OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Odata cu debutul anului scolar 2000-2001, a aparut pe piata un „nou val“ de manuale de limba si literatura romana (ca si la celelalte materii, de altfel). Scandalul „revolutiei“ curriculare aplicate toamna trecuta la clasa a IX-a, prima de liceu, are oarecari sanse sa se reaprinda. Au inceput deja dezbaterile publice cu participarea autorilor de manuale. Intre ei, mai multi patrioti ca in urma cu un an, gata sa apere cu sfinta minie proletara valorile neamului, chiar daca nimeni nu le agreseaza. Editurile isi fac si ele reclama, fireste, incercind sa capteze atentia publicului. Trecuta de obicei sub tacere, e in joc si o miza financiara deloc neglijabila, caci vinzarile de manuale aduc bani buni, mai ales la reeditare, cind munca investita se reduce la revizia versiunii initiale, profitul crescind, iar autorii primind in continuare tantieme.
Acum, aplicarea noii programe s-a extins la clasa a X-a. Diversitatea ofertei e mai mare: fata de cele cinci manuale alternative de romana de a IX-a lansate anul trecut, pentru a X-a sint anuntate treisprezece, din care se pare ca s-au tiparit zece sau unsprezece. Le prezentam deocamdata sumar (vezi paginile din numarul trecut si din cel de fata), dupa care le vom supune unei discutii mai ample si mai detaliate. Pina atunci, as face doar citeva observatii generale, preliminare, oprindu-ma apoi la o tema pe care mi-a sugerat-o freceventa cu care apare in noile manuale Mircea Nedelciu, regretatul nostru prieten.


Un pronostic: tonul se va tempera

Spuneam ca „noul val“ de manuale alternative ar putea reaprinde polemicile de anul trecut. Fac – insa – un pronostic mai optimist: mi se pare mai probabil ca tonul dezbaterilor sa se tempereze. Din mai multe motive.
Intii, chiar datorita diversitatii sporite a ofertei: daca sint mai multe variante la indemina profesorilor, a elevilor, a parintilor si a specialistilor doritori sa le discute, e de presupus ca se va gasi pe gustul fiecaruia cite ceva. O cale de a-i neutraliza pe intoleranti e sa-i pui in fata pluralitatii. Vor mormai mai departe in barba, dar nu vor mai putea spune ca n-au de unde alege.

Apoi, fata de toamna lui 1999, unul dintre principalele motive de atac asupra manualelor alternative cade acum de la sine. Pentru a-si justifica indignarea ca le erau oferite elevilor texte de scriitori ai ultimelor decenii si – in schimb – lipseau Cutare sau Cutare dintre clasicii venerati, criticii manualelor de clasa a IX-a au protestat fata de eliminarea criteriului istoric de ordonare a materiei. Degeaba au explicat membrii Consiliului National pentru Curriculum ca, in noua formula, clasa a IX-a e consacrata formarii gustului pentru lectura, adica – in concret – unor teme si nu unor autori, nu istoriei literaturii, urmind ca evolutia genurilor mari sa vina la rind in anii urmatori. Acum – iata – s-a ajuns la proza: manualul de a X-a parcurge istoria povestirii, a nuvelei si a romanului, cu o serie de teme complementare, intre care notiuni de teorie narativa, forme premoderne (cronicile medievale), estomparea granitelor dintre speciile traditionale in literatura mai recenta, eseul si proza oratorica. Nimeni nu mai poate protesta ca nu se mai merge pe firul cronologic. Faptul ca se adauga alte strategii metodologice, precum inarmarea prealabila a elevilor cu instrumentarul conceptual adecvat sau focalizarea asupra evolutiei interne a genurilor si speciilor merita elogiat.
In sfirsit, nici obiectiile fata de numele relativ noi, nefixate sau in curs de fixare in constiinta publica, nu-si prea mai au rostul, si tot datorita trecerii la parcurgerea istorica a literaturii: caci, daca pornesti de la inceputuri si urci in timp, ajungi pina la urma si in prezent, care are si el valorile lui! Care si de ce – se poate discuta; dar a limita evolutia prozei ori a poeziei romanesti la trecutul indepartat ar fi simpla prostie. In fond, izolarea in trecut le face rau clasicilor insisi, privindu-i de „profitul“ continuu – sigur ca nu al tuturor in acelasi timp! – de pe urma relecturii si a reinterpretarii prin prisma orientarilor de ultima si penultima ora. Teoria (T.S. Eliot etc.) se cunoaste, s-a banalizat. N-o pot ignora decit spiritele rudimentare.
Prin urmare, cred ca – da – vor fi polemici si pe marginea noilor manuale de romana de a X-a, dar ca putem spera sa nu se mai atinga stridentele primitiv-nationaliste de anul trecut, sa se discute mai la obiect, mai substantial, mai profesionist…


Mircea Nedelciu – scriitor „de manual“

Rasfoind manualele alternative pentru clasa a X-a, m-a frapat frecventa cu care revin numele, fotografiile si textele lui Mircea Nedelciu. Anul trecut, la a IX-a, aparea in cel de la Humanitas, semnat de Alexandru Crisan, Liviu Papadima, Ioana Parvulescu, Florentina Samihaian si Rodica Zafiu (acum reeditat), cu fragmente din Nora sau Balada zinei de la Bilea-lac (din Efectul de ecou controlat). Dintre noile manuale de a X-a, putine il ignora. E adevarat ca in programa e propus (termenul exact e cel de „sugerat“) la bibliografia temei Estomparea granitelor dintre speciile traditionale ale prozei cu „volumul Aventuri dintr-o curte interioara, 1999“, deci „integrala“ prozei sale scurte (cf. Programe scolare pentru clasa a X-a. Un model de proiectare curriculara centrat pe competente, volum editat de Consiliul National pentru Curriculum, sub egida Ministerului Educatiei Nationale, Bucuresti 2000, p. 33). Desi autorii manualelor au libera optiune asupra scriitorilor si textelor pe care sa le trateze, fireste ca „sugestiile“ ii orienteaza.

Totusi, ceea ce apare selectat din opera lui Nedelciu e de o diversitate remarcabila. Nu sint doua manuale care sa preia acelasi text! Acolo unde e inclus – intr-adevar – la tema cu Estomparea granitelor…, sint preluate fragmente din Maistrul Ilie Ilie Razachie isi da concursul (din Efectul de ecou controlat) – in manualul Editurii Sigma, semnat de Nicolae Manolescu (coordonator), George Ardeleanu, Matei Cerkez, Dumitrita Stoica si Ioana Triculescu; scurtul Decalog din Amendament la instinctul proprietatii – in manualul Editurii Univers, semnat de Carmen Ligia Radulescu, Elisabeta Rosca, Rodica Zane si Mircea Martin (coordonator); si o jumatate de pagina din Aventuri intr-o curte interioara (textul titular al primei carti a lui Nedelciu) – in manualul Editurii Corint, semnat de Eugen Simion (coordonator), Florina Rogalski si Diana Hartescu. Alte trei manuale ignora „sugestia“ programei si il includ la capitolele despre romanul romanesc postmodern.

Asa se intimpla in cel de la Humanitas, realizat de acelasi colectiv ca la a IX-a – unde e inclus un montaj de excerpte din Femeia in rosu; in manualul Editurii ALL, semnat de Silviu Angelescu, Nicolae I. Nicolae si Emil Ionescu – unde e preluat un fragment consistent din Tratament fabulatoriu; si in cel de la Editura Floarea Darurilor (?!), semnat de Ion Duna si Raluca Duna – unde apar fragmente ample din Zmeura de cimpie. Nedelciu e mentionat si in introducerea la sectiunea consacrata speciei romanului din manualul Editurii Didactice si Pedagogice, semnat de Nicolae Constantinescu, A.Gh. Olteanu si Vasile Teodorescu. Cit despre cazurile in care lipseste, ar trebui sa fie vorba despre libertatea fireasca de optiune a autorilor, cum se intimpla la Editura Teora, unde Doina Rusti si Adrian Costache includ un text de Ioan Grosan si dau fragmente ilustrative pentru postmodernism din Bedros Horasangian, Mircea Cartarescu si Daniel Vighi. La Editura Niculescu insa, Ana Teodorescu si Eugeniu-Sorin Teodorescu ofera pentru ultima jumatate de secol o insiruire de nume de romancieri care dovedeste elocvent cam pe unde s-au oprit lecturile dumnealor: inceputa cu Zaharia Stancu, lista se termina cu… Ion Lancranjan! Prin comparatie, sint preferabili Florin Ionita si Adrian Savoiu, tot la Teora: ei nu pomenesc nimic, nici despre postmodernism, nici din contemporaneitate in genere…

O prima observatie: mi se pare ciudat faptul ca un singur manual s-a oprit la Femeia in rosu, opera „in trei“ pe care Nedelciu a compus-o impreuna cu Adriana Babeti si Mircea Mihaies si care a fost validata de critica drept „etalonul“ romanului romanesc postmodern. Un text pe cit de dificil, de sofisticat ca structura, ca joc de voci narative, pe atit de atragator, de „comercial“ si – deci – placut la lectura, cosmopolit si ironic, roman „de consum“ pe o latura a lui, probabil pe gustul unor cititori tineri.
Merita – apoi – remarcat ca Nedelciu beneficiaza aproape peste tot de prezentari ingrijite: note biobibliografice, pasaje din reflectiile sale teoretice si din comentarii critice pe marginea operei, explicatii si indrumari de lectura, exercitii pe text, conform obligatiilor didactice. La Sigma, la Humanitas si la Floarea Darurilor, sectiunile acestea de prezentare a autorului si de analiza a textelor sint foarte bogate. Un autor – se deduce – cunoscut si efectiv apreciat, mergind pina la o serie intreaga de subtilitati ale prozelor sale.

Cum se explica – oare – diversitatea textelor alese? E o dovada indirecta cum ca nu exista un text, un singur text reprezentativ pentru maniera Mircea Nedelciu, o „capodopera“, o singura „capodopera“ a sa, deasupra restului, precum Ion si Rascoala in cazul lui Rebreanu, Morometii la Marin Preda – si asa mai departe (alegind exemple doar din proza romaneasca). Din punctul de vedere al scolii, in ordinea – asadar – didactica a lucrurilor, e un mare dezavantaj, de vreme ce stim bine ca invatamintul a promovat cu tenacitate si – sa fim realisti – va continua sa promoveze „capodoperele“ si stereotipiile de interpretare care le paraziteaza. Dar e si – invers – o proba de vitalitate, de exceptionala rezistenta la absorbtia in cliseele lecturii. De-a lungul anilor ’90, si cind Mircea traia, si dupa iulie 1999, de cind el nu mai este, am avut adeseori acest sentiment straniu comentind prozele lui impreuna cu studentii mei: mereu alte texte, toate incitante, pasionante la analiza, toate sofisticate si in acelasi timp lejere, relaxate, cuceritoare, toate vii, dinamice, nonconformiste. Vocatia experimentala a lui Nedelciu a produs o opera pe care ti-o imaginezi cu greu fixata in istoria „muzeala“ a literaturii, „mitizata“, impodobita cu elogii reductive. Rasfoind noile manuale scolare ale acestei toamne, am avut acest sentiment: ca disparitia lui Mircea Nedelciu si trecerea timpului ne obliga sa participam la „clasicizarea“ unui scriitor al carui radicalism experimental face procesul teoretic imposibil! Poate ca – de fapt – e de „clasicizat“ tocmai aceasta diversitate rebela, miscatoare, vie, tocmai „non-clasicitatea“ experimentalismului postmodern; si, cind ajungem la textele propriu-zise, sa le „clasicizam“ pe toate sau pe mai toate, unul cite unul, fara sa cautam intre ele „capodoperele“ sau descoperindu-le ca atare pe multe, neobisnuit de multe dintre ele…