Am pierdut şirul reformelor din sfera educaţiei din România;
au fost cinci sau au fost şase în ultimii douăzeci de ani? Sistemul de
învăţămînt de dinainte de 1990 era departe de a fi perfect, dar dispunea de un
mare avantaj: era stabil. Fireşte, departe de noi intenţia de a elogia
imobilitatea şi, de aceea, cîteva nuanţări sînt necesare. Ca elev de şcoală
medie, cînd am început clasa a cincea, ştiam că voi avea de trecut treapta
întîi, treapta a doua, bacalaureatul, admiterea la facultate. Şi acesta a fost
drumul pentru multe generaţii. Era un cadru stabil. Marele avantaj al
stabilităţii nu poate fi neglijat: te ajută să îţi concentrezi eforturile,
creează un cadru formativ, ajută la construirea unei baze de date cu subiecte
de la examenele precedente faţă de care poţi să-ţi măsori pregătirea. Am putea
aminti aici numeroase cărţi de probleme de matematică, fizică sau chimie, pe
care natura examenelor de atunci le-au creat. Unele sînt lucrări valoroase şi
cu important conţinut educativ şi astăzi (pentru cine mai vrea să înveţe). Nu
am nici o îndoială că dna ministru Ecaterina Andronescu are cele mai bune
intenţii, că are calificarea şi experienţa de a gîndi o bună reformă a
Educaţiei. Dar dînsa nu poate să garanteze nimănui stabilitatea, mai precis riscul
major ca peste trei ani un alt partid să vină la putere şi, capturînd
algoritmic portofoliul Educaţiei, să pună în aplicare o nouă reformă care să
dea peste cap toate eforturile de acum. Mai mult încă, dl Mircea Geoană ne-a
dat emoţii pronunţîndu-se în cazul USH; mi s-a părut că domnia sa e mai degrabă
interesat de efectele electorale ale unor măsuri din domeniul Educaţiei asupra
fragilei sale candidaturi decît de legalitatea diplomelor româneşti.
Mi-ar fi plăcut să văd un om politic discutînd pe bază de
principii, aducînd în discuţie idei importante, precum calitatea învăţămîntului
superior sau legalitatea; se pare că, dacă duc dorul unui om politic care să
discute astfel despre valori, va trebui să răsfoiesc opera lui Seneca. Dar miza
e majoră: dacă oamenii politici se gîndesc întîi la alegeri şi abia apoi la
calitatea treburilor dinlăuntru, ce garanţie de stabilitate poate avea o
reformă altfel bine intenţionată şi bine gîndită? Căci trebuie spus limpede: e
o idee foarte bună ca legile educaţiei să fie dezbătute public. E o idee foarte
bună ca la finele clasei a opta să existe un examen care să cuantifice
performanţele fiecărui candidat la studiile liceale. E o idee foarte bună ca
viitorii profesori să beneficieze de un an de perfecţionare înainte de a merge
la catedră. Pachetul actual de măsuri aduse în discuţie include o serie de idei
foarte bune. Dar cît vor fi valabile? Un an? Doi? Pînă la viitoarea furtună?
Clasa politică îşi bate joc de destinul copiilor noştri?
Trebuie spus clar: pînă ce toate partidele reprezentate în
Parlament nu se aşază la masa negocierilor şi nu cad de acord asupra unui
document comun care să asigure stabilitatea în domeniul educaţiei, nu mai
merită făcut nimic în acest domeniu. Şi, mai cu seamă, toate partidele
parlamentare trebuie să accepte importanţa portofoliului Educaţiei şi a numirii
la acest minister a unui titlular de specialitate (asta se poate defini foarte
precis, eventual în termeni de vechime la Catedră). Catastrofala opţiune a
Partidului Naţional Liberal, din timpul guvernării dlui Călin
Popescu-Tăriceanu, nu mai poate fi repetată fără riscuri majore. Multe dintre
erorile şi lacunele actuale se datorează lipsei de inteligenţă managerială de
la Educaţie, din perioada 2004-2008. Nu în ultimul rînd, nici o reformă a
educaţiei nu e completă pînă ce nu vor fi gîndite căi de recunoaştere a
valorilor internaţionale, în particular a diplomelor obţinute în alte sisteme
de învăţămînt.
Există de acum mii de cunoscători ai limbii române, care
s-ar putea întoarce să lucreze în România. Pentru a da un exemplu, să
presupunem că un candidat oarecare, posesorul unei diplome de doctorat la
Michigan State University, şi-ar dori să se întoarcă să lucreze în sistemul
românesc de învăţămînt. Cum ar fi primit un astfel de dosar academic în mediul
universitar românesc? Şi aici nu e vorba doar de hîrţogăraia inutilă legată de
o aşa-zisă recunoaştere a titlului, ci de felul cum sînt receptate, apreciate
şi puse la lucru în România realizările unor profesionişti care şi-au continuat
cariera în alte sisteme de învăţămînt sau de cercetare. Ce reformă viitoare va
incorpora şi acest aspect important de conectare a universităţilor româneşti
(cele adevărate, nu mă refer la celelalte) la circuitul internaţional de
valori?
Ma tem ca peste 10 ani se va vorbi tot despre "dezastrul din educatie".O reforma dictata de Banca Mondiala,o finantare a invatamintului preuniversitar facuta dupa un model care in invatamantul superior a fost un esec recunoscut si nu in ultimul rand un statut profesorilor mai precar decat cel actual,asta e situatia!La concursurile de titularizare din ultimii ani subiectele au avut nivel de bacalaureat(cel putin la matematica).Sunt prea multi profesori ,mult prea prost platiti.E nevoie de concursuri serioase si oneste,dar nici o reforma nu propune asa ceva
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters