OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Saptamina ce a inglobat Sf. Nicolae si summit-ul de la Lisabona, unde liderii europeni s-au intilnit cu cei africani pentru a reaprinde faclia sperantei pentru un continent practic abandonat de democratiile occidentale, a mai cuprins in bratele ei largi si dezvelirea unui bust, mai marisor chiar, trei sferturi sa-i spunem, dedicat lui Nicolae Balcescu. Figura tragica a istoriei nationale, nu foarte bine fixata in memoria colectiva, dincolo de eforturile scolii de a-l impune ca personalitate de prim rang si dincoace de socotelile politicienilor de a-l exploata pentru bagajul sau simbolic. Balcescu ar putea reprezenta exemplar acea categorie, rara din pacate, de oameni a caror viata, scurta in cazul lui, ramine exemplara si, cu o vorba a lui C. Noica despre el insusi, „fara rest“. O inocenta greseala de culegere de text, dintr-o remarcabila, altminteri, carte a lui Stelian Tanase, unde „fara rest“-ul lui Noica apare ca un dramatic „fara rost“, ne face sa ne reamintim mereu de aceasta posibila interogatie-interpretare.

A cui viata este „fara rest“ si cine decide cind a fost „fara rost“? Balcescu si Noica se intilnesc exemplar in rostuirea, rinduiala cu care si-au asumat ei insisi destinul. Nu au decis ei intotdeauna, este adevarat, ci au fost obligati uneori de rasucirile istoriei si ale evenimentelor politice pe care le-au suportat atunci cind nu au mai fost in stare sa le ordoneze, sa ramina ei insisi. Nu stim cum se fac selectiile pentru cei care beneficiaza de monumente-nume de strazi-parcuri-locuri publice si cum se decide o anume comanda artistica (de multe ori, sint bani multi in joc…), dar consideram ca Balcescu merita o asemenea onoare. Ce au toate aceste vagi divagatii cu politica la zi? Statuia lui Balcescu a fost plasata in mijlocul unui scuar din Piata Pache Protopopescu, fost faimos primar al Bucurestilor de odinioara. Era amenajata acolo si o fintina arteziana in mijlocul unui bazin, care chiar functiona la sfirsit de saptamina sau in zilele de sarbatoare. O lucrare a arhitectului Octav Doicescu, un nume de faima cindva, practic necunoscut marelui public de astazi.

Nedumerirea noastra incepe cu acest amplasament: era musai sa fie pus Nicolae Balcescu pe locul desfiintatului bazin-fintina arteziana? Probabil cineva, vreo comisie de la Monumentele Istorice sau de la municipalitate o fi dat un aviz. Pacat, oricum ar fi. Teoretic, se putea gasi o solutie tehnico-artistica mixta, eventual, de a pastra lucrarea lui Doicescu inglobind si pe cea a sculptorului Mircea Spataru.
Evenimentul dezvelirii bustului, la care am fost invitati si noi, prin diligentele harnicului Primar de Sector dl Nicolae Ontanu, a capatat insa si o dimensiune politica greu de imaginat. Participarea P.F. Patriarh Daniel si a presedintelui Romaniei a creat o stare de emulatie printre marimile politice ale zilei care ne-a intimidat si ne-a obligat sa ne luam discret talpasita. Pe o ploaie ostila, zeci, poate una-doua sute de oameni politici de cel mai inalt rang posibil s-au bulucit ca sa-l omagieze pe Nicolae Balcescu.

Sute de jandarmi, politisti, sepepisti, dorobanti in costumatie de epoca, civili de toate felurile si gradele intrasera intr-un soi de frenezie-agitatie organizatorica ce ne lasa visatori doar privindu-i. Teama ca apare Marele Mahar marea nervozitatea, care crestea dintr-un moment in altul. Apoi s-a consumat ceremonia, au urmat inevitabilele discursuri simtite si din inima, pline de patos si elan patriotic, completate de variate inflexiuni vocale. Am disparut de la locul faptei cu discretie. Si nici nu ne-am mai dus sa ridicam medalia comemorativa acordata, „din argint masiv“, bine ca nu ni s-a spus si cit costa bucata, mai mult dintr-un respect pentru exemplaritatea vietii lui Balcescu decit din inconfortul de a fi alaturi de marimile politice ale zilei. Un gust de cenusa si un sentiment al zadarniciei si cu aceste monumente, care transforma niste oameni, oricit ar fi ei de merituosi, in semizei de piatra sau bronz.

Si, in acelasi timp, imperioasa nevoie a multora dintre concetatenii nostri de a fi, mereu si mereu, prezenti in astfel de momente omagial-aniversare, care, atunci cind nu sint imbibate si de un anume duh-spirit al trairii adevarate, devin simple eve-nimente mondene. Nu sintem in masura sa judecam ce si cum a fost cu bustul dedicat lui Nicolae Balcescu, nici daca merita efortul financiar, probabil considerabil, dar sentimentul nostru final este departe de a fi unul al marii bucurii. Iar faptul ca doi gardieni pazesc zi si noapte noul monument ca sa nu se fure bronzul – cum s-a intimplat cu o bucata din statuia lui Charles de Gaulle – ne lasa acelasi gust de cenusa al zadarniciei si „goanei dupa vint“, exemplar fixate de lipsitul de speranta Ecleziast. Se pare ca patriotismul trebuie servit, vegheat si pazit clipa de clipa, pentru orice eventualitate si situatie.