OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind te pui sa faci film despre un tip a carui ocupatie principala e zapatul, indife-rent de cit de performanta e telecomanda lui, trebuie sa te asiguri inainte de toate ca nu-i dai ocazia spectatorului sa vrea sa zapeze. E de bun-simt. Poate ca ti se iarta ca nu te-ai gindit la asta, sa zicem, intr-un documentar despre arhitectura asiatica, unul ca acela pe care eroul nostru se vede nevoit sa-l urmareasca si peste care trece lejer, cu un simplu click, fara vreo remuscare (asa cum trece, zapind, peste o cina cu familia, sex cu sotia si ani buni din viata).

Dar cind personajul tau principal apasa un buton al telecomenzii la fiecare minut nu se poate sa nu-ti pui pro-blema. E ca atunci cind vezi in filme o masa copioasa si ti se face foame. Vezi un tip ca zapeaza si, daca nu esti prins de ce se-ntimpla in viata lui, iti vine sa schimbi canalul mai repede decit daca ai face altceva. Filmul asta n-are insa nici cea mai mica grija. Se crede amuzant in virtutea inertiei, pentru ca aplica o reteta care poate a avut cindva succes, asa ca iese o poveste previzibila cu poante rasuflate si un final moralizator.
Ideea nu e rea si poate tocmai de aceea deranjeaza atit de mult felul in care e pusa in practica. Povestea e simpla si actuala, despre un tip care traieste in secolul vitezei si al tehnologiei care-ti promite orice.

Nu-i de mirare ca atunci cind se iveste ocazia de a apasa pe acceleratie mai mult decit ar trebui, atunci cind i se pune pe tava un instrument mira-culos numit „telecomanda universala“, profita de ea. Cine n-ar face-o? iti indeplineste unul dintre cele mai mari vise: iti da posibilitatea sa alegi ce anume sa traiesti. Sa zicem ca esti racit si te culci seara rugindu-te ca dimineata sa te trezesti sanatos tun. Ei bine, cu telecomanda asta se poate. Apesi pe buton si, jap, te trezesti in dimineata in care te simti bine. Prea frumos ca sa fie adevarat, normal, fireste deci ca e un spil pe undeva. Problema e ca tot timpul peste care ai sarit e mort pentru tine, esti pe pilot automat, abia reactionezi la ce ti se intimpla si nici nu-ti mai aduci aminte. Si aici necazurile abia incep. Si pentru erou, si pentru film. Pentru ca intrebarea „ce-ai face daca“ e buna, te tine, dar doar pentru scurt timp. Scenele fortate complica ideea inutil si o duc acolo unde a vrut regizorul, dar exact acolo unde nu mai are valoare: la o morala ieftina.
Hai sa vedem cum e cu personajele.

El, Michael Newman (Adam Sandler), e un tip care se zbate sa ajunga partener intr-o companie si uita sa acorde suficienta atentie fa-miliei. Ce concluzie ar putea avea aventurile sale din film? N-o sa te surprinda ca morala e Family comes first. intr-un film in care familia e lasata pe plan secundar, clar ca la final trebuie remediata situatia asta. Ea, ne-vasta-sa (Kate Beckinsale), nu stim ce face toata ziua, ceea ce inseamna ca probabil e casnica, sta si are grija de cei doi copii. Cind apare Christopher Walken in film, intra in scena si obiectul miraculos care da toate vietile peste cap… telecomanda universala. Si uite-asa incepe omul nostru sa zapeze prin viata lui, si zapeaza pina nu mai are nimic de zis in privinta vietii sale si ajung alegerile lui de pina atunci sa-i decida viitoarele alegeri. Nimic rau in asta, perfect adevarat: alegerile pe care le iei te duc intr-o directie si nu te mai poti intoarce asa usor. Odata pornite pe un anumit fagas lucrurile tind sa o ia in directia stabilita, nu te poti intoarce din drum sa ceri voie sa alegi din nou. Aici sa se fi oprit filmul si ar fi avut ceva de zis. Dar nu, regizorul Frank Coraci se incapatineaza sa ne prezinte o poveste americana de succes in care baietii buni merita o a doua sansa. Cih.

Adam Sandler joaca exact ca de obicei, nimic de remarcat. Poate doar obsesia regizorului pentru el, ca doar l-a mai bagat pina acum si in Baiatul cu apa rece (The Waterboy) si Nunta cu cintec (The Wedding Singer). Kate Beckinsale e draguta si atit. Are un rol de femeie pasiva, care asteapta sa fie luata pe sus, dar care provoaca o erectie oricarui barbat. Multe glumite sint total deplasate. Momentul in care printul Habibu are un moment de give me five cu unul dintre insotitorii lui, toti imbracati ca la carte, cu capul acoperit, e pur si simplu de prost gust. Auzi, si cica are si un Lamborghini rosu. Nu ma pricep la masini, dar si asa nu pare genul de masina pe care sa o conduca un print arab. E o caricatura ieftina care mai mult face rau. Mai mult decit atit, regizorul se foloseste de grupul de arabi americanizati (pe care ii ridiculizeaza la maxim fara sa fie comic) doar ca sa-l puna pe erou intr-o situatie proasta si sa il mentina simpatic spectatorului. Glumita cu Lamborghini, guma Hubba Bubba, printul care vrea un restaurant cu un bar mai lung, concurs cu tricouri ude… Dar nu, sa nu ne luam doar de arabi, mai sint si asiaticii pe lista. Michael terorizeaza (e drept, pentru o scurta vreme) si un grup de asiatici, mai ales pe un copilas care nu pot sa-mi explic de ce e tot timpul speriat de el.
N-am zis nimic de David Hasselhoff, care isi face si el aparitia in film. il joaca pe boss-ul lui Michael, John Ammer, iar ca sef principala lui indeletnicire e sa decida care dintre cele doua secretare ale sale are picioare mai frumoase, asta, bineinteles, in timp ce amindoua si le expun pe masa in fata lui. E acelasi Hasselhoff pe care il stim de la Baywatch incoace.

Nu stiu ce cauta in film James Earl Jones. El pune voce pe viata lui Michael atunci cind e prezentata ca un comentariu de pe DVD. in caz ca nu il stii, Jones e cel care da viata lui Darth Vader, el e Mufasa din Regele leu si el e cel care spune in fiecare zi pe CNN This is CNN. Are vreo doua interventii in Click: prima in care eroul se mira ca Jones face voice over pe viata lui (pe buna dreptate) si a doua in care Michael il trimite la plimbare cu un simplu oh, shut up, James Earl Jones. Adica un fel de mai taca-ti fleanca. De ce? Pentru ca astea sint glumitele lui Michael, pentru ca asa sint poantele din Click. Pentru ca filmul poate fi redus la ciondaneala dintre Michael si pustiul din vecini, in care fiecare dintre ei vrea sa-i ia fata celuilalt cu cel mai cool device. Problema nu e ca o cearta obisnuita intre copii se da aici intre un copil si un adult, ci ca nu e deloc amuzanta. Si daca nu rizi la comedia Click, si daca uiti de ideea de la care a pornit, si daca la sfirsit iesi din cinema chiar mai lipsit de chef decit ai intrat, atunci nu mai bine astepti sa ajunga filmul pe TV? Nu de alta, dar ca sa poti zapa linistit…