OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Presupunind ca miza articolului Cum de ne place Coelho? (publicat in Nr. 2 al revistei Deci) ar fi intrebarea pe ce criterii ne alegem cartile spre lectura?, punctul focal al acestui articol-replica este pe ce criterii ne alegem criteriile critice?, deoarece aprecierile dedicate scriitorului brazilian m-au lasat in plina confuzie. M-a surprins, in primul rind, mentionarea lui Borges (pe care ma incapatinez s-o cred accidentala, caci nu se raporteaza decit intr-un fel indirect la Coelho), de altfel unul dintre scriitorii preferati ai brazilianului. Relevanta lui e insa mult mai semnificativa decit se precizeaza; in plus, ea devine imperioasa o data ce cititorul ajunge la lista de platitudini ce i se imputa autorului Alchimistului. Explicind de ce nu scrie romane, Borges afirma ca orice roman (din cauza amplitudinii pe care genul o implica) are parti slabe. Nu pretind ca asta poate constitui o scuza, caci nu Coelho trebuie scuzat… Orice scriere de o anumita amploare contine platitudini si imi e suficient sa ma refer la citeva pietre de temelie ale culturii canonice ca sa apara exemple: „Ceea ce ma intereseaza e sa fiu om“ (Camus, Ciuma) sau: „Insasi stiinta nu va putea dainui un singur minut fara frumusete“ (Dostoievski, Demonii). Acestea sint insa „scuzate“ deoarece au rolul lor in economia textului. Ca atare, astept din partea unui articol care se vrea critic sa-mi demonstreze inutilitatea apoftegmelor respective, in loc sa infiereze cuvinte scoase din context.

In ceea ce priveste afirmatia ca vocea naratoare din Alchimistul „iti serveste cite o pilda din Evanghelie sau Legendele Olimpului“, iar apelez la un exemplu, de data asta din Goethe: „Ca modestia si smerenia sint cele mai inalte,/ Mai rare daruri s…t“. Il blamam pe Goethe ca ne „serveste“ Noul Testament? Nu conteaza faptul ca e Faust cel care spune asta, ci doar ca Goethe nu e original? Respectivele afirmatii sint un anacronism: acum ceva timp Barthes explica faptul ca originalitatea e o iluzie, ca fiecare discurs e teatrul unor contracarari si fuziuni de discursuri… Mai amuzant este crimpeiul de fraza „profunda sententa din Diavolul…: «omul are nevoie de ce e mai rau in el ca sa dobindeasca ce e mai bun in el» – careia nu am reusit pina in prezent sa-i depistez vreo urma de sens“. Pacat, inseamna ca autoarea rateaza o „halca substantiala“ de cultura, cam de la drumul Damascului pina la Crima si pedeapsa.
Revenind la articol, el induce cititorul nu doar in confuzie, ci si in eroare.

Intr-adevar, „romanele brazilianului s-au vindut in peste 21.000.000 de exemplare“, mai exact in aproape 34.000.000, dar au fost traduse in 54 de limbi, nu in 24. Pe deasupra, imaginea de succes total care ii este atribuita lui Coelho e falsa: se citeaza revista braziliana O Globe, dar nu apare nici o referire la Veja, in care Silviano Santiago acuza mistificarea succesului francez (pe care-l pune in seama globalizarii) al lui Coelho, iar Ivan Angelo ii critica greselile lingvistice si lipsa de acuratete istorica din Al cincilea munte. De altfel, articolul lui Rosemary Gund e deopotriva anti-Coelho, dar pe motive (nota bene!) mult mai intemeiate: faptul ca succesul sau se datoreaza unor tehnici de marketing pe care brazilianul (dotat cu experienta in domeniu, fost director artistic al CBS) le manipuleaza mai bine decit alti scriitori si simtului sau de afaceri, lipsei de criterii generate de postmodernism, comercializarii spiritualitatii etc.

Articolul din Deci nu se complica cu astfel de considerente; argumentatia critica are putin de-a face cu literatura pe care-o produce Coelho, la care nu se refera decit prin rezumate si prin citate truncheate. O alta conexiune – din nou ratacita – se face intre Coelho si Hesse: „Credinta aceasta o exprima cit se poate de subtil romanul lui H. Hesse Narcis si Gura-de-Aur, iar daca Alchimistul se vrea inscris pe acelasi fir de gindire… s…t“. Problema e ca aici nu e loc de „daca“: Alchimistul se vrea cu siguranta inscris pe acelasi fir de gindire cu romanul lui Hesse pentru simplul motiv ca in cazul amindurora influenta lui Jung (in ceea ce priveste analiza simbolurilor si universalismul lor) e cruciala. Hesse chiar a facut terapie cu un discipol al lui Jung; Coelho il mentioneaza intr-un interviu acordat in 1999 (CNN): „Stiu ca fiind mai aproape de sufletul meu sint mai aproape de ceea ce Jung numea sufletul lumii“. O diferenta pe care autoarea nu o ia in considerare cind numeste Alchimistul „o parodie fara constiinta identitatii parodice“ este ca intentia lui Coelho este de a „gasi cel mai mic numitor comun“ (New York Times, 1999), de a populariza si de a educa; el nu pune accentul pe calitatea scrisului, ci pe eficienta comunicarii, pe scriitura ca intermedia (interviu acordat in 2001, The Guardian), in care cititorul joaca un rol esential.

In schimb, un alt cap de acuzare este „ca se vinde mult prea bine“; aici articolul se face ecoul unei prejudecati care a devenit deja cliseu: „blestemul best-seller-ului“. E simptomatic, de altfel, momentul cind acest articol apare: Alchimistul a fost publicat in 1995 la Editura Nemira; luind in considerare datele CNN, cartea (aparuta in Brazilia in 1988) a intrat in topul celor 10 best-seller-uri abia in 1998, ceea ce ar explica lipsa de critica negativa de la data publicarii in romaneste. Daca se vinde, daca este „prizat de mase“, citit de Bill Clinton, Julia Roberts si Madonna, o intreaga critica elitista se ridica sa protejeze gustul consumatorului si privilegiul castei de a dicta acest gust. Se uita, in astfel de momente, tot postmodernismul si toata penuria de criterii pe care a promovat-o. E best-seller, e automat literatura proasta. Se ignora elementele preluate de „literatura“ din genurile populare (science-fiction, cartile politiste etc.), precum si teoria multiplelor nivele de accesibilitate ale unui text. Pe de alta parte, o carte care a fost best-seller chiar inainte sa se inventeze acest termen si care inca se „tine tare“ in topurile de vinzari e Biblia. Intra tot la capitolul literatura proasta? Oricum, nu se poate condamna un scriitor pentru ca, pe linga titlul de Cavaler al Artelor si Literelor (pe care i l-a acordat Jacques Chirac in 1996), a primit si Premiul cititoarelor revistei Elle.

Revazind argumentele pe baza carora articolul din Deci il „desfiinteaza“ pe scriitorul brazilian, surprinde nu doar cantitatea lor (mult prea limitata), ci si lipsa lor de viabilitate, comparata cu vituperatia concluziilor: Coelho – „Un fetis literar probabil, numele turmei pe care oile intelectuale o urmeaza fara discernamint propriu“. Lipsa de discernamint o ilustreaza acest articol prin gratuitatea unei evaluari (?) negative al carei singur motiv valabil (dar nu criteriu critic) e ca romanele lui Coelho ii dau autoarei vise plictisitoare.