Moţiunea antiausteritate a căzut. I-au lipsit 9 voturi.
Guvernul s-a clătinat, dar a rezistat sindicaliştilor şi vîrstnicilor toropiţi
de caniculă la porţile Parlamentului, protestatarilor din sală şi celor cîţiva
disidenţi. Uninominalul nu a remodelat decisiv, aşa cum au crezut unii, mai
optimişti, conştiinţele individuale, iar relaţia cu partidul s-a impus, în
cazul marii majorităţi a parlamentarilor Puterii, în faţa celei cu propriul
electorat. Circ în legislativ, circ afară. Ambele fără rezultat. Boc are, acum,
liber la tăieri de salarii şi pensii şi la epurări în PDL. Punctuale şi menite
să întreţină teama. Le va opera cu mîna fermă a lui Traian Băsescu.
Preşedintele nu a tolerat şi nu va tolera revolta propriului partid.
Execuţia Guvernului se amînă. Nu ştim dacă şi procedura de
declarare a falimentului naţional. România rămîne la discreţia lui Zeus,
perceput, în sondajele liberale, ca mincinos, corupt, dictator, dar om politic
cu experienţă. Cîte puţin din fiecare aceste caracteristici întregesc
personajul. Dacă el şi gaşca nu gestionează corect următoarele luni, România
ajunge la mila lui Dumnezeu. Nici o frază rostită în timpul dezbaterii asupra
moţiunii nu a degajat, însă, soluţii de ieşire din marasm. Sau măcar
promisiuni. Emil Boc a ajuns o gură, capabilă, în ultima vreme, să emită un
singur lucru – auditul simplist al guvernării Tăriceanu, care să ascundă
ruşinea şi neantul propriei administraţii. Cabinetul PNL – UDMR ar fi intrat în
istorie ca primul ce creează deficit dintr-o creştere economică record, a
şarjat Emil Boc la finalul dezbaterii din Parlament asupra moţiunii de cenzură.
Prim-ministrul face performanţă cu locvacitatea lui găunoasă. Reuşeşte să
repete o afirmaţie pînă cînd aceasta îşi pierde înţelesul. Înjurat, umilit,
decredibilizat, Emil Boc nu are nici măcar puterea de a se retrage. I se va
întîmpla şi acest lucru, dar el nici măcar nu va şti.
Ceilalţi, adică Opoziţia, s-au străduit să facă prozeliţi
anti-Putere, au repurtat mici victorii retorice, dar nu au convins că, dacă Boc
pică, ei vor umple golul lăsat cu un guvern şi un program puternice şi
credibile. Poate doar Crin Antonescu să fi lansat, neaşteptat pînă şi pentru
Victor Ponta, propunerea unui parteneriat. Non-ideologic, construit mai degrabă
„contra“ (puterii portocalii, evident) şi mai puţin „pentru“ un proiect.
Insuficient şi, mai ales, superficial. Cum ar fi acţionat PNL şi PSD dacă
moţiunea trecea? Şi-au dorit cu adevărat acest deznodămînt? Probabil că nu. Mai
bine stau la cutie şi aşteaptă pînă PDL îşi frînge gîtul şi coboară la cota de
avarie în sondaje.
O paranteză - cazul Teo Trandafir. Inocenţa şi buna-credinţă
versus mizeria politicianistă tradiţională. Aşa putea fi interpretat până la
show-ul deplorabil cu bilele la vedere şi votul ostentativ, teatral, pentru
moţiune. Şi n-ar fi fost nimic, dacă nu ar fi urmat îmbrăţişarea cu Aura
Vasile, iliesciana fanatică situată, mai mereu, în gestică şi în declaraţii, la
limita vulgarităţii. Teo Trandafir a pierdut enorm prin histrionism. A devenit
politician. Sau riscă să se transforme, la un moment dat, într-o creatură din
această specie.
Moţiunea de cenzură a fost calea politică de atac la
măsurile de austeritate. Urmează calea constituţională. PDL şi-a impus,
minereşte, doi oameni la Curte. Va fi suficient? Pe de altă parte, caracterul
impopular al amputărilor de pensii şi salarii nu le face, automat,
neconstituţionale, deci vulnerabile. Pensiile ar putea scăpa, totuşi, de
reduceri, pentru că sunt considerate un drept inalienabil în jurisprudenţa
europeană, iar Curtea Constituţională va ţine cont, probabil, de acest fapt. Nu
şi salariile. Statul este, pînă la urmă, angajatorul salariaţilor din sistemul
public şi e îndreptăţit, aşadar, să le crească sau să le scadă retribuţiile, în
baza unor decizii justificate economic. Aceasta presupune, însă, un efort uriaş
de comunicare, de care Guvernul PDL a dovedit că nu este capabil nici măcar în
interiorul partidului.
Aceasta moţiune ratată menţine Guvernul în viaţă, dar îi
complică existenţa. E simplu, îl obligă să guverneze în continuare, adică să
facă exact lucrul la care se pricepe puţin sau deloc. În deficit cronic de idei
şi iniţiative şi cu mâna întinsă la cerşit spre FMI. Cu aceleaşi figuri
compromise – variantă aproape sinucigaşă – sau cu un guvern restructurat şi
remaniat, care să cîştige timp. Alergia
la impostura portocalie ia amploare şi destui şi-ar înghiţi buletinul de vot cu ştampila pusă în dreptul lui Băsescu,
dacă acest lucru ar mai valora ceva. Opoziţia ar putea – şi o va face, probabil
– să cedeze iniţiativa străzii. În acest
caz, pierde toată lumea. Instabilitatea socială, suprapusă recesiunii şi crizei
bugetului, ar anula fragila stabilitate politică câştigată prin eşecul moţiunii
şi ar deveni declanşatorul numărătorii finale. Pentru România, nu doar pentru
pedelişti şi Băsescu, a căror soartă nu prea mai interesează pe nimeni.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters