Clovnul şi Huliganul (II)

Glose la Norman Manea

Autor: Victor IVANOVICI | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

August Prostul ca Evreu. Dilemele asimilaţionismului

Cu toată greutatea existenţială pe care o au pentru el asemenea identificări, N. Manea le mînuieşte cu o discreţie exemplară din cel puţin două motive fundamentale. Mai întîi, dintr-un sindrom defensiv, semnalat şi de alţi supravieţuitori ai lagărelor („Copilul întors din lagăr la finele războiului voia cu orice preţ să uite, voia cu orice preţ să fie ca ceilalţi“); în al doilea rînd, dintr-un profund sentiment de demnitate, care îl face să deteste exhibiţionismul victimelor1: „Nu voiam să accept «colţul etnic» în care Autoritatea încerca să mă izoleze. ş…ţ Rolul de victimă perpetuă nu-l suportam. Am rămas cu o adîncă neîncredere faţă de cei care profesionalizează lamentarea“ (Manea 1997, 158).

În perspectivă temporală, postura adoptată de autor se potriveşte foarte bine unui intelectual evreu din Europa Centrală. Altfel decît alte sectoare şi curente ale comunităţilor israelite din regiune – de la „ortodocşi“ la sionişti –, intelectualitatea evreiască2 alesese fie asimilarea la ambientul cultural înconjurător, fie, ca alternativă, o formă oarecare de internaţionalism. Preferinţele lui N. Manea se îndreaptă clar către prima direcţie, deşi, pentru scurt timp, el a păşit şi pe cealaltă cale. În tot cazul, şi asimilaţionismul, şi internaţionalismul – ca opţiuni existenţiale – l-au învăţat să dea întîietate, în toate momentele (chiar şi în cele mai cumplite; ba mai ales în acelea), solidarităţii cu tovarăşii de suferinţă faţă de oricare durere „specifică“: „Într-un sistem totalitar ş…ţ în care mizeria, frica, murdăria morală, teroarea atinseseră insuportabile proporţii pentru întreaga populaţie, a detaşa doar un aspect ş…ţ, ca singurul obiectiv de critică, mi se părea o lipsă de decenţă (op. cit., 142). Sau încă: „Într-un lagăr de concentrare (şi ce era, de fapt, România ultimului deceniu Ceauşescu decît un lagăr extins la dimensiunea unei ţări în curs de distrugere?) ar fi indecent, probabil, ca deţinuţii cu ochelari să se plîngă pentru surplusul de umilinţe la care sînt supuşi, în condiţiile în care situaţia tuturora este, de fapt, disperată“ (op. cit., 159).

Etica „identitară“ definită de opţiunile respective nu încetează totuşi să facă parte dintr-o conştiinţă ironică şi melancolică – din conştiinţa de sine a unui August Prostul. Înţeleptul-bufon evreu nu poate şi nu trebuie să uite că trăieşte în mijlocul unui clan etnic. Prima grijă a acestuia, ca de altfel a oricărui alt clan, este propria-i coeziune, pe care o asigură punînd accentul, de preferinţă, pe valorile ce îl deosebesc de ceilalţi, şi nu pe acelea care îl unesc cu ei. Oricît de intens şi de sincer s-ar strădui un „alogen“ să devină aidoma „autohtonilor“, tot se va găsi unul care, condescendent sau agresiv, îi va minimaliza strădania ori îi va contesta chiar dreptul la ea. Dat fiind deci că, aşa cum pe bună dreptate sublinia Sartre, problema ebraităţii se pune din momentul cînd cineva e perceput ca evreu de către altcineva, prezenţa fie şi a unui singur antisemit e suficientă ca să anuleze eforturile de asimilare ale unei generaţii întregi de evrei, trimiţîndu-i la loc, în „colţul (lor) rasial“3.

N. Manea a trăit această situaţie – şi încă de cîteva ori. Odată, cînd un huligan ceauşist afirma agramat că, drept urmare a originilor sale „extrateritoriale“, scriitorul ar mînui defectuos... limba română; altădată, cînd un ofiţer de Securitate l-a îndemnat indirect, dar destul de limpede, să „emigreze legal“; a treia oară, atunci cînd intelectuali români (şi încă din tabăra liberală, chiar după căderea dictaturii) i-au negat, ca minoritar şi, pe deasupra, exilat, dreptul să participe la discuţia de „importanţă naţională“ pe marginea aspectelor inavuabile ale tradiţiei culturale locale...

Aşadar, „colţul naţional“ tot revine şi se tot strîmtează, obligîndu-l în mod fatal să-şi revizuiască filozofia în ceea ce priveşte solidaritatea colectivă şi durerea „adăugată“: „Şi totuşi... Primejdia ca sentinela să arunce ochelarii miopului şi să-l fugărească, apoi, năuc şi împiedicat, în rîsele mulţimii abrutizate, nu putea fi ignorată. ş…ţ Există, aşadar, ceva peste insuportabilul validat? Da, atunci cînd individul resimte orice «surplus» ca pe un insuportabil încă mai insuportabil“ (Manea 1997, 159).

Pentru scriitor, experienţa respectivă trece prin sentimentul de a fi respins de cei şi de cele de care el însuşi a ales să se apropie. Citindu-i cartea, simţi cum creşte treptat litigiul lui cu patria ce l-a tratat drept străin – sau, altfel, cu mama ce îi refuză afecţiunea. În paginile iniţiale predomină lirismul nostalgic şi o predispoziţie de a înţelege şi de a justifica totul, chiar şi ambiguitatea duplicitară, chiar şi arta compromisului, a dezicerii şi a palinodiei, pe care românii o stăpînesc atît de bine şi cu care au învăţat să facă faţă vicisitudinilor Istoriei. Spre sfîrşit însă, N. Manea ia asupră-şi sentinţa lui Dante: l’esilio che m’è dato onor mi tegno („surghiunul ce mi-i dat îl ţin drept cinste“). Exilatul româno-evreu pronunţă cuvintele florentinului cu amărăciunea unui amant trădat.

August Prostul ca „agent“. Manea versus Eliade

Întreg acest complex sentimental se desfăşoară în eseul Felix culpa, unde autorul deschide „dosarul Mircea Eliade“ şi cercetează fără umbră de echivoc implicarea savantului şi a scriitorului român în mişcarea fascistă locală din perioada interbelică.

Păstrînd proporţiile, textul lui N. Manea a provocat în România un scandal analog aceluia prilejuit, la scară internaţională, de cartea lui Victor Farías, Heidegger şi nazismul. Cazurile sînt comparabile, de altfel. Şi într-unul, şi în celălalt, este vorba de erori politice care, deşi nu anulează statura intelectuală a celor doi mari gînditori, dăunează totuşi imaginii lor morale, dat fiind mai ales că, pînă în cele din urmă, nici unul, nici celălalt nu au consimţit să dea explicaţiile pe care toţi le aşteptau de la ei, lăsînd astfel impresia că nu s-ar fi căit de trecutul lor vinovat.

Analogia se opreşte aici. Foarte puţini germani s-au mobilizat în apărarea lui Heidegger, pe cînd opinia intelectuală din România, aproape in corpore, a considerat de datoria ei să-l apere „cu unghiile şi cu dinţii“ pe Eliade. Diferenţa se datorează, pe de-o parte, culturii autocritice a „vinii germane“ (deutsche Schulde) în spiritul căreia a fost educată, uneori cu exagerări masochiste, Germania postbelică. Pe de alta, naţional-comunismul lui Ceauşescu ascundea cu grijă crimele fascismului românesc, în timp ce se nutrea pe ascuns cu ideologemele acestuia. Un asemenea brain washing nu putea să nu lase urme: aşa se face că majoritatea românilor corelează „onoarea“ lor culturală cu faima celui mai cunoscut şi successful reprezentant al diasporei intelectuale româneşti4. Prin urmare, se înţelege cum şi de ce pînă şi cele mai neînsemnate rezerve (de tip politic sau chiar ştiinţific) formulate în decursul anilor cu privire la opera sau la persoana savantului ocazionează automat paranoice „teorii ale conspiraţiei“5. Pentru apărătorii din oficiu ai lui Eliade, acesta a devenit ţapul ispăşitor al forţelor obscure de pretutindeni, ce uneltesc împotriva României. Chiar şi după moarte, el e persecutat de evreii resentimentari şi de perfizii americani (care tot agită chestiunea Holocaustului pentru ca opinia publică să uite de genocidul comis de ei înşişi împotriva pieilor roşii şi a negrilor). Şi pentru că într-un scenariu de conspiraţie, „degetul străin“ acţionează prin intermediul „agenţilor“ interni, acest detestabil rol este atribuit lui N. Manea6.

De prisos să mai insist spunînd cît de neîntemeiată este această acuzaţie, din moment ce nici „conspiraţia“ nu există, nici cea mai mică intenţie de blasfemie a presupusului „persecutor“ la adresa presupusului „persecutat“7. Litigiul lui N. Manea cu Eliade e încă o faţetă a litigiului său cu România, îndărătul căruia se află aceeaşi rană pe care i-a lăsat-o iubirea trădată. Autorul nu-şi propune cîtuşi de puţin să demoleze renumele lui Eliade. Din contră, ciuda faţă de el îi vine tocmai din faptul că nu-i găseşte destule scuze ca să-l reabiliteze, la fel cum amărăciunea resimţită faţă de patria ce l-a respins se naşte din aşteptarea zadarnică a unui gest de minimă afecţiune care să-l reconcilieze cu ea8.

Desigur, şi corect, şi rezonabil mi se pare să semnalăm faptul că jurnalistica lui Eliade afină tematicii şi ideologiei Dreptei ultranaţionaliste nu depăşeşte, cu totul şi cu totul, treizeci de titluri9, ceea ce, comparat cu întreaga lui operă, înseamnă o picătură în ocean. De asemenea, chiar articolele cu pricina rareori sînt literal şi făţiş antisemite, nelipsind nici cazurile în care, în împrejurări vitrege, Eliade a luat deschis apărarea unor prieteni sau colegi evrei. În fine, există şi argumentul că trecerea lui Eliade prin spaţiul Gărzii de Fier nu i-a influenţat opera ştiinţifică decît infim sau chiar deloc10.

Înainte de a fi invocate de apărătorii lui Eliade, toate aceste circumstanţe atenuante există consemnate în eseul lui N. Manea. Atîta doar că accentele sînt puse în mod diferit şi altele sînt centrele de greutate ale textului. În discuţie nu e opera savantului român, nici chiar trecutul „vinovat“ al acestuia, ca atare. Din propria-i istorie, N. Manea a învăţat ce însemnă „teroarea Istoriei“ (cum o numeşte Eliade). Astfel încît nu-i lipseşte nici înţelegerea şi nici compasiunea faţă de bietul om aflat „sub vremi“. Cu toate acestea, de la un reprezentant emblematic al diasporei intelectuale româneşti ar fi fost de aşteptat, dacă nu altceva, cel puţin o judecată a erorilor sale „istorice“ contextualizată istoric, nepărtinitoare şi fără indulgenţă faţă de sine.

Felix culpa consemnează tocmai căutările înfrigurate ale lui N. Manea pe urmele fie şi a unei tardive, fie şi a unei minime autocritici a lui Eliade, care l-ar fi reabilitat moral: „Ar fi fost o bine-venită surpriză dacă în scrierile sale autobiografice tîrzii Eliade ar fi încercat «demistificarea» implicării sale în ideologia totalitară. Volumul ultim al jurnalelor, publicat postum, în 1990, fusese ultima şansă pierdută. Fireşte, surprize ar mai putea să apară în scrierile inedite. În contextul actualelor schimbări politice în Europa de Est – schimbări stimulate şi conduse de unii scriitori şi artişti admirabili, care au luptat curajos contra tiraniei –, inexistenţa unei asemenea mărturii devine însă tragică“ (op. cit., 99). În loc de aşa ceva, ce descoperă căutătorul la obiectul căutării sale, cu care năzuieşte să intre într-un dialog interactiv? Penibile frivolităţi şi revoltătoare narcisisme, ca atunci cînd compară „fericita vină“ graţie căreia Sfîntul Augustin a ajuns să se consacre lui Iisus Hristos cu propriul său ataşament faţă de Nae Ionescu, „maestrul“ care l-a convertit la extrema Dreaptă. „[...] fără acea felix culpa“, explică Eliade, „aş fi rămas în ţară. În cel mai bun caz, aş fi murit de tuberculoză într-o închisoare.“

Acest refuz de a-şi asuma orice răspundere, cu alibiul egotist şi din cale-afară de comod al datoriei supreme şi ultime a omului de spirit faţă de opera sa, nu este invenţia lui Eliade. Decurge dintr-un foarte răspîndit sistem elitist de valori, care aşază creaţia spirituală deasupra moralei comune, iar din creatorul de valori culturale face un conducător şi un profet. Oriunde şi oricînd, acest model romantic a fost interpretat cu seriozitatea cuvenită – care nu exclude ironia, nici distanţarea –, iar elita s-a autodefinit prin datoriile pe care şi le asuma (şi nu prin revendicarea de privilegii). La cîteva dintre „naţiunile captive“ din Europa Centrală şi de Est, spre exemplu, o asemenea conştiinţă de sine a elitei a generat faimoasa „estetică ca Est-etică“ a disidenţei11. Din nefericire, la români, acelaşi ideologem face casă bună cu dispreţul faţă de democraţie şi cu o iresponsabilitate „estetică“. O semnalase la vremea sa George Enescu: „Dacă ar fi administraţia şi politica românească la înălţimea mişcării artistice“, atunci România ar fi „una dintre ţările cele mai fericite“ (probabil, din lume).

La început, N. Manea tinde să interpreteze pozitiv, adică literal, butada lui Enescu. Cercetînd însă „cazul Eliade“, autorul descoperă implicaţiile ei catastrofale. Căci despre aceasta e vorba în Felix culpa: autorul judecă şi condamnă concepţia românilor despre ce înseamnă „misiunea spirituală“ şi despre cum oamenii spiritului trebuie să păşească printre semenii lor. Astfel de judecăţi dobîndesc o greutate specifică deosebită din momentul în care ele privesc „prezentul şi viitorul, nu trecutul României“ (op. cit., 128).

August Prostul faţă cu Puterea. Artistul şi dictatorul

Aflăm din cartea lui N. Manea că Eliade, „[…] altminteri relativ lipsit de umor“, admira filmul I Clowns al lui Federico Fellini (cf. Manea 1997, 153). Această informaţie aşază brusc litigiul sui generis al celor doi scriitori într-un anume context care nu este altul decît acela al Circului totalitar, cu tipologia duală a bufonilor săi. Există destule argumente – îndeosebi mărturisirea explicită a autorului – pentru a-l identifica pe N. Manea cu umilul (dar şi rebelul) August Prostul. Logic vorbind deci, Mircea Eliade ar trebui clasificat în categoria Clovnilor Albi.

Mai precis, Eliade este numai una dintre cele cîteva ipostaze „personalizate“ ale eternului adversar al lui August Prostul. Alte două ar fi cenzorul (sau, mai degrabă, surogatul de cenzor ce redactează surogatul de referat), pentru scriitorul cenzurat, şi securistul „Pat“ de la Secţia „Minorităţi“, care se joacă de-a şoarecele şi pisica cu un „Patachon“ înfricoşat. Primul ca rang în această galerie este însă, fără doar şi poate, dictatorul, de la care şi emană celelalte variante secundare ale Clovnului Alb.

Dictatorul în chip de clovn – identificabil, desigur, cu Ceauşescu – este subiectul textului ce formează nucleul cărţii de faţă. Aş zice, fără a exagera, că avem de-a face cu unul dintre cele mai reuşite pamflete pe care mi-a fost dat să le citesc în româneşte. Nu mă voi extinde asupra caracteristicilor poetice, stilistice şi de gen prin care acest text se distinge într-o literatură deloc săracă în mostre ale discursului sarcastic.

Păstrîndu-mă, ca pînă acum, în cadrele comentariului tematic, nu pot să nu mă întreb prin ce merite şi-a cîştigat jalnicul bufon „cinstea“ pe care i-o face autorul? Prin cei 25 de ani în care a terorizat, a torturat şi a înfometat o întreagă naţiune? Prin spălarea de creier la care a supus-o, revărsînd asupră-i o propagandă de tip asiatic şi cu standarde fasciste? Prin farsa aşa-zisei „independenţe“ româneşti faţă de Moscova, în care au crezut atîţia şi atîţia conducători ai unor state democratice, devenind astfel măscăricii măscăriciului? Prin biografiile dislocate (precum aceea a lui N. Manea sau a mea)? Sau cumva graţie plutonului de execuţie în faţa căruia şi el, şi odioasa-i consoartă au avut parte de sfîrşitul cîinesc ce li se cuvenea? Desigur, prin toate cele de mai sus şi prin încă ceva.

Poziţia, deloc lipsită de ambiguităţi, a lui August Prostul faţă de şi faţă cu Puterea include (cum vom vedea) şi un soi de reciprocitate (reversibilitate?, complementaritate?) între dictator şi artist. Este clar de ce August Prostul ne apare ca fiind emblema par excellence a poetului; de asemenea, nu e deloc greu să vedem unde rezidă natura şi vocaţia clovnescă a Tiranului. Abisul ontologic ce îi separă este de la sine înţeles, nu însă şi corelaţia lor. Acestui aspect îmi propun să-i dedic ultimul paragraf al gloselor mele pe marginea cărţii lui Norman Manea.

Cele două măşti şi rolurile aferente aparţin unuia şi aceluiaşi scenariu, „intitulat viaţa pămîntească“, în centrul căruia se află „straniul [...] cuplu advers: Artistul August şi Clovnul Puterii“. Într-o perspectivă „genealogică“, se confirmă complementaritatea lor: destui Clovni Albi actuali sînt foşti Auguşti Proşti12. Cu alte cuvinte, dacă privim „Istoria Circului ca istorie, pur şi simplu“, vom observa că în ea mişună clovni mutanţi ce-şi cară după ei complexele nocive: „zugravi de duzină“ (Hitler), „seminarişti de provincie“ (adică Stalin), „ucenici pierduţi prin micile ateliere ale cizmarilor de periferie“ (altfel spus, Ceauşescu)… Ecuaţiile respective se proiectează în dimensiunea trăirii biografice, deschizînd ample spaţii de reflecţie: „Deşi resimt şi azi, cu acuitate, neagra iradiere exercitată de Hitler şi Stalin asupra biografiei mele juvenile, nu aş fi putut niciodată, probabil, înţelege cu adevărat esenţa fenomenului, dacă, la maturitate, nu aş fi fost silit să suport, pînă la limita asfixierii, paranoia unui mic tiran provincial, care izbutise a-şi amplifica, treptat, arena sinistrului circ la dimensiunea unei întregi ţări“ (Manea 1997, 44).

Trebuie spus însă că această „esenţă a fenomenului“ devine cu adevărat accesibilă numai atunci cînd este privită din punctul de vedere al artistului. Dovadă, deasa reţea de analogii între un „August Prostul“ numit Charlie Chaplin şi un „Clovn Alb“ numit Adolf Hitler, analogii puse în evidenţă în extraordinara sinteză de satiră muşcătoare, în profunda analiză psihologică dată de interpretarea dictatorului de către Charlot. Dincolo de asemănările de înfăţişare, anumite perioade din biografia lor seamănă şi ele pînă la reversibilitate. Şi Hitler, şi Chaplin sînt stăpîniţi, de pildă, de dorinţa fierbinte de acceptare socială, proprie outsiderului. Amîndoi s-au străduit din răsputeri să forţeze satisfacerea nevoii lor obsesive, fiecare cu mijloacele sale, dar într-un stil histrionic, avînd foarte multe trăsături comune. Defel întîmplător, Charlie Chaplin a fost primul care a văzut în Adolf Hitler un comediant înzestrat, şi nu este exclus ca o rivalitate „profesională“ să fi stimulat excelentul joc al primului în rolul celui de-al doilea.

De prisos să mai subliniez, pe de altă parte, că, în ciuda oricăror analogii, între artist şi dictator se cască o prăpastie adîncă şi de netrecut. Ori de cîte ori August Prostul execută partitura Clovnului, abordarea rolului e guvernată de estetica empatiei, adică de o înţelegere universal umană, care nu exclude compasiunea faţă de Celălalt (oricît de odios ar fi el): „poetul-clovn a recunoscut acest chip în coşmarurile şi peregrinările sale. ş…ţ pînă şi aceasta este o faţă omenească, […] un biet om, şi acesta […] un prăpădit, un solitar maladiv care îşi oferă slăbiciunea drept autoritate, frica drept siguranţă de sine, bolile drept agresivitate şi forţă“ (op. cit., 44). Din contră, identificarea cu Celălalt nu e posibilă în oglinzile solipsiste ale tiraniei, căci acolo chipul lui se reflectă desfigurat.

Într-unul dintre romanele sale, Thomas Mann defineşte artistul drept un „excentric spiriduş al ridicolului“, „nici femeie, nici bărbat, deci nici om“ (apud Manea 1997, 43). Formula aminteşte de teza „teologiei apofatice“ (sau negative), potrivit căreia un muritor nu poate cuprinde cu mintea ce este divinul: el poate cunoaşte numai ceea ce nu este. Prin analogie, natura artistului se pretează şi ea doar la determinări negative. Chipul dictatorului, în schimb, e un „înlocuitor“, adică o înfricoşătoare caricatură a aceloraşi trăsături.

Atunci cînd, potrivit criteriilor sus-amintite, figura lui August Prostul apare drept neomenească, e pentru că, în termenii lui Nietzsche, am califica-o „mult prea umană“ (allzumenschliche). Din contră, oglinda întoarce Clovnului Alb o mască îngheţată – inumană, de vreme ce este „sub-umană“ (untermenschliche): „Comandantul Suprem n-a fost în nici un război şi Somitatea Supremă nu şi-a terminat liceul. ş…ţ Caraghiosul! Agramatul! Parvenitul! Bîlbîitul! Maimuţoiul! Mangafaua! Limbricul! Pişăciosul! Scîrnăvia! Clovn Alb? Prea mare onoare... Era prea mărunt, şi neterminat, şi netot“ (op. cit., 37).

Androginia artistului, deşi formulată de Thomas Mann în termeni negativi („nici femeie, nici bărbat“), se raportează la Hermafroditul platonic (deoarece „nici-nici“ însemnă adeseori „şi-şi“). Cuplul prezidenţial din România e un soi de „androgin“ alcătuit dintr-un „fătălău“ aproape eunuc şi o babă lascivă: „Pudic şi timid, îşi descarcă obsesiile în tirade bîlbîite, repetate în toate microfoanele din Sediu şi de la Reşedinţă. Lululena înghite însă seara, în locul somniferelor, cîteva pelicule porno şi adoarme porno, cu gura deschisă şi capotul descheiat. ş…ţ Perechea supremă: Fătălăul şi Murătura“ (op. cit., 79-80).

Complementaritatea artist–dictator se manifestă, de asemenea, fatal şi obstinat, în sfera creaţiei. Pentru început, fiindcă, prin circumstanţa imprevizibilă, haotică, pe care o creează şi întreţine, totalitarismul determină, pozitiv sau negativ, posibilitatea artistului de a exista în dimensiune publică: „Referatul Înlocuitor m-a ajutat să public cartea. Şi Cenzorul m-a ajutat să public cartea. Şi prieteni apropiaţi m-au ajutat, şi adversari necunoscuţi m-au ajutat. Chiar şi Dictatorul m-a ajutat, în felul său, prin ambiguităţile şi haosul pe care le-a provocat“ (Manea 1997, 90).

Totalitarismul influenţează şi parametri esenţiali ai Artei. Sub imperiul acestuia, opera, creată fie înăuntru, fie în afară, fie chiar împotriva sistemului, e făcută din acelaşi material cu el. Această identitate nu-i diminuează întotdeauna valoarea, ba uneori i-o şi sporeşte. O cunoscută butadă susţine că cenzura rafinează stilul. Foarte adesea însă victoria în bătălia stilului e o înfrîngere pe terenul comunicării. O operă literară, chiar reuşind să distragă atenţia cenzorilor şi (prin fente aproape criptografice) să „treacă“ anumite mesaje neortodoxe, va purta pecetea indelebilă a cenzurii. Comentînd, bunăoară, impresia pe care i-a lăsat-o forma finală a romanului Plicul negru, rezultată după un adevărat bras de fer cu Cerberii ideologici, N. Manea îşi consemnează enervarea şi insatisfacţia: „şMă iritauţ efectele deviatoare ale codificării. Înceţoşarea. Excesul stilistic şi opacitatea. Devitalizarea, ocolurile, risipirea. Succese cu efect întîrziat ale Cenzurii, acolo unde nu erau vizibile şi chiar în locurile unde, dimpotrivă, Cenzura păruse înşelată şi învinsă. Scriitorul atît de «angajat» estetic descoperea destule pagini, fragmente, capitole viciate de chiar artificiile cu care se apărase (nu o dată, cu senzaţia victoriei) de Cenzură“ şop. cit., 145ţ.

Această pecete se confundă ironic cu o marcă efemeră a spaţiului şi a timpului. Ca atare, mesajul devine inaccesibil oriunde lipsesc cheile potrivite, oricînd încetează să existe nevoia „codificării“13.

Se pune deci problema dacă o asemenea artă a aluziunii şi eluziunii mai are vreo raţiune de a fi sau măcar vreo şansă de supravieţuire în ambientul comunicaţional mai mult sau mai puţin transparent al epocii postcomuniste. N. Manea citează pe criticul român Mircea Iorgulescu, ce îşi punea aceeaşi întrebare în 1990, în Times Literary Supplement: „It şliteratura românăţ found the strength to survive dictatorship; will it find the strength not to languish when there are no constraints? Nobody can answer this, but the question must be put“. Pentru răspuns, el trimite din nou la August Prostul. Graţie dexterităţilor dobîndite sub bolta Circului totalitar, populara paiaţă e în stare să dea acestei dileme tragicomice o soluţie tot tragicomică (deci singura posibilă):

Mai am puţine zile, dar sper să am prilejul

să închin unui tiran ce vine

bietele mele versuri.

Va dori o laudă spontană,

izvorîtă dintr-o inimă recunoscătoare,

şi o va avea-ndestul.

Voi putea, de asemeni,

să las urme durabile.

În poezie,

ceea ce contează nu-i conţinutul,

ci Forma.

„Replica“ e a lui Eugenio Montale, dar punerea în scenă aparţine în întregime lui August Prostul. Înţeleptul-bufon compune un eficient scenariu menit să păstreze deschisă dimensiunea temporală pentru opera de artă, deosebit de vulnerabilă la timp, care a germinat pe solul prea puţin fertil al totalitarismului şi se hrăneşte cu ambiguităţile „reciprocităţii“. Cu condiţia ca şi această Artă să înveţe să evolueze pe dimensiunea respectivă, adică să confere acoperire adevărului ei suprem şi atunci cînd îl exaltă, şi atunci cînd îl ridiculizează. Adevăr care, dincoace şi dincolo de orice ironie, nu încetează a fi tocmai „Forma“.

O astfel de concluzie ţine, desigur, de „Est-etică“: de sistemul de valori şi de modelul cultural căruia îi aparţine şi la care aderă N. Manea. Are însă şi o latură universală. „Forma“ e aceea de spaima căreia tremură tiranii şi care ştie să prevestească şi să făgăduiască. Căci, cum scria un alt poet, „la Poesía es un arma cargada de futuro“/ „Poezia e o armă încărcată cu viitor“ (Gabriel Celaya).

–––––––––––

1. Devenit, la rîndul lui, un teren propice pentru exploatarea a posteriori a tragediei poporului evreu în scopuri şi pentru interese politice şi parapolitice, prin aşa-numita Holocaust Industry. Chestiunea (ce depăşeşte cadrele discuţiei de faţă) a fost pusă pe tapet, la sfîrşitul anilor ’90, de către anumiţi autori evreo-americani (Leon Wieseltier, Norman Finkelstein ş.a.), care, de altminteri, au şi inventat expresia cu pricina.

2. Deosebit de dinamică în perioada convenţional delimitată, la un capăt, de războaiele napoleoniene şi de Holocaust, la celălalt.

3. La răstimpuri, „colţul“ în cauză apare ca o perversiune a „asimilaţionismului“, şi anume sub forma acelei judische Selbsthass („ura de sine evreiască“). În acest sens, aş cita o glumă (purtînd pecetea caracteristică a umorului iudaic din Europa Centrală): „Antisemit e acela care îi urăşte pe evrei mai mult decît e necesar“.

4. Dacă le semnalezi cît de întortocheată şi de complexată e comportarea lor, românii îţi dezvoltă raţionamentul că, pentru cultura „minoră“ a României contemporane, e de importanţă vitală ca reputaţia lui Eliade să rămînă intangibilă, pe cînd o cultură „majoră“ precum, bunăoară, cea germană poate „îndura“ contestarea lui Heidegger. În Europa, există însă şi alţi „mici“ sau „minori“ care au înfruntat şi înfruntă cu mult mai puţină nervozitate cazuri întru totul similare. Spre exemplu, catalanii vorbesc fără complexe despre adeziunea scriitorului Josep Pla, a filozofului Eugeni(o) d’Ors şi a pictorului Salvador Dalí la franchism, fără să se teamă că, astfel, ar periclita în vreun fel confortul postum al acestor „vaci sacre“ ale Cataloniei. (De remarcat că, într-o perspectivă etnocentrică, vina celor trei ar fi de neiertat, din pricina faptului că au sprijinit un regim deosebit de ostil limbii şi culturii catalane).

5. Nu e mai puţin adevărat, totuşi, că anumite scrieri recente depăşesc cu graţie limita dintre critică şi calomnie, proiectînd o imagine a lui Eliade pe care am califica-o cu indulgenţă drept hipersimplificată şi nedreaptă. De pildă, ultima operă a lui Saul Bellow, Ravelstein (2000), un roman à clé, în care savantul român apare sub „pseudonimul“ Radu Grielescu. Vechi prieten al lui Mircea Eliade, şi încă dintre cei mai apropiaţi, romancierul american a fost pesemne convins, în vremea din urmă, că celălalt, cît trăia, cultivase prietenia unui evreu în chip de alibi, deci ca să îndepărteze orice suspiciune de antisemitism. Sub imperiul indignării, Bellow îi pune în cîrcă toate crimele posibile şi imposibile comise în trecut de Garda de Fier, iar pe „Grielescu“ cel de azi îl prezintă drept un incorigibil bătrîn fascist şi un pitoresc gaga, care, în democratica Lume Nouă, insistă să cultive protocolul salonard din Interbelic (într-o bastardă versiune balcanică).

6 Cele de mai sus nu sînt simple „exerciţii pe hartă“ în cadrul unui scenariu de conspiraţie, de semn opus. Ca să fiu crezut, voi menţiona un alt caz în care „trădătorul“ a plătit chiar cu viaţa insolenţa de a critica „cele sfinte“ din punct de vedere naţional. Cazul respectiv – în care am avut eu însumi o minimă implicare, de natură mai ales sentimentală – se referă la asasinatul neuitatului meu prieten Ioan Petru Culianu (1950-1991). Culianu a fost, fără îndoială, cel mai strălucit exponent al generaţiei mele intelectuale din România. După studii de filologie italiană la Universitatea din Bucureşti, el „a ales libertatea“, în 1972 . În Occident, şi-a schimbat obiectul de studiu şi, în scurt timp, s-a afirmat drept una din personalităţile emergente pe orizontul internaţional al ştiinţei religiilor (cu un doctorat în Franţa şi cu o carieră academică în Italia, Olanda şi SUA). Cărţile lui au fost comentate cu entuziasm de personalităţi de talia lui Harold Bloom, Moshe Idel sau Umberto Eco. Mircea Eliade însuşi îl remarcase printre discipolii săi ca fiind singurul care avea „flacăra sacră“ şi îl destina drept succesorul său spiritual.

De pe la finele anilor ’70, cînd a publicat în Italia un scurt, dar dens studiu monografic despre Eliade (Mircea Eliade, Cittadela Editrice, „Orizzonte filosofico“, Assisi, 1978), şi mai ales pe durata stagiului său la Chicago, înainte şi după moartea „maestrului“, tînărul savant a trebuit adesea să facă faţă unor întrebări jenante despre legăturile lui Eliade cu mişcarea legionară. S-a adresat iniţial „interesatului“, cerîndu-i lămuriri, însă n-a avut parte decît de eschive; în continuare, a întreprins de unul singur o anchetă riscantă şi dureroasă în legătură cu acest subiect, care l-a dus la o critică radicală nu atît a lui Eliade, cît mai degrabă a originilor componentei antidemocratice a tradiţiei româneşti. Mai ales după 1989, cînd a dat acestei cercetări şi o dimensiune politică şi a început a-şi face cunoscute concluziile şi unui public mai larg, Culianu a devenit ţinta atacurilor calomnioase şi a ameninţărilor unor cercuri naţionaliste din România, precum şi din sînul emigraţiei. În 1991, în vîrstă de numai 41 de ani, a fost împuşcat mortal în toaleta Universităţii din Chicago. A doua zi, moartea lui a fost comentată astfel, în foaia neofascistă România Mare din Bucureşti: „Trădătorul a murit între excremente, unde îi şi era locul“. Omorul rămîne pînă astăzi neelucidat, însă FBI-ul consideră drept varianta cea mai probabilă asasinatul politic.

Se pune întrebarea Cui prod est? – cui îi poate fi de folos această crimă enigmatică? Răspunzînd „la cald“, un alt distins reprezentant al emigraţiei culturale româneşti în SUA, profesorul Matei Călinescu de la Universitatea din Bloomington, Indiana, declara pe atunci unui post de radio în limba română din Paris: „Evident, nu Guvernului român (care vrea respectabilitate internaţională), dar da, Securităţii ceauşisto-fasciste care vrea să semene confuzie şi spaimă atît în ţară (inclusiv în unele cercuri guvernamentale), cît şi în exilul intelectual“ (Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 14). Confirmarea indirectă a acestei ipoteze am avut-o eu însumi în acelaşi an, cînd, după ce am scris o serie de articole în care comentam uciderea prietenului meu în termeni asemănători acelora folosiţi de M. Călinescu, am început să primesc la Atena telefoane anonime de ameninţare…

7. De altfel, explică autorul, invocînd o „autoritate în materie“, blasfemia este a discourse that includes those who purport to be offended by it (D. Lawton). Ca atare, e de căutat nu atît în dispoziţia celui ce formulează respectivul discurs, cît în predispoziţiile celor ce îl receptează. Aşa se explică, de pildă, de ce au fost consideraţi blasfematori atît Andrei Siniavski, atunci cînd a contestat lectura moralizatoare şi „angajată“ a lui Puşkin ce a fost consacrată de tradiţia hermeneutică rusă, cît şi N. Manea, din motive simetric inverse, atunci cînd l-a „coborît din Empireu“ pe Mircea Eliade, relevînd opţiunile sale eronate din punct de vedere politic şi, mai ales, etic (cf. Manea 1997, 201-205).

8. Reconcilierea a avut loc, în sfîrşit, la începutul anului 2007, cînd preşedintele României l-a decorat pe Norman Manea cu Marea Cruce a Ordinului Meritului Cultural, „pentru valoroasa şi îndelungata sa activitate în domeniul Literelor şi pentru contribuţia sa valoroasă la promovarea imaginii României în lume“.

9. Articolele în cauză au fost, în fine, retipărite în România şi sînt accesibile cercetătorilor şi publicului (cf. dosarul dedicat lui Mircea Eliade de revista Vatra, n. 6-7, 2000, pp.28-59).

10. O dovedeşte cu argumente convingătoare etnologul şi antropologul român Andrei Oişteanu în articolul său „Mircea Eliade între ortodoxism şi zamolxism“ (Observator cultural, Bucureşti, n. 127/5 mai 2002). Lăsînd de o parte „corectitudinea politică“, voi sublinia că, într-o ţară cu remanenţe antisemite ca România, e important că poziţia în chestiune e susţinută de un cercetător cu rădăcini evreieşti.

11. Sau – altfel şi aiurea – „antipolitica“ (György Konrad), „trăirea întru adevăr“ (Vaclav Havel) etc.

12. Cazuri inverse nu se înregistrează.

13. «Un lector străin (…) ar înţelege probabil cu greu ce anume fusese atît de subversiv», într-un interviu al scriitorului ce provocase un enorm remue ménage politic în 1981; «Probabil şi un lector român, în foarte scurtă vreme» , prevede autorul [Manea 1997, 168].

Recomanda articolul prin: