OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriela GAVRIL:



Nu cred ca va pot raspunde printr-un top la aceasta intrebare. Trecind peste stringerea de inima pe care mi-o provoaca astfel de clasificari, m-as afla in situatia nostima de a compara – in virtutea aceleiasi etichete – scrieri de factura diferita, reprezentind momente distincte in evolutia romanului ca gen. Mai mult, daca m-as incapatina sa aplic aceeasi grila de analiza tuturor romanelor din secolul al XX-lea, m-as trezi ca inghesui burta bunicului, sa incapa in blugii decolorati ai nepotului, si as lipi de nasul sugarului monoclul unchiului mort – de plictiseala – in razboi. Daca voi face un efort de imaginatie si voi privi acest „bastard“ al literaturii ca pe un sistem ce tinde sa-si actualizeze toate virtualitatile, atunci nu ma mai pot aventura sa propun vreo ierarhizare, ci, in masura posibilitatilor, voi incerca sa surprind diferentele specifice. Daca renunt la prejudecata progresului in literatura – potrivit careia romanul actual ar fi expresia cea mai evoluata cu putinta a genului –, va trebui sa gasesc alte modalitati prin care sa definesc importanta unui roman. As putea sa accept – in ciuda rigiditatii sale dogmatice – ierarhia impusa de traditie sau, dimpotriva, m-as putea referi la experienta personala de lectura. Pomenind cea dintii varianta, imi vin in minte toate paginile insipide ale manualelor si criticii universitare. Gindindu-ma la cea de a doua, ma infioara putin pornirea paranoica sesizabila in orice tendinta de a-ti transforma experienta personala intr-una exemplara. Nu stiu care sint primele zece romane romanesti ale secolului al XX-lea si, sincer vorbind, nici nu ma grabesc sa aflu. Pot doar sa amintesc zece carti pe care le-as reciti cu placere: M. Sadoveanu – Creanga de aur; Mateiu Caragiale – Craii de Curtea-Veche; Max Blecher – Intimplari in irealitatea imediata; Camil Petrescu – Patul lui Procust; Marin Preda – Morometii (I); St. Banulescu – Cartea Milionarului; Nicolae Breban – Animale bolnave; Radu Petrescu – Matei Iliescu; George Balaita – Lumea in doua zile; Mircea Cartarescu – Orbitor. Despre celelalte as scrie studii stiintifice.





Stefan Ion GHILIMESCU:



1. Liviu Rebreanu, Padurea spinzuratilor, pentru afirmarea artista, fara nici o forma tezista, a citorva deziderate ale drepturilor omului in secolul XX.

2. Camil Petrescu, Patul lui Procust, pentru sincronizarea speciei la cistigurile de anvergura ale montajelor afective si de introspectie ale romanului de aiurea.

3. G. Calinescu, Enigma Otiliei, pentru ergona formulei ideologice balzaciene constrinsa in canon filimonian si care sfirseste la el in modernism.

4. Radu Petrescu, Matei Iliescu, pentru fascinanta meteorologie metafizica a aerului dintre ochi si oglinda.

5. Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, pentru frumusetea neintrecuta si sarmul povestirii.

6. Mircea Horia Simionescu, Nesfirsitele primejdii, „roman al mai multor romane“, situat la jumatatea experientei tetralogiei Ingeniosul bine temperat; id est: de unde romanul sfirseste in literatura europeana.

7. Al. George, Oameni si umbre, pentru acuratetea palimpsestului inapoi si inainte care face secretul creatiei proustiene. Singurul roman proustian pur din literatura romana.

8. Nicolae Breban, Bunavestire, pentru stiinta de a alcatui cu finete, in mod superior, romanul-robot al tuturor poncifelor psiho-criticii.

9. Al. Vona, Ferestrele zidite, pentru poezia imaginabilelor si a imaginarului, ca stil.

10. Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa stinga, pentru cum se paseste cu un ceas mai devreme in secolul urmator. Punctum saliens.





Constantin HARLAV:



1. Ion de Liviu Rebreanu;

2. Concert din muzica de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu;

3. Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale;

4. Rascoala de Liviu Rebreanu;

5. Creanga de aur de Mihail Sadoveanu;

6. Maitreyi de Mircea Eliade;

7. Morometii de Marin Preda;

8. Groapa de Eugen Barbu;

9. Dumnezeu s-a nascut in exil de Vintila Horia;

10. Ezit intre Vinatoarea regala si F de D.R. Popescu.



Am mai avut pe lista, incercind sa le gasesc un loc in clasament, si urmatoarele romane: Lumea in doua zile (G. Balaita), Vocile noptii (Aug. Buzura), Galeria cu vita salbatica (C. Toiu) si Bunavestire (N. Breban). Mai usor mi-ar fi fost sa aleg 10 romancieri decit 10 romane. Poate ca as fi fost mai aproape de adevar daca in lista mea de autori si-ar fi gasit un loc si unii dintre colegii mei de generatie si chiar si dintre scriitorii mai tineri decit noi...





Ioan HOLBAN:



1. Adela – Garabet Ibraileanu;

2. Ion – Liviu Rebreanu;

3. Creanga de aur – Mihail Sadoveanu;

4. Ciclul Hallipa – Hortensia Papadat-Bengescu;

5. Morometii (I) – Marin Preda;

6. Vinatoarea regala – Dumitru Radu Popescu;

7. Cartea de la Metopolis – Stefan Banulescu;

8. Manualul intimplarilor – Stefan Agopian;

9. Lumea in doua zile – George Balaita;

10. Matei Iliescu – Radu Petrescu.





Al.Th. IONESCU:



Primul gind: acestea sint carti scrise, publicate si citite in secolul trecut. Oricit am crede ca datele calendaristice nu sint decisive pentru evolutia literaturii, ci doar niste conventii, ele ne marcheaza – mai ales cind e vorba de secole si (chiar) milenii – indubitabil, tocmai prin forta pe care o au asupra noastra conventiile.

Al doilea gind: de recitit, urgent, E. Lovinescu, Mutatia valorilor estetice.

Al treilea gind: daca mi s-ar fi cerut un singur titlu, cred ca n-as fi putut alege intre Liviu Rebreanu, Padurea spinzuratilor si Mircea Horia Simionescu, Dictionarul onomastic (ce e romanul?). Adica dascalul si cititorul liber de orice constringeri (amindoi salasluind in mine) s-ar certa perpetuu.



1. Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzica de Bach;

2. Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche;

3. M. Blecher, Intimplari in irealitatea imediata;

4. Matei Calinescu, Viata si opiniile lui Zacharias Lichter;

5. Radu Petrescu, Matei Iliescu;

6. Stefan Banulescu, Cartea de la Metopolis;

7. Nicolae Breban, Bunavestire;

8. Stefan Agopian, Tobit;

9. Mircea Nedelciu, Adriana Babeti, Mircea Mihaies, Femeia in rosu;

10. Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa stinga.





Gelu IONESCU:



1. Orbitor de Mircea Cartarescu;

2. Ferestrele zidite de Alexandru Vona;

3. Rascoala de Liviu Rebreanu;

4. Morometii (I) de Marin Preda;

5. Baltagul de Mihail Sadoveanu;

6. Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale;

7. Adela de G. Ibraileanu;

8. Viata si opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Calinescu;

9. Animale bolnave de Nicolae Breban;

10. Femeie, iata Fiul tau! de Sorin Titel.



M-am tot gindit daca sa raspund la ancheta intr-un timp asa de scurt sau nu. Raspund, dar nu pot face nici o precizare critica – decit aceea ca nu am ales romanele cele mai „importante“, ci, cele care mi s-au parut cele mai realizate estetic, cele mai coerente din punct de vedere narativ; importante sint si Fratii Jderi, si Intunecare, si Patul lui Procust – dar sint destul de precare din punctele mele de vedere.





Cristina IONICA:



1. Mircea Cartarescu – Nostalgia;

2. G. Calinescu – Bietul Ioanide;

3. Mircea Horia Simionescu – Ingeniosul bine temperat;

4. Camil Petrescu – Patul lui Procust;

5. Mircea Nedelciu, Adriana Babeti, Mircea Mihaies – Femeia in rosu;

6. Simona Popescu – Exuvii;

7. Marin Preda – Morometii (I);

8. Tudor Arghezi – Cimitirul Buna-Vestire;

9. Costache Olareanu – Ucenic la clasici;

10. Alexandru Ivasiuc – Racul.



E destul de simplu sa alcatuiesti o lista de romane preferate si sa il alegi, dintre ele, pe cel mai cel. Evident ca atunci cind te afli, de ceva timp, intr-o „relatie serioasa“ cu literatura, preferintele sint, de fapt, rezultatul unor evaluari nu exclusiv, insa oricum in primul rind estetice. (Precizarea din fraza precedenta se adreseaza tuturor celor care, in timp, m-au atentionat oarecum scortos ca sint nefericita victima a unei confuzii intre valoare estetica si mult incriminata preferinta vazuta, probabil, ca oarecum irationala si, in orice caz, netrecuta prin scoala – incepind cu asistenta de la seminarul de literatura comparata care nu m-a lasat sa-i explic de ce nu-mi place Thomas Mann si terminind cu amicul meu Iulian Baicus, caruia ii vine, inca, greu sa creada ca inteligenta unei femei nu se afla in mod necesar intr-o inversa proportionalitate cu „poza“.)



Parasind, totusi, ironiile si poantele „cu circuit inchis“, trebuie sa spun ca ideea de a selecta „romanul secolului“ mi se pare ca are acea doza de ludic si ridicol asumat caracteristica postmodernismului – mimind un grav gest de investitura, vom alcatui toti cite un top ten à la MTV. Iar publicul nu-l va cunoaste, probabil, decit pe „marele cistigator“. Fiind vorba de exact zece romane, lista preferintelor e supusa unor constringeri derutante. Dintre citeva romane ale unui autor, care iti plac (aproape) la fel de mult, trebuie sa pastrezi numai unul, pentru ca pe cele zece pozitii sa „incapa“ si alte productii, eventual de o factura cu totul diferita, ale altor autori. Nu pot lipsi tirgovistenii, dar nici anumiti interbelici (in selectia mea, Camil Petrescu, G. Calinescu si Tudor Arghezi), nici optzecistii atit de diferiti Mircea Cartarescu si Mircea Nedelciu – optiunea pentru anumite tipuri de intelegere si practicare a literaturii in detrimentul altora e, deja, evidenta. Ce altceva mai intervine?



Sigur, in interesul obiectivitatii, o incercare de a echilibra, in cadrul listei, raportul intre scriitorii „de stil“ si „de viziune“, chiar daca am simti tentatia de a privilegia una dintre parti...

Si, nu in ultimul rind, conteaza foarte mult ce numim, fiecare dintre noi, roman, in conditiile in care acest termen a devenit o „umbrela“ ce poate adaposti specimene tot mai curioase pentru un ochi neprofesionist. Definitia mea imi permite sa primesc pe lista scrieri ca Exuvii, Ucenic la clasici etc. si sa nu iau in seama onorabile produse literare carora trasaturile „de manual“ (cum ne-am obisnuit sa spunem, oarecum superior, si se pare ca va trebui sa ne dezvatam, intrucit noile manuale alternative pentru liceu certifica schimbarea) li se potrivesc-manusa. Cu precizarea ca, in afara de stabilirea „cistigatorului“ (Nostalgia), mi-a fost greu sa asez romanele alese intr-o anumita ordine si cu incertitudinea ca, miine, ocupantele pozitiilor 2-10 ar avea exact acelasi loc in ierarhie, inchei aceasta „justificare“. Mai multa precizie cred ca e inuman sa mi se ceara, pentru ca, in fond, cele mai bune zece romane ale unui secol trebuie sa fie, toate, carti extraordinare si a le ierarhiza este, pina la urma, fie ca ne place sau nu, o chestiune de preferinta, chiar si in sensul cel mai putin nobil al acestui cuvint.





Ion ISTRATE:



In chip indiscutabil, romanul de la care se impart apele in epicul romanesc este Ion al lui Liviu Rebreanu. Prin arhitectura severa a discursului narativ, bazat pe ideea de inscenare dramatica, prin adincimea si rigoarea observatiei realiste realizind incizii ferme in structura ethosului etnic romanesc, prin organizarea polifonica a etajelor expresive, cartea aceasta nu numai ca face dovada maturizarii definitive a unui tip de comunicare artistica, ci inseamna si punctul de la care epicul autohton incepe sa dialogheze de la egal la egal cu marile literaturi ale lumii. O alta carte care, intr-un top al romanelor romanesti ale secolului XX, nu poate lipsi, mi se pare Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de razboi de Camil Petrescu.



Unic prin insurgenta febrila a dezbaterii etice, inaintind pe doua planuri, aparent fara legatura intre ele, cel erotic si cel social, romanul reprezinta prima naratiune de proportii care reuseste, pe teren romanesc, sa sublinieze legatura adinca existenta intre cele doua etaje ale vietii sufletesti, complexitatea adesea paradoxala a resorturilor intelectuale ale actiunii umane. O alta carte de care nu m-as putea lipsi, in cazul in care as fi silit sa ma exilez pe o insula pustie, ar fi Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale. Istoria Arnotenilor, atmosfera crepusculara a celor trei hagialicuri, in fond tot atitea esecuri in ordine existentiala, valsarea senzuala a frazei, cind somnoroasa, cind frenetica, plina de capcane argotice si dialectale, explica mult din ceea ce sintem noi, romanii, vraja care dezvaluie si ratiunea pentru care, in stricta apropiere a Crailor, intre cele zece mari romane ale secolului XX, va trebui sa stea si un roman de Mihail Sadoveanu, Creanga de aur.



Nu departe de aceste ultime ample naratiuni, pe un loc despre care nu imi dau seama prea bine daca este si cel cu adevarat meritat, ar putea sta Groapa de Eugen Barbu. Carte despre care undeva spuneam ca acrediteaza imaginea „unei lumi ce-si organizeaza drumul prin infinitul indiferent dupa legi imanente, in interiorul unui spatiu circular, la rindul sau infinit multiplicabil, conform unei unice topologii“ infernale, romanul vorbeste despre adevaruri sumbre, vestejind ideea triumfalista a „viitorului luminos“, vinduta ca singura solutie pentru fericire, intr-o anumita epoca. Si tot despre asemenea adevaruri, cuprinse in sugestia de compresie temporala, ori in aceea de inevitabil si tragic, vorbesc alte doua romane, pe care, iarasi, nu stiu daca nu le-am plasat prea „la coada“ in topul care mi s-a cerut sa-l intocmesc. Este vorba de Morometii lui Marin Preda, in care faptele se petrec intr-un timp „care nu mai avea rabdare“, si de Bijuterii de familie de Petru Dumitriu, care se incheie cu viziunea unei mari plumburii, bintuite de furtuna, la aurora „erei proletare“. Facind socoteala titlurilor enumerate, imi dau acum seama ca mi-au mai ramas doar trei pozitii sau, cum se spune in politica, trei „locuri eligibile“. Cum criteriul pe care l-am marturisit inainte era acela al retragerii, de voie sau de nevoie, pe o insula pustie, nu vad cum as putea negocia largirea listei.



In ordine existentiala, nu pot fi platite bagaje suplimentare, astfel incit voi risca, deplin constient de subrezenia rationamentelor deductive. N-as putea deci sa ma despart intr-un asemenea loc, atit de favorabil introspectiei, redescoperirii de sine, de un roman cum e Vinatoarea regala al lui Dumitru Radu Popescu, pentru uriasa capacitate a autorului de a redimensiona, in plan moral, valorile existentei, nici de o carte cum este cea a Gabrielei Adamesteanu, Dimineata pierduta, in care evocarea normalitatii lumii „de odinioara“, adica a uneia peste care nu se abatuse inca tavalugul comunist, capata accente de un tragism fara egal, sub zodia neagra a lipsei de speranta. Din aceleasi motive, ultimul loc se cuvine sa nu fie „eligibil“, adica fie ocupat, la intimplare, de una din acele carti care nu mi-a fost ingaduit s-o citesc la tinerete. Caci pe o insula pustie ai – nu-i asa? – destula vreme pentru a hotari daca un anume roman de Vintila Horia merita sa ramina in top. Motiv pentru care, incheind lista, alaturi de celelalte volume, intre camasi si pasta de dinti, va trebui sa poata sta si un titlu cum e Dumnezeu s-a nascut in exil.





Ruxandra IVANCESCU:



1. Mihail Sadoveanu – Creanga de aur;

2. Mateiu Caragiale – Craii de Curtea-Veche;

3. Hotensia Papadat-Bengescu – Concert din muzica de Bach;

4. Liviu Rebreanu – Padurea spinzuratilor;

5. Camil Petrescu – Patul lui Procust;

6. Marin Preda – Morometii;

7. Mircea Eliade – Noaptea de Sinziene;

8. Nicolae Breban – Bunavestire;

9. Radu Petrescu – Matei Iliescu;

10. Alexandru Vona – Ferestrele zidite.



Creanga de aur, Craii de Curtea-Veche, Concert din muzica de Bach si Ferestrele zidite reprezinta fiecare un roman exemplar pentru o anume directie, pentru un anume stil literar, pentru o anume viziune, egale valoric si incomparabile intre ele. In cazul lui Camil Petrescu si al lui Mircea Eliade, important este proiectul in sine, chiar daca inegal realizat in opera respectiva. Dupa parerea mea, Nicolae Breban si Camil Petrescu reprezinta avatarurile in epoca noastra ale celor doi mitici romancieri: Balzac si Flaubert. Am ales din opera fiecaruia cite un roman pe care il consider cel mai realizat. As fi adaugat inca doua opere reprezentative din contemporaneitate: Compunere cu paralele inegale a lui Gheorghe Craciun si Femeia in rosu de Adriana Babeti, Mircea Nedelciu si Mircea Mihaies.





Ion Bogdan LEFTER:



Citeva scurte explicatii privitoare mai ales la ce nu am inclus in „topul“ meu decit la ce am inclus. Lipsesc – mai intii – citeva dintre numele mari ale istoriei romanului romanesc de pina la al doilea razboi mondial: Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Matei Caragiale, Anton Holban, Mihail Sebastian. In cazul primilor doi, n-am putut alege cite un singur titlu din „constelatiile“ de romane de virf pe care le-au produs. Sadoveanu ramine – probabil – cel mai mare prozator roman al secolului XX, dar nu printr-o carte anume, ci prin ansamblul operei sale, prin „continentul“ literar pe care l-a modelat. La Hortensia, n-am putut nominaliza intregul ciclu al Halippilor din cauza autonomiei pronuntate a romanelor componente si pe nici unul dintre ele pentru ca stau toate cam la acelasi nivel. (In cazul Ingeniosului bine temperat al lui Mircea Horia Simionescu n-am mai avut aceeasi reticenta: ansamblul a fost gindit ca atare si dus pina la capat conform unui proiect unitar, chiar daca fiecare volum al tetralogiei isi are formula proprie.) In ce-i priveste pe Holban, Sebastian si pe altii (Gib Mihaescu, romancierele de la „Sburatorul“ etc.), ei (ele) ilustreaza cu brio mondernismul proustianizant, dar finetea extraordinara a celui dintii – de pilda – ramine mai mult o performanta psihologica si stilistica, uniforma in cele trei romane ale sale, nici unul – insa – o compozitie majora. E si situatia Crailor…, oricit rafinament de toate felurile – inclusiv simbolic si ocultistic – ne-ar seduce cind ii citim, cind ii recitim…



La postbelici – complicatii si mai mari. Nu i-am inclus pe Ivasiuc, Norman Manea, Breban, Balaita, Buzura, D.R. Popescu si alti romancieri „grei“ ai anilor ’60-’70-’80 pentru ca… n-am avut destule locuri la dispozitie in „top“! Ramin si cu parerea de rau ca n-am putut sustine mai mult decit am facut-o linia „alternativa“ a romanelor experimentale, „jucate“, mozaicate, modulare s.a.m.d., de la Supravietuirile lui Radu Cosasu la seria abundenta a lui Paul Georgescu, de la Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu si Milorad de Bouteille al lui Vintila Ivanceanu la Burgtheater-ul provincial al lui Livius Ciocarlie, de la Zenobia lui Gellu Naum la Comisia speciala a lui Ion Iovan, de la minunata Serenada la trompeta a Sanzianei Pop la strania performanta reusita de Vasile Andru in Turnul. Toti – in descendenta miniparodiei lui Urmuz, Pilnia si Stamate, pe un traseu presarat si cu alte „ciudatenii“ gen Pensiunea doamnei Pipersberg a lui H. Bonciu etc. etc.



Ar mai fi fost o carte pe care as fi pus-o inaintea tuturor, insa, fiindu-mi mult prea apropiata, decenta m-a impiedicat s-o mentionez. Optind pentru Radu Petrescu si Mircea Horia Simionescu, a trebuit sa renunt la ceilalti „tirgovisteni“: Costache Olareanu, Tudor Topa, Alexandru George. N-am mai avut loc nici pentru Ostinato-ul lui Goma, nici – dintre congenerii nostri – pentru Stefan Agopian, Alexandru Vlad, Viorel Marineasa, Ioan-Mihai Cochinescu, Bedros Horasangian, Sorin Preda, Daniel Vighi, Stelian Tanase, Cristian Teodorescu si altii (dar miza prozei postmoderne nu mai sta in roman – sau, mai exact spus, nu in constructia de tip romanesc). Din Mircea Cartarescu n-am putut include doar o jumatate din Orbitor (completarea Aripii drepte e inca in lucru), Travestiul, subintitulat tot „roman“, mi se pare un remake dupa Gemenii si REM, dar acestea din urma, de dimensiuni echivalente, sint incluse in Visul/Nostalgia, care e o… culegere de nuvele! Probleme – din nou – de optiune nu doar strict valorica, estetica, ci si tipologica, de evolutie istorica a conceptelor literare…

Una peste alta, iata ce a iesit pina la urma:



1. Patul lui Procust de Camil Petrescu;

2. Ce se vede de Radu Petrescu;

3. Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu;

4. Morometii de Marin Preda;

5. Dimineata pierduta de Gabriela Adamesteanu;

6. Femeia in rosu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeti, Mircea Mihaies;

7. Compunere cu paralele inegale de Gheorghe Craciun;

8. Bietul Ioanide de G. Calinescu;

9. Padurea spinzuratilor de Liviu Rebreanu;

10. Cartea Milionarului de Stefan Banulescu si Noaptea de Sinziene de Mircea Eliade.



As fi vrut sa dau la fiecare explicatii, sa povestesc cum n-am mai putut taia nici un titlu din ultimele 11 la care am ajuns, sa spun de ce Patul lui Procust pe primul loc, de ce e Ce se vede probabil cea mai “neinteleasa