşul Lagash; alt imn este acela către zeiţa Inanna (pe care babilonienii o numesc Ishtar = Afrodita a grecilor, Venus a romanilor).

Dintre miturile sumeriene trebuie să-l menţionăm, în primul rînd, pe cel referitor la Potop, care cuprinde numeroase amănunte absente din mitul akkadian al diluviului. În partea păstrată a mitului sumerian al Potopului, apare o zeitate care declară că vrea să izbăvească pe oameni de pieirea totală dacă aceştia vor înălţa cetăţi şi temple întru slava zeilor. Echivalentul lui Noe, în mitul sumerian, este Ziusudra, şi nu Utnapishtim, ca în cel akkadian.

Un mit care are un ciclu întreg de poeme este acela al lui Tammuz, în sumeriană Dumuzi. În epoca sumeriană, Dumuzi era zeul vegetaţiei şi el se pogoară în Infern în locul iubitei sale zeiţa Inanna (Ishtar, la babilonieni). Riturile legate de cultul său cuprind plîngeri şi lamentaţii cîntate de coruri feminine care jelesc dispariţia lui Tammuz sau Nunta lui Tammuz cu Inanna în Infern, ori Dumuzi şi Enkidu, în care cei doi sînt rivali înverşunaţi întru dobîndirea dragostei zeiţei Ishtar. O altă serie de mituri se referă la descrierea lumii de dincolo şi ele corespund miturilor egiptene cu acelaşi subiect.

Constantin Daniel – Tăbliţele de argilă /scrieri din Orientul Antic, Editura Herald, Bucureşti, 2008