Autor: 
Categoria: 
Glamorama
Traducere din limba engleză de Adrian Buz
Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom. Proza XXI“,
Bucureşti, 2008, 616 p.
Publicat în româneşte, la Editura Polirom,
după zece ani de la data apariţiei sale în SUA, romanul despre care Bret Easton
Ellis mărturisea într-un interviu că ar fi cea mai reuşită dintre toate cărţile
sale, Glamorama a întărit graniţele dintre fanii şi detractorii scriitorului
american. Ce-i drept, remarcă diferiţi critici literari care semnează în
publicaţii prestigioase din SUA, Glamorama pune în lumină şi calităţile cele mai
însemnate ale prozei lui Easton Ellis, dar şi minusurile. Ceea ce te face să nu
laşi din mînă volumul, cedînd în faţa celor peste 600 de pagini ale sale, este,
mai ales, tensiunea narativă în creştere, în contrapunct cu tot soiul de
dialoguri care coboară ritmul alert al acţiunii. Autorul controversatului
American Psycho demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că thrillerul
psihologic nu prezintă nici un secret pentru el: înşiră cu naturaleţe scene în
care protagoniştii se încaieră, ca într-un film de acţiune, pe stradă, la
toaleta bărbaţilor, în apartamente de lux, la care adaugă secvenţe de tortură
de o brutalitate naturalistă, mutilări, avioane care explodează etc. Şi este
clar că prozatorului american îi place să îşi chinuie cititorul cu scene de violenţă
descrise cu un simţ al detaliului greu de trecut cu vederea, astfel încît poţi
„vizualiza“ totul fără probleme.
Relatat la persoana întîi, din perspectiva
lui Victor Ward, de fapt Victor Johnson, fiul unui senator american, romanul
inventariază clişeele consumerismului contemporan. Protagonistul, un tînăr
actor şi fotomodel, trece de la o petrecere la alta, înregistrînd distrat, cu
un simţ al ridicolului pe care uneori îl aplică pe propria persoană, viaţa
celebrităţilor momentului. Pentru a spori credibilitatea diferitelor petreceri,
la care toată lumea se droghează şi consumă alcool în cantităţi uriaşe,
etalîndu-şi, aproape ca pe nişte uniforme, haine de la Gucci, Prada, Calvin
Klein, autorul intersectează frecvent acţiunile lui Victor cu notaţii despre
gesturile unor vedete precum Brad Pitt, Uma Thurman, Alec Baldwin, Antonio
Banderas, Johnny Depp, Cindy Crawford, Demi Moore, Michael Douglas.
Un roman neorealist care ia în răspăr shoppingul
Realismul pe care îl cultivă Easton Ellis
aminteşte indiscutabil de operele unui Flaubert sau Balzac, disecîndu-şi
personajele cu o precizie de psihanalist, acestea fiind adevărate fashion
icon-uri ale sfîrşitului secolului al XX-lea. Prozatorul american nu cruţă nici
unul dintre viciile starurilor de cinema sau ale celebrităţilor din lumea
modei: cam toate personajele vorbesc în argou, nu îşi pot concepe viaţa fără
droguri, alcool sau shopping, ce devine un soi de terapie valabilă pentru orice
depresie sau nevroză. Neorealismul în cheie satirică specific lui Bret Easton
Ellis este contrapunctat de episoade aproape suprarealiste sau chiar absurde,
ceea ce accelerează tensiunea epică. Trucurile pentru întreţinerea suspansului
– şi prozatorul american le trece în revistă cu generozitate aproape pe toate,
de la scene de sex cu mai mult de doi protagonişti, detaliate pe mai multe
pagini, şi pînă la episoade la fel de explicite care notează moartea violentă a
unor copii şi femei într-un atentat terorist aviatic – nu reuşesc, totuşi, să
ţină locul unei structuri narative viguroase. Voluminosul roman pare, mai
degrabă, o colecţie de mici decupaje din viaţa unor personaje-şablon ale lumii
VIP-urilor americane şi pariziene. Victor Ward vorbeşte, la fel ca şi
nenumăratele sale amante, într-un argou care devine, la un moment dat, agasant
prin exagerare. Prozatorul ironizează la tot pasul mania protagoniştilor de
a-şi achiziţiona cele mai la modă haine, automobile, obiecte de mobilier etc.,
dar inventariul obligatoriu al acestora, făcut aproape pe fiecare pagină, este
cel puţin supărător. La asta se adaugă şi personajele parcă trase în serie,
fără personalitate. Iubitele lui Victor Ward nu se disting cu nimic una de
cealaltă: toate sînt fotomodele sau actriţe, se îmbracă de la aceleaşi case de
modă, consumă aceleaşi droguri şi au cam aceeaşi perspectivă dezinhibată în
ceea ce priveşte viaţa sexuală. Easton Ellis şi-a propus să ia în răspăr lumea
caselor de producţie şi pe aceea a modei, care propune un unic model alienant
de personalitate pentru actorii săi, dar satira nu scuză inconsistenţa
caracterelor, mai ales că acestea par să se ia la întrecere cu numărul
paginilor, zăpăcind cititorul.
Nu numai numărul exagerat al personajelor
dezorientează, ci şi acţiunea deasupra căreia prozatorul ţine foarte apăsat
pedala de acceleraţie: asistăm la quiproquouri, dedublări interminabile de
situaţii, diferite personaje secundare se declară a fi agenţi secreţi sau
detectivi particulari, pentru ca mai tîrziu totul să se dea peste cap,
respectivii fiind, de fapt, agenţi dubli etc. Protagonistul, care oricum nu
pare să fie dotat cu un discernămînt deosebit, are la tot pasul surprize din
partea anturajului său: este încredinţat, în prima jumătate a romanului, că
misiunea sa este de a turna un film comercial, între ale cărui pauze îşi poate
permite să treacă din orgie în orgie. Pe parcurs, realizează că aşa-zisa echipă
de filmare este, de fapt, un grup de terorişti care îl torturează şi îl ucid
chiar pe fiul premierului francez şi care, profitînd de continua confuzie în
care trăieşte protagonistul – cauză directă a vieţii pline de excese şi a unei
inteligenţe îndoielnice –, încearcă să-i pună în cîrcă respectiva crimă.
De la hedonism la naturalism
Dincolo de naturalismul scenelor de
tortură, care asigură momente de o visceralitate greu de suportat, este
obositor să încerci să-ţi faci o imagine coerentă a teroriştilor din roman: ca
şi alte personaje ale lui Bret Easton Ellis din acest volum, ei sînt fiinţe
fără personalitate, puse în slujba unui rău care parcă vine din neant. Romanul
ar fi trebuit să fie un soi de frescă-gigant a societăţii contemporane, ale
cărei hibe majore sînt cele previzibile: terorismul, obsesia pentru putere,
shoppingul, cultul pentru aspectul fizic impecabil, goana după cît mai multe
apariţii pe copertele celor mai citite reviste glossy. Rezultatul este o
aglomerare de întorsături de situaţii, spionaj şi contraspionaj, toate derulate
într-un ritm oprit numai de stop-cadrul pe scene horror sau pasionale. Dincolo
de notaţiile scurte şi precise care conturează imaginea unui roman neorealist,
cititorul se confruntă adesea cu episoade epice aproape suprarealiste:
protagonistul se trezeşte fără o explicaţie coerentă în locuri necunoscute,
pare să facă uneori chiar salturi în timp, are probleme cu identificarea
partenerelor, care, la rîndul lor, au mai multe identităţi etc.
Chit că prozatorul şi-a dorit cu orice preţ să ia peste picior o mulţime de clişee ale cinematografiei americane şi ale lumii din spatele cat walk-ului, ceea ce, de altfel, i-a reuşit din plin, pentru că Easton Ellis dă rareori rateuri cînd e vorba de ironie sau de umor spumos, uneori destul de grosier, totuşi virtuţile stilistice nu reuşesc să acopere găurile tramei narative. Personaje inconsistente, acţiunea care virează pe neaşteptate încotro nici nu te aştepţi, dezarmantele schimbări de situaţii – toate acestea alcătuiesc o armătură epică slabă, obositoare. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, tot timpul Victor Ward se confruntă cu năucitoarea dilemă dacă ceea ce i se întîmplă este „real“ sau dacă doar joacă într-o scenă. Ce-i drept, trucul prozatorului american are efecte spumoase pe alocuri: după o scenă de sex, de exemplu, o eroină este întrebată dacă se simte bine, iar aceasta răsfoieşte paginile unui scenariu şi abia atunci poate răspunde: „Da!“. Impresia de ansamblu este aceea a unui reality show transcris dezordonat: uneori nu te lasă să te opreşti din rîs, alteori te buimăceşte complet, efect deranjant la care se adaugă şi faptul că Bret Easton Ellis strecoară sub trama narativă un index îndreptat cu sarcasm şi chiar cu înverşunare împotriva consumerismului exagerat. Cum se ştie, moneda aceasta este bătută cam pe toate feţele.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters