OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nicoleta SALCUDEANU:



Sa faci „top ten“-ul ultimului veac de roman romanesc e, constat pe pielea mea, un gest de considerabila aroganta. De o ora si mai bine, adaug si tai de pe lista in draci, ca si cum as fi mamica si taticul lor (2 in 1). E un fel prezumtios de a-mi persecuta subiectivitatea. In fond, nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie. In astfel de incercari, superlativul nu poate fi decit... relativ. Si cum toate ierarhiile se subordoneaza mutatiei valorilor, se misca intruna, in functie de sensibilitatea receptoare, nici ea batuta in cuie, ma uit la biata mea listisoara si am senzatia ca am comis o barbarie, de care n-am putut scapa din cauza telefonului lui Gheorghe Craciun. O fituica necajita, un bun prilej de dare in stamba. Iata: G. Ibraileanu, Adela; H. Papadat-Bengescu, Concert din muzica de Bach; Camil Petrescu, Patul lui Procust; Gib Mihaescu, Rusoaica; Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche; St. Banulescu, Cartea de la Metopolis; Radu Petrescu, Matei Iliescu; Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu; Alexandru Vlad, Frigul verii; Gheorghe Craciun, Frumoasa fara corp. Sint zece? Sint.

Si-atunci ce fac cu cartile de „granita“? Ce fac cu Matei Calinescu (Viata si opiniile lui Zacharias Lichter), cu Livius Ciocarlie (Un burgtheater provincial) sau cu Daniel Vighi (Insula de vara)? Hm?



P. S.: De fapt, o astfel de ancheta e o „experienta revelatoare“, ca sa-l urmez pe Virgil Podoaba, chiar doar pe cale sintagmatica. Cred ca nici un participant la ea nu e scutit de remuscari. Topurile literare sint, ca si concursurile „Miss Univers“, profund inchizitoriale. Nu cred ca sta in atributiile unui cronicar „sarac si cinstit“ puterea de a da drumul la ghilotina. Pina la urma, cine stabileste V.I.P.-urile secolului abia trecut? Ne mintim daca ne erijam in profeti intirziati ai literarului mileniu doi, macar in ultima lui suta de metri (ani). Suna a festivism Pro-TV-ist, a intreprindere ocazionala.

Pastrind totusi conventia, va rog insistent sa-l inlocuiti pe Stefan Banulescu cu Paul Goma (Din Calidor). Orice schimbare ulterioara e plauzibila. Si convingatoare in sens cinetic. Va multumesc pentru rabdare.





Ion SIMUT:



Liviu Rebreanu, Ion (1920);

Liviu Rebreanu, Padurea spinzuratilor (1922);

Mihail Sadoveanu, Baltagul (1930);

Camil Petrescu, Patul lui Procust (1933);

Gib I. Mihaescu, Rusoaica (1933);

G. Calinescu, Enigma Otiliei (1938);

Mircea Eliade, Noaptea de Sinziene (1955 trad. fr., 1970);

Nicolae Breban, Animale bolnave (1968);

Radu Petrescu, Matei Iliescu (1970);

George Balaita, Lumea in doua zile (1975).



Am ordonat cronologic romanele si nu am ales nimic din cadrul indiscutabil al postmodernismului, pentru ca postmodernismul este in sine anticanonic.





Roxana SORESCU:



1. Urmuz, Pilnia si Stamate, roman in patru parti (conceput inainte de 1910, publicat in 1930);

2. Liviu Rebreanu, Ion (1920);

3. Matei Caragiale, Craii de Curtea-Veche (1926-1929);

4. Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzica de Bach (1927);

5. Mihail Sadoveanu, Creanga de aur (1933);

6. Camil Petrescu, Patul lui Procust (1933);

7. Gib Mihaescu, Rusoaica (1933);

8. Mircea Eliade, Maitreyi (1933);

9. Marin Preda, Morometii (I) (1955);

10. Vintila Horia, Dumnezeu s-a nascut in exil (in traducere revazuta de autor) (1960);

11. Radu Petrescu, Matei Iliescu (1970);

12. Alexandru Ecovoiu, Saludos (1995);

13. Mircea Cartarescu, Orbitor (1996).



Ordinea textelor este una cronologica, nu una axiologica. Nu cred ca se poate stabili o ierarhie intre opere-unicat, purtind fiecare marca unei personalitati si a unui talent incomparabile prin chiar excelenta lor. Criteriile de selectie au fost: capacitatea de a alege o tematica esentiala pentru conditia umana, dincolo de determinarile spatiale si temporale; originalitatea in conceperea unui personaj cu valoare simbolica; rafinamentul in tehnica de construire a naratiunii.





Sorina SORESCU:



Desi pragul cronologic pe care tocmai l-am trecut ne indeamna la tot felul de bilanturi, trebuie sa recunosc ca, in ceea ce ma priveste, nu am nici hedonismul, nici calificarea suficienta si nici vreun simt al „directiei“ atit de sigur si de urgent, care sa ma motiveze in alcatuirea pe fuga a unui top al romanului romanesc, pe o perioada atit de vasta si de neomogena. Asa cum vad eu lucrurile, discutia privind posibilitatea, conditiile si scopurile ierarhizarii ar trebui sa fie, daca nu mai importanta decit lista propriu-zisa, in orice caz anterioara, unul din punctele ei de pornire. Si cred ca aceasta discutie trebuie sa porneasca de la o premisa pe jumatate negativa, care nu descrie neaparat o stare de criza. Avem mari romancieri, opere fundamentale, dar nu avem un virf absolut, un titlu care sa ocupe aceasta pozitie solemna de carte de capatii. Ceea ce, pe de o parte, atesta maturitatea unei literaturi. Pe de alta parte, redeschide vechea problema a exportului de formula, de marca, de semnatura. Fie ca nu exista, fie ca nu ne pricepem noi sa il descoperim, cert este ca lipseste, deocamdata, acel unghi de vedere optim, de unde reprezentativitatea unui roman romanesc sa nu mai apara doar ca reprezentativitate de uz intern (propozitia e valabila si pentru celelalte genuri).



Cum sa selectam si cum sa definim un anume tip de exemplaritate care sa deschida accesul romanului romanesc pe marile liste ale literaturii mondiale? Care ar fi ofertele noastre de „model“? Identificarea lor intirzie si nu atit din lipsa titlurilor competitive, cit dintr-o anumita disfunctie critica. Poate sa fie la mijloc si o modestie excesiva, poate sa fie si un dialog prost pe care il avem cu temele propriei noastre identitati. Dar mai este si altceva, care ne pune mereu in situatia de a lua drept lipsa niste trasaturi care au sanse sa constituie, de fapt, un plus. E vorba de fatalismul inapoierii, al pierderii de viteza. Nu cred ca in literatura lucrurile stau la fel ca in economie. De aceea eu nu m-as grabi deloc sa concediez acest „tardomodernism“ considerat, in ultima vreme, fie las, fie expirat. Mi se pare ca, dimpotriva, aici se gaseste unul dintre cele mai importante depozite de creativitate si de doctrina ale literaturii romane postbelice.



Postmodernismul este un program de alternativa, iar nu unul de etapizare. Este deci o chestiune de semantica. Noi continuam sa evaluam literatura dupa principiul lovinescian al sincronizarii, principiu care, la rindul lui, nu mai este nici el, din citeva puncte de vedere, chiar atit de „sincron“, intr-o lume a diferentelor. Probabil ca la inceputul secolului inca se mai putea localiza, cu un grad oarecare de justete, un centru geografic al romanului european. Cu siguranta ca, pentru primele decenii, la noi, de constituire si fixare a genului, complexul intirzierii era cit se poate de indreptatit. Dar dupa atingerea unui standard oarecare pe linie evolutiva, tendintele ar trebui sa fie de particularizare a experientelor regionale. Ingrijoratoare mi se pare tocmai lipsa constiintei de sine, a criteriilor proprii. Impulsul vasal de a acrosa eticheta doar de dragul etichetei, in regim de simpli executanti pe relatia centru-periferie, ne distrage atentia de la rezolvarile individualizate, originale, si de la sansa ca acestea sa contina chiar mai multa actualitate decit programele explicite de recuperare si depasire.

Daca ar fi sa incep de undeva ierarhizarea, cred ca as incepe prin eliminarea acestor cenzuri de data recenta, a automonitorizarilor in pierdere si as pune pe primul loc nu un titlu anume, ci cumva intimplarea insasi de a fi avut, in ultima jumatate de secol, roman, in cantitate si calitate neverosimile, gen perfect invers in raport cu ideologia comunista. Nu este nici o infatuare in aceasta atitudine, ci doar o chestiune de postura, de demnitate proprie. Am mai spus-o si altadata, avem nevoie de o notiune complexa si nuantata despre ce a insemnat rezistenta prin cultura. Conceptul acestei rezistente este, poate, mai greu exportabil decit prejudecata primitivismului sau a vidului cultural. Bineinteles ca cere mai multe argumente, un efort exegetic mai mare decit simplul „nu“. Dar cred ca merita incercat.





Monica SPIRIDON:



La finele veacului in care a fost lansata in dezbatere publica aprinsa, dilema nationala De ce nu avem roman? ramine inca pe tapet. Asta mai ales in conditiile in care literatura romana este examinata cu ochiul detasat al unui bun huron – adica din afara. Fiindca, la urma urmei, a produs literatura romana in secolul nostru zece romane care pot fi lansate cu succes in circuitul international? (Simpla traducere nu e suficienta. Sa ne amintim numai de Zaharia Stancu si de Descult – romanul tradus in 50 de limbi!). Asadar, am facut selectia dinauntru, fara sa scap din vedere traiectoria literaturii romane in genere si turnantele sale – conditionate fie de innoirea de tehnologie, fie de intrarea istoriei culturale a Europei in vreo zodie noua.

I. Pentru prima jumatate a secolului, clasamentul este mai usor de intocmit, fiindca se opereaza cu valori canonizate. Zona este relativ stabila – destul de indepartata ca sa fie perceputa de la o distanta revelatoare si, totodata, suficient de apropiata ca sa nu se fi declansat deja procesul rapid de uzura.

1. Zodia Cancerului sau Vremea Ducai Voda (Mihail Sadoveanu).



Cartea ilustreaza un gen – romanul istoric – unde Sadoveanu a impus o reteta proprie. Preda o tintuia in doar doua propozitii memorabile, cind reprosa autorului imensul sau teritoriu inventat si abilitatea de a fi adus din condei citeva secole de istorie. Alegerea le poate parea surprinzatoare celor care tin seama de spectaculoasa cariera didactica a altor romane sadoveniene de acelasi tip – citind la intimplare, Fratii Jderi, Nicoara Potcoava, Creanga de aur. Dar prima apasa excesiv pe pedala ideologiei patriotice si pe pitorescul local. In cea de-a doua, manierismul formal e aproape decadent – in contrast cu Zodia Cancerului, si ea perfect slefuita. (Sa se observe ca nici nu iau in calcul demagogia latratoare din Neamul Soimarestilor – vedeta absoluta a manualelor scolare). Din alt unghi, Zodia Cancerului contrazice nu numai mitul arheologiei istorice sadoveniene acreditat de scoala, ci si tezismul poetic din Creanga de aur. In rest, Baltagul e prea putin romanesc, ca si alte carti, mai slabe sau mai bune, din zona de predilectie a prozatorului – povestirea, de cele mai diverse genuri.

2. Padurea spinzuratilor (Liviu Rebreanu).

Desi nu este cel mai solid articulat roman al lui Rebreanu – acela raminind probabil Ion –, Padurea spinzuratilor innoieste aria tematica, domeniul de extensie si uneltele romanului romanesc, raminind totusi puternic ancorat in contextul istoric si circumstantial. Apostol Bologa ilustreaza cu brio o tipologie umana autohtona – intelectualul nedecis si dilematic, cu o frumoasa cariera la noi, in literatura si in viata. Poate ca, in traducere inspirata, Ion ar fi avut mai multa cautare pe piata externa decit Padurea spinzuratilor, dar prefer sa ramin in interiorul reperelor si criteriilor anuntate mai sus.

3. Concert din muzica de Bach (Hortensia Papadat-Bengescu).

Nu este una dintre cartile mele preferate, cum nici autoarea nu este dintre favoritii mei. Romanul ramine totusi un popas obligatoriu si o turnanta pe traseul romanului autohton. Innoirea orizonturilor diegetice si a uneltelor narative este si vadita si fina. Cind incearca aceleasi manevre – sa zicem in Ciuleandra – Rebreanu esueaza. Pe de alta parte, in termenii lui Lovinescu, romanul este cu adevarat sincronizat. Hortensiei Papadat-Bengescu ii reuseste o veritabila performanta si ar fi interesant de stiut ce s-ar fi intimplat daca ar fi fost atunci tradus iscusit si lansat cum se cuvine pe piata, odata cu cartile – mai pline de succes – ale Marthei Bibesco, sa zicem.

4. Patul lui Procust (Camil Petrescu);

Este un roman de izbutita aliniere cu alta filiera – autoreflexia si constiinta de sine – a romanului occidental. Camil Petrescu rodeaza cu succes in scrisul romanesc formule gidiene de inscenare narativa a autoreferintei, producind un roman al romancierului, mai lucid, mai articulat si mai putin monocord decit toate cele produse pe acelasi fagas de Anton Holban. Dar si mai bine ancorat in mediul nostru citadin si mai putin discursiv decit Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de razboi.



5. Craii de Curtea-Veche (Mateiu Caragiale).

Este singurul ilustrator al unui retete care s-a pierdut in literatura romana, dar care ar fi putut face cariera in epoca dandysmului european. Il recomanda estetismul rafinat, fara reflexe narcisiste – expresie sublimata cultural si reprezentata ludic a unei traume identitare, simptomatice pentru Europa de Sud-Est si pentru topografiile sale imaginare.

II. In perioada postbelica, situatia e ceva mai complicata. Multe dintre romanele remarcabile ale perioadei se situeaza in alternativa fata de antecesorii dintre razboaie, cind nu le dau replica la scena deschisa. De aici deducem o serie de obsesii repertoriale, daca se poate spune asa, ca si de fixatii formale ale romanului romanesc, care ar merita discutate intr-un alt context.

6. Bijuterii de familie (Petru Dumitriu).

Scriitorul a produs romanul solid articulat al unui moment istoric decisiv si al unei lumi definitiv apuse. O analiza din unghi strict inter-literar ne arata insa ca Bijuterii de familie este cealalta fata, perfect lucrata, a Rascoalei lui Rebreanu.


7. Morometii vol.I (Marin Preda).

Marea reusita a romancierului Preda, romanul consacra (cu o lovitura de maestru) un tip uman alternativ din mediul rural si totodata o tehnica narativa – focalizarea de tip stendhalian, adica personalizarea nesustinuta de relatarea la persoana I – ambele tintind in mod ostentativ spre Rebreanu si, in mod explicit, catre Ion. Confirmind analiza de text, publicistica scriitorului nu face din asta nici un secret.

8. Cartea Milionarului (Stefan Banulescu).

Aparent inclasabil, romanul construieste o lume bizatina rasturnata fata de Moldova principilor crestini proiectata de Sadoveanu in Zodia Cancerului. In aceasta privinta, prozatorul Banulescu este vadit contemporan cu dramaturgul Sorescu, care in Raceala incarcereaza lumea bizantina intr-o cusca aurita. De altfel, patrunderea si asimilarea parodiei in romanul romanesc ar fi si in sine un criteriu pentru calificarea lui Stefan Banulescu in top. Oricum Cartea de la Metopolis ramine una dintre cele mai reusite topografii imaginare ale scrisului romanesc (si romanesc), epicentru al unui univers cu etaje de semnificatie multiple, care practic se construiesc sub ochii cititorului sau. Autoreflexia bine strunita si calculul lucid califica Cartea Milionarului si drept metaroman.

Cele mai recente romane de pe lista deplaseaza criteriile de evaluare pe un teren diferit.

9. Adio, Europa! (I.D. Sirbu).

I.D. Sirbu ne lasa mostenire postuma unicul roman romanesc cu adevarat de sertar. Cartea are, fara indoiala, o anumita durabilitate, inca nu total previzibila. Oricum, ea reveleaza o fata ascunsa a literaturii romane, chiar daca este virful unei iceberg potential.

10. Matei Iliescu (Radu Petrescu)

Romanul ramine important mai mult relational, in masura in care a deschis – in anii de dupa asa-zisul dezghet – o directie noua, de unde a iesit o productie abundenta si incitanta de proza.



In concluzie, daca sintem atenti, dintre cei zece autori care au produs cartile enumerate mai sus, numai patru sint structuri de romancieri autentici. Ma refer la Liviu Rebreanu, la Hortensia Papadat-Bengescu, la Petru Dumitriu si la Marin Preda. Toti ceilalti sint producatori de romane, dar au structuri orientate genetic in alte directii, romanele lor fiind mai curind sub-produsele altor inzestrari sau specializari.



De pilda, Sadoveanu si Banulescu sint in fond povestitori. (In aceasta privinta, inclin sa-i cred cei mai importanti din literatura noastra contemporana.) Camil Petrescu sau Radu Petrescu sint naturi de teoreticieni. La ei, speculativul si demonstrativul precumpanesc, chiar daca ambii reusesc brese serioase in retetele de scris roman din vremea lor. Mateiu I. Caragiale este un poet si un eseist, un vizionar si un fantast, care se simte mult mai bine in alte genuri decit in romanul sau unicat si bizar. In sfirsit, luat global, I.D. Sirbu ramine o structura marcat confesiva, de epistolier, diarist, practicant al genului intimist, pe care il tradeaza cu succes doar o data.

E mult, e putin? Intrebarea ar putea face obiectul altei anchete, care sa se intereseze de ce a umblat, de predilectie, literatura romana de virf pe alte cai decit pe cele ale romanului? Sau de ce constructia romanesca nu i-a fost decit rar la indemina?

Oricum ar sta lucrurile, la sfirsitul secolului XX putem spune ca avem un top romanesc, dar inca nu avem o traditie veritabila de scris roman.





Ioan STANOMIR:



Una din intrebarile recurente in anchetele literare, „care dintre cartile omenirii ati alege sa le luati cu dvs. pe o insula pustie“, e reformulata, provocator, acum, de Observatorul cultural. Dintr-un secol de roman romanesc, intinzindu-se de la Duiliu Zamfirescu sau Rebreanu pina la postmodernismul ultimilor ani, zece titluri reprezentative! Dificultatea, pe care mi se pare legitim sa o evidentiez, este aceea a definirii romanului insusi. Eliminind orice referire la structuri ori rafinate clasificari naratologice, supravietuieste limita maxima de pagini si alura de respectabilitate, ce impune cititorilor model, pe rafturile de librarie. In definitiv, intr-o epoca a decanonizarii si relativismelor, definirea unui text ca roman poate fi o optiune polemica, imputabila autorului, exclusiv. Criticilor le revine sarcina ingrata de a glosa in marginea unei alegeri si de a confectiona, retrospectiv, criterii in masura sa ordoneze un teritoriu al dezordinii. Epuizarea realismului „traditional“ si pulverizarea cosmosului romanesc deschid un numar de posibilitati infinite.



Trecind peste orice subtilitati critice, peste vocatia (represibila) a teoretizarii, ramine de efectuat, in deplina libertate, o selectie ale carei omisiuni pot fi reprosate subsemnatului. Nu mi-am propus sa alcatuiesc o lista corecta politic, din care sa nu lipseasca reperele romanescului, repere pe care un sistem educational le-a metamorfozat in pasari impaiate, exemplare prafuite de liceu. In locul seriozitatii (pudibonde), am optat pentru un criteriu al recitirii – prezentele/absentele se datoreaza raportarii la potentialul de recitire. Relectura, provocata, la momentele adesea subiective, placerea de a parcurge, a cita oara, un roman al secolului care sa se incheie, asadar, pe imaginara insula pustie, un exil confortabil, acompaniat de o biblioteca minimala ale carei repere ma grabesc sa le identific, pentru cititorii curiosi ai revistei.



1. Ionel Teodoreanu – La Medeleni;

2. G. Calinescu – Enigma Otiliei;

3. Garabet Ibraileanu – Adela;

4. Ion Marin Sadoveanu – Sfirsit de veac in Bucuresti;

5. Mihail Sadoveanu – Noptile de Sinziene;

6. Mircea Eliade – Noaptea de Sinziene;

7. Iordan Chimet – Inchide ochii si vei vedea Orasul;

8. Radu Petrescu – Matei Iliescu;

9. I.D. Sirbu – Adio, Europa!;

10. Gabriela Adamesteanu – Dimineata pierduta.



Pentru a pastra un element de surpriza, o lista suplimentara, in masura a fi citita ca un raspuns complementar. Extinzind domeniul prozei catre teritorii ce transgreseaza, mai mult sau mai putin vizibil, domeniul romanului, o alta alegere subiectiva (si implicit criticabila) – o suma de fictiuni ce au marcat traiectul prozei secolului. In definitiv, daca Liviu Rebreanu isi aroga titlul de intemeietor al romanului modern romanesc, lui Urmuz i se cuvin laurii pentru prematura sa deconstructie. Ludicul (acel corintic din taxinomia manolesciana), marginalitatea sint recuperate retrospectiv. Prezentele pot fi la fel de iconoclaste ca si absentele ilustre: Urmuz – Pagini bizare, Grigore Cugler – Apunake, Mateiu I. Caragiale – Craii de Curtea-Veche, Bedros Horasangian – Parcul Ioanid, Mircea Cartarescu – Nostalgia, Mircea Horia Simionescu – Dictionarul onomastic (cu o precizare probind, a cita oara, ca viata intrece fictiunea – departe de a fi in vinzare la raftul de romane, strutocamila imaginata de distinsul insurgent continua sa se afle, la magazinul Unirea, cel putin, in sectiunea de dictionare; ceea ce constituie, sa admitem, supremul omagiu pentru prozator), Mircea Nedelciu – Aventuri intr-o curte interioara, Desant (volumul din care a iesit, ca dintr-o manta a lui Gogol, o intreaga post-modernitate autohtona), Costache Olareanu – Ucenic la clasici (introduc pe scara de serviciu, in imperiul prozei fictionale, suspectul „jurnal“), Tudor Arghezi – Cimitirul Buna-Vestire, Gellu Naum – Zenobia, M. Blecher – Vizuina luminata, Ion Vinea – Paradisul suspinelor.

Cu acestea, jocul s-a terminat. Si restul e lectura.





Geo SERBAN:



Ancheta initiata de Observator cultural aduce, cumva, cu acel chestionar care pretindea, alta data, ca pe un joc de societate, sa indici zece carti preferate, de pus in valiza in eventualitatea refugiului pe o insula uitata de Dumnezeu. Ca sa depaseasca incurcatura, Gide recurgea la un raspuns dibaci, optind pentru catalogul Editurii Gallimard, plin, cum se stie, de trufandale. Altcineva, tot atit de descurcaret, se rezuma, strategic, la Biblie.

In cazul de fata, lucrurile se complica, in masura in care baremul subinteles impune depasirea simplei insirari de titluri pe criterii subiective. Se vrea, daca am priceput intocmai intentiile, o ierarhie valorica, pe cit posibil ghidata de discernamint critic si dedusa dintr-o lucida apreciere a consolidarii romanului romanesc pe durata secolului tocmai incheiat. La prima vedere, lista capata contur aproape de la sine. Insa, abia luat condeiul in mina, devine imposibil sa scapi de senzatia selectiei improvizate, pindite de amendari repetate, la nesfirsit.



Doar zece romane in ordinea importantei lor? Cel putin inca pe atitea apar sacrificate, dintr-un foc, desi ar putea pretinde oricind un loc in top. Incurca enorm alegerea actuala conditia impusa de a face abstractie de receptarea in epoca, de notorietatea obtinuta pe moment sub impactul prestigiului, mai mult sau mai putin legitim, dobindit de un autor sau altul printre contemporani. A-i omite, nonsalant, pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, pe C. Stere nu-i chiar convenabil. Cu cit ne apropiem de zilele noastre, dificultatile iau proportii insurmontabile. Parcurgerea cutaror romane mai noi, nu putine la numar, se leaga de imprejurari, de stari afective, inca vii, au insemnat descoperirea unor virtualitati neindoielnice in fiecare caz si a schita acum o departajare implica, din start, un esec, greu de consimtit. Mie unuia, imi vine complet peste mina sa asez pe compartimente si pe caprarii operele continuu incarcate de semnificatii umane, in primul rind, ca si de revelatii artistico-narative, pe care le datoresc, deopotriva, lui Nicolae Breban sau Buzura, regretatilor Ivasiuc si Sorin Titel, lui Constantin Toiu, D.R. Popescu, G. Balaita sau Fanus Neagu si sa n-o uit pe Gabriela Adamesteanu sau pe Ileana Vulpescu, uluitor ratacita dupa Arta conversatiei. Sint teribil incomodat ca n-am dibuit, pentru nici una dintre realizarile celor amintiti, o cit de mica posibilitate – cu toate ca s-ar fi gasit ratiuni cu ghiotura – ca s-o trec la numaratoare. Singura impacare imi vine, la urma urmelor, de acolo ca insusi G. Calinescu scapa inventarului ad-hoc, atit cu Enigma Otiliei, cit si cu Bietul Ioanide. In definitiv, a prelungi justificarile introductive seamana cu aminarea pronuntarii intr-un proces la care, vrei nu vrei, indeplinesti rolul umil de partas al timpului, judecator implacabil si detinator absolut al verdictului.

Mai simt nevoia unei ultime precizari; oricit am vrut sa evit ordinea cronologica, succesiunea titlurilor se inscrie, totusi, intr-un tablou constituit istoric.

In fine, lista:



- Ion – situat cap de serie, fara ezitare, ca unul ce a fundamentat romanul nostru la parametri competitivi pe scara valorilor unanim recunoscute pretutindeni;

- Baltagul – pentru incarcatura sa epopeica si anvergura mitica, departe de a fi egalata, in consonanta cu adincimile sufletului popular;

- Patul lui Procust – probabil, cel mai spectaculos salt, dincolo de traditii, in directia modernizarii opticii si tehnicii romanesti;

- Concert din muzica de Bach – singulara subtilitate a intuitiilor psihologice, pe un fond de criza;

- Craii de Curtea-Veche – virtuoasa armonizare intre lumi situate la antipozi (aristocratie decrepita si mahala in virila expansiune), intr-o viziune substantial epica, in stare a reverbera si a conduce, pina deunazi, la aparitia unei impecabile cohorte de fani (clubul „matein