OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cofetăria, librăria şi sala de cinema sînt, prin excelenţă, trei locuri ale loisirului. În ele te retragi cînd vrei să iei o pauză şi să te îndulceşti: cu o savarină sau cu o poveste. Ele sînt şi semnele unui burg aşezat, unde oamenii au timp să gîndească şi să se relaxeze.

Din Bucureşti, cofetăriile au cam dispărut. Cele comuniste, de prin cartiere, s-au evaporat încă de la începutul anilor ’90. Şi acum mai vezi urmele lor, cîte o vitrină de butic deasupra căreia scrie „Lămîiţa“. Cele comuniste din centru au supravieţuit ceva mai mult, însă au sucombat şi ele pînă la urmă. Acum există cîteva locuri fistichii, săli de hotel sau ceainării cu preţuri exorbitante şi cîteva prăjituri în meniu, care sînt însă departe de ceea ce eu aştept de la o cofetărie. În oraşul meu de baştină, Constanţa, s-a întîmplat la fel: poţi să umbli mult şi bine cu un prieten/o domnişoară alături, nu dai nici măcar de umbra vreunei cofetării.

Unde sînt librăriile de cartier?

Aceste lanţuri trendy sînt eficace, ba, uneori, oferă şi prilejul unor momente plăcute de socializare, care nu se compară, totuşi, cu senzaţia de intimitate, de descoperire pe care n-o împarţi cu nimeni, a librăriilor mici. Spre deosebire de prăjituri, prin acest sistem comercial cărţile nu vor ajunge în cartiere. Pur şi simplu, dacă trăieşti şi lucrezi la două staţii de metrou de centru, există mari şanse ca ani întregi să nu vezi o copertă de carte decît la vreo emisiune plicticoasă, la televizor.

Nu am nostalgia cofetăriilor şi a librăriilor comuniste; momentele cînd o vînzătoare dintr-un astfel de loc m-a scos din starea de visare şi apoi din toate răbdările, prin indolenţa ei, sînt bine înfipte în amintirea mea şi mă feresc de dulcegării mitizante. Însă duc dorul unor mici locuri de refugiu presărate prin oraş, unde să te adăposteşti de ploaie, vînt, caniculă, nervi, trafic şi unde să-ţi omori, cînd ai chef, plictisul. Oare ele nu pot exista în afara unei afaceri duduitoare, a unui lanţ uniformizant, care seamănă îngrijorător cu McDonald’s-ul sau cu Carrefour-ul?

În timpul TIFF-ului de anul acesta am avut timp să explorez Clujul şi am găsit peste tot astfel de librării şi de cofetării micuţe. Ele sînt şi nu sînt vechile unităţi comuniste: amplasamentele s-au păstrat, însă multe dintre ele au fost modernizate, cel mai probabil în urma privatizării. Am reperat chiar o librărie deschisă într-un balcon, la parterul unui bloc, exact aşa cum vezi la tot pasul buticuri în Bucureşti.

Ecranul tradiţional versus cinematografele de la mall

Ce s-a întîmplat, de fapt, cu sălile de cinema toată lumea ştie. Eforturile Ministerului Culturii din ultimii ani de a redeschide vechile săli n-au dus nicăieri. În prezent, din 318 cinematografe, cîte au fost în România pe vremea odiosului regim, au mai rămas în funcţiune vreo 30. Dacă or mai fi deschise şi acelea. Sînt multe oraşe mari în care înainte erau cinci sau şase cinematografe şi în care acum nu mai funcţionează nici unul. În Bucureşti, din 45 de săli, mai sînt deschise, cred, 8 sau 9.

Ce avantaje prezintă acestea? Au, fără îndoială, condiţii mai bune, dacă ne referim strict la detaliile tehnice şi la confortul fizic (nu neapărat la calitatea serviciilor şi la conduita angajaţilor). Oferă spectatorului libertatea de a alege între mai multe filme, difuzate la ore apropiate, sau de a trece de la un film la altul, într-o după-amiază petrecută la cinema. Sînt poziţionate în cartiere, deservind, astfel, populaţia lipsită de opţiuni culturale şi de divertisment a acestora. Mai nou, oferă un sistem atractiv de bonusuri, cel puţin pentru zilele din timpul săptămînii. Pe de altă parte, pentru mine cinematografele de mall sînt sinonime cu disconfortul. Deoarece, pentru a ajunge în sala de cinema, trebuie să treci mai întîi prin mall, să respiri o atmosferă artificială, să străbaţi parcarea de mall, holul de mall, magazinele de mall, fast food-urile de mall şi să intri într-o stare ce presupune pierderea interesului pentru film. Mallurile sînt făcute pentru a trece rapid de la o preocupare la alta, pentru a-ţi lăsa atenţia să alunece de la un obiect de interes la altul, în vreme ce filmul înseamnă, dimpotrivă, abandonarea preocupărilor secundare şi concentrarea atenţiei.

Fidelităţi nostalgice

Iar în ţară situaţia e cu adevărat tristă. Oraşe precum Constanţa, Vaslui, Brăila au trecut prin cea mai mare parte a tranziţiei într-un singur cinema sau fără nici unul. Acum, de bine, de rău, odată cu vechile magazine universale transformate în malluri au început să apară, în oraşele mai mărişoare, şi multiplexurile. Mă tem însă că, oricît de orientate spre mase şi spre pofta de shopping ar fi acestea, publicul le va ignora; generaţii întregi şi-au pierdut, din păcate, în ultimii 20 de ani, obişnuinţa de a merge la cinema.