OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Avînd însă în comun atît intriga aparentă, subminarea vocii partidului prin practicarea sexului chiar sub nasul lui, cît şi pe cea inaparentă, decelabilă în lupta pentru păstrarea unui fond de umanitate într-un sistem al cărui ţel era desfiinţarea individului şi transformarea lui într-un element de masă, complet şi imediat manipulabil, stilurile celor doi autori sînt într-o la fel de mare măsură diferite, pe cît de paralel este traiectul socio-politic şi cultural-istoric al Republicii Moldova în universul sovietic, comparativ cu cel al Ungariei. În timp ce Péter Esterházy îşi păstrează luciditatea, cinismul şi (auto)ironia la rece, practicînd un umor blurat, pe tot parcursul romanului său, Constantin Cheianu pedalează de la început şi pînă la sfîrşit, fără nici cea mai mică abatere sau schimbare de ritm, pe acelaşi umor excesiv, pe aceeaşi (auto)ironie care frizează absurdul, e adevărat că acceptată ca atare. 

E, de asemenea, adevărat că autorul nu uită nici el să sublinieze acest lucru, şi nu o singură dată, nici una dintre fostele ţări sovietice nu s-a „bucurat“ de un aşa paradox de care s-a „bucurat“ Moldova, forţată în acelaşi timp să iubească o ţară (în virtutea faptului că făcea parte dintre „surori“) şi, în acelaşi timp, s-o urască violent (din cauza limbii comune, care nu servea deloc intereselor stăpînirii de la Moscova). Şi, ca să le fie mai uşor basarabenilor să urască ţara-„prietenă“ România, li s-au dat şi motive „concrete“ de care să se lege, printre care acela că românii fuseseră nici mai mult, nici mai puţin decît nişte adevăraţi complici ai lui Adolf Hitler, după cum scria în manualele de istorie: „Dacă, în manualele elevilor letoni, ruşi sau uzbeci, la tema Marele Război pentru Apărarea Patriei, invadatorii Uniunii Sovietice fuseseră «cotropitori fascişti», în manualul meu de clasa a zecea nu era de găsit altă sintagmă decît «cotropitorii româno-fascişti»“. Iar elevii silitori, printre care se recunoaşte şi autorul, învăţau, bineînţeles, pe rupte, tot. Cu atît mai dureros va fi însă pentru acest elev silitor, care, între timp, a învăţat să iubească România cu o patimă la fel de furibundă, pe cît fusese de educat s-o dispreţuiască, să constate, după 1989, că tărîmul utopic locuit de zeităţi lingvistice pe care şi-l imaginase zeci de ani se deosebea destul de mult de realitate. Chinuiţi şi ei de istorie, românii se găseau, la începutul anilor ’90, cel puţin la fel de derutaţi ca şi confraţii de peste Prut. Pentru că, în loc să-i aştepte pe basarabeni cu braţele deschise la graniţe, România bătea şi ea cu aceeaşi disperare ca şi aceştia, dar la porţile Europei. Ajuns, în sfîrşit, la Bucureşti, naratorul este şocat să constate că românii, deşi continuau să vorbească o limbă foarte frumoasă, nu se iubeau deloc nici pe ei înşişi, ba chiar nu se puteau suferi: „Adevărul este că nu i-am găsit pe români într-un moment grozav, după revoluţia din 1989, cu entuziasmul nostru pro-Unire. După ce visasem să ne primească necondiţionat în îmbrăţişarea lor, să ne ofere înţelegere şi alinare, am dat peste Prut de o fiinţă mai hărţuită şi mai nemîngîiată decît noi. Care aştepta de la Europa exact ce căutam noi la ea, adică înţelegere, susţinere şi alinare“.

 

O parte semnificativă a romanului este ocupată de „chestiunea lingvistică handicapată“, după cum o numeşte autorul. Despre problema limbii moldoveneşti s-a scris destul şi în presa din România, dar dacă impunerea limbii învingătorilor nu mai miră pe nimeni şi nici impunerea alfabetului chirilic în singura ţară purtătoare a unei limbi neolatine din tot spaţiul exsovietic nu mai miră, fiind o chestiune cunoscută demult, mostrele concrete pe care le oferă Cheianu pot provoca încă o surpriză multor români, dintre care cel mai grăitor exemplu este înlocuirea lui „ge“ (prea românesc) cu  „j“, în cuvinte ca „Jermania“, „vejetaţie“, „înjer“, „dejet“, „biolojie“ etc. Renunţarea, în sfîrşit, la ideea creării unei limbi „de laborator“, prin anii ’60, şi adoptarea uneia de-a gata, nu s-a dovedit însă nici ea cine ştie ce pas înainte, ba chiar unul cu vreo 100 de ani înapoi, tocmai pînă la limba lui Eminescu de la 1889, orice neologism intervenit în limba română după această dată urmînd să fie extirpat cu cruzime, drept „parşiv şi periculos“. Savuroase sînt cele cîteva fraze în care naratorul îşi plînge frustrarea şi îşi exprimă admiraţia pentru limbă: „Limba română şi îndemînarea cu care românii o vorbeau ne hipnotiza. Avea ceva magic de-a dreptul, pentru că, ajutaţi de ea, ciobani ori ţigani îţi ziceau lejer lucruri pe care la noi unii doctori în filologie le formulau cu greu“. Autoironia atinge aici cote de apogeu: „fericiţii crescuţi pe malul Prutului contemplaseră români vii păscînd oi reale peste Prut…“. Nu mai mică îi va fi însă frustrarea, după ce chestiunea limbii pare în sfîrşit rezolvată, cînd va constata că limba moldovenească devenise între timp o chestiune de multiculturalism şi că nu era deloc productiv să te plîngi de fostele chinuri lingvistice în faţa unei delegaţii de experţi de la Consiliul Europei, veniţi la Chişinău.