OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Plecind de la o trista, veche, dar pe alocuri mereu actuala metafora pe care orice italian/italienist o stie pe dinafara (cf. Alessandro Manzoni, Logodnicii, cap. III, simplul ei sens fiind: ce pacat ca unii, in loc de a gindi colegial, tind sa-si atace steril confratii!), ni se pare cu totul regretabila atitudinea pe care cunoscutul critic M. Mincu a vrut s-o adopte pentru a-si promova, din nou (cui prodest? – exista oare un imperios motiv anume?), mizele... „culturale“ pe care le-a urmarit de-a lungul anilor, pe un plan in buna masura personal (dupa cum reiese chiar din titlul raspunsului acordat de domnia sa anchetei din Observatorul cultural despre mizele culturale ale Romaniei de astazi si publicat in numarul 19 al revistei, pag. 8).

Gheorghe Carageani, prof. univ. la Isti-tuto Universitario Orientale din Neapole, Universitatea din Roma „La Sapienza“; Marco Cugno, prof. univ. la Universitatea din Torino; Bruno Mazzoni, prof. univ. la Universitatea din Pisa; Alexandru Niculescu, prof. emerit la Universitatea din Udine, presedinte de onoare al Asociatiei Italiene de Romanistica; Lorenzo Renzi, prof. univ. la Universitatea din Padova, presedintele Asociatiei Italiene de Romanistica; Luisa Valmarin, prof. univ. la Universitatea din Roma „La Sapienza“.
14 iulie 2005

Fara indoiala, fostul nostru coleg – mai intii lector de schimb de limba romana la Universitatea din Torino, apoi incaricato/associato (conferentiar) la Florenta pina in anul 1994 cind, din motive deontologice, a fost legal demis de catre Rectorul Universitatii italiene – a avut capacitatea si meritul de a patrunde in mediul universitar si cultural italian, reusind sa publice, in doua decenii, citeva zeci de carti, chiar daca nu poate fi trecut cu vederea faptul ca nu putine dintre ele s-au bucurat de citiva co-autori italieni de prima mina, care au fost in realitate mult mai mult decit simpli colaboratori sau traducatori, cum prea des s-a consemnat, din pacate, in cronici grabite sau in interviuri de complezenta publicate in tara.

Oamenii din domeniu stiu foarte bine toate astea, ca si, de pilda, motivele conjuncturale pentru care prestigiosul „Premio Montale“ a fost, in ultima instanta, inminat numai lui Mincu, chiar daca fusese in principiu acordat si lui Marian Papahagi pentru splendidele talmaciri din opera marelui poet italian (la vremea respectiva – eram inca in fatidicul anno Domini 1989! – Papahagi nu a putut beneficia de un pasaport romanesc care sa-i permita sa fie prezent la decernarea premiului).
Dincolo de aceste amanunte si de tot ce nu va ramine in istoria relatiilor culturale (si personale) recente, interventia noastra de aici este menita in primul rind sa restabileasca, printr-o marturie colegiala impartasita cu o convingere care nu este in nici un caz numai de prietenie, adevarul despre ce credea si despre ce-a facut pentru cultura romana Marian Papahagi, cel mai generos si stralucit savant roman care a calcat pamintul Italiei in a doua jumatate a secolului XX.

Pe citi prieteni si colegi a stiut Marian sa-i cistige cauzei culturii romane, nu numai prin fapte sau prin carti – pe care le stim cu totii, chiar daca prematura lui disparitie cit si prea scurta durata a prezentei lui ca Director la Accademia di Romania din Roma (decembrie ’97-ianuarie ’99), nu i-a permis sa le faca si mai cunoscute! –, dar si prin forta lui intelectuala si sufleteasca de a se darui unor proiecte majore, de inalta tinuta stiintifica si civica. Nu le vom reaminti aici pe toate, dar multi stiu cu cita osteneala a lucrat el la un proiect de reforma pentru autonomia universitara in perioada cind, subsecretar de Stat fiind la Ministerul Invatamintului, mai tinea cursuri si studentilor de la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj si celor de la Universitatea din Bucuresti (negindindu-se niciodata la un semestru sabatic! Nici macar in perioada in care a fost director la Roma, cu un foarte intens program de lucru, nemaintilnit pina la venirea lui: simpozioane, conferinte, concerte, expozitii etc. axate pe teme romanesti). Si cit a trebuit sa se lupte, pe mai multe fronturi, pentru a obtine infiintarea burselor de specializare „V. Parvan“ si „N. Iorga“ in Italia si continuitatea finantarii lor, din partea guvernului roman, din surse care sa ramina valabile si intr-un viitor pe care, din pacate, el nu l-a mai trait pentru a se putea bucura de rodul proiectelor si muncii sale neobosite...

Marian Papahagi a fost cel mai eminent italienist si romanist roman contemporan, care a stiut sa-si insuseasca (in anii lui de ucenicie in Italia cind, profitind de asa-zisa perioada de dezghet, a putut sa-si faca studiile la Universitatea „La Sapienza“ din Roma) metoda cea mai rafinata si de pret in domeniul stiintelor umaniste in Italia, acea metoda filologica ce i-a permis sa scrie un admirabil eseu care patrunde si dezvaluie tainele universului poetic barbian printr-o subtila analiza textuala – un singur exemplu mentionat aici intre acele mii de pagini pe care ni le-a lasat... fara sa uitam monumentul aere perennius ridicat literaturii romane care este Dictionarul Scriitorilor Romani, conceput impreuna cu M. Zaciu si A. Sasu, redactat de un amplu colectiv timp de 20 de ani si nu intimplator publicat abia dupa caderea regimului!
Dincolo de fapte, de carti, de premii... noi sintem convinsi ca opera lui Marian Papahagi va ramine in istoria nu numai culturala a Romaniei de astazi pentru ceea ce a reprezentat neindoielnic la cel mai inalt nivel axiologic: increderea lui in ceea ce trebuie si pot face generatiile tinere, in oportunitatea de a crea un spatiu public deschis catre toate instantele societatii civile, pe plan intern cit si pe plan european, in necesitatea de a recrea si a impune un sistem modern de cadre pentru o Romanie de miine in care el a crezut cu prisosinta, fara sa uite nici o clipa valorile majore si autentice ale civilizatiei romanesti.
Tocmai acestea ar putea fi mizele in care ne-ar placea sa ne regasim, alaturi de voi, si noi.

Gheorghe Carageani, prof. univ. la Isti-tuto Universitario Orientale din Neapole, Universitatea din Roma „La Sapienza“; Marco Cugno, prof. univ. la Universitatea din Torino; Bruno Mazzoni, prof. univ. la Universitatea din Pisa; Alexandru Niculescu, prof. emerit la Universitatea din Udine, presedinte de onoare al Asociatiei Italiene de Romanistica; Lorenzo Renzi, prof. univ. la Universitatea din Padova, presedintele Asociatiei Italiene de Romanistica; Luisa Valmarin, prof. univ. la Universitatea din Roma „La Sapienza“.

14 iulie 2005