OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un amic aflat la virsta nostalgiilor povesteste cum, la vremea studentiei, a avut parte si de experienta urmatoare: cu alti doi colegi, locuia intr-un apartament, fiecare din cei trei fiind dotat cu camera lui. Intr-una din zile, unul din colegi le propune celorlalti doi sa stea cuminti, seara, intr-o camera, fara nici o scama de zgomot, sa fie ca si cum n-ar fi, sa nu umble de colo-colo, sa nu miste nimic. Singura lor misiune era sa asculte eventualele declaratii, cuvinte care se vor auzi in camera lui. Vine seara cu pricina, cei doi se pun pe asteptat, cu tutun si ceva vin la dispozitie, nu fac zarva, vorbesc in soapta, e tacere cit cuprinde.

Din camera amicului se aud neclar ceva cuvinte, risete, o sporovaiala vesela intre un tinar si-o tinara; fond sonor cu zgomote la baie, iar mici partide de ris, pauze, chiar si niste oftaturi mai apasate, tacere. Tacere aproape derutanta pentru cei doi ascultatori, prelungita, pina in momentul cind incep sa se auda strigatele unei voci feminine strigind foarte puternic, foarte convingator si limpede: „Traiasca lupta pentru pace!“, „Onoare muncii!“, „Traiasca 1 Mai muncitoresc!“, „Traiasca 23 August!“, „Traiasca clasa muncitoare!“. Dupa avalansa de lozinci, nici o aplauza, nimic, se mai repeta, doar, citeva din numitele capodopere mobilizatoare, apoi tacere totala. Dupa o vreme, ceva zgomote pe hol, usi deschise-inchise si gata. Urmatoarea zi, cei trei se intilnesc; cel care propusese ciudata auditie nocturna o si explica celor doi, curiosi sa priceapa ce si cum: amanta lui, in cele mai exuberante momente de intimitate, la vremea purpurie a extazului erotic, isi exteriorizeaza senzatiile strigind din toti rarunchii lozincile de care au avut si ei parte.

Ciudatul reflex al femeii in cauza a amintit de comportamentul unui locuitor al Parlamentului. Iata din ce detalii se cuprinde fiinta in cauza, detalii tot de inserare: dupa dezbateri furtunoase, dupa ce a mincat si baut copios (doar e la capatul unei zile grele de munca!), omul se retrage la hotelul care-l gazduieste; sub brat are un somoiog de ziare si reviste. Singur, meditativ spre trist, obosit. Dupa ce trece de la costum la un soi de halat cit o parasuta, omul nostru se asaza turceste pe covor si incepe sa rasfoiasca ziarele. Chiar linga el are un carnet si un pix; fiecare pagina e impartita, intr-o parte figureaza sigla „de bine“, de cealalta – „de rau“. Omul-parlamentar rasfoieste cu rabdare, isi cauta numele pe pagini cum altii cauta specii rare de fluturi pe pajisti, restul nici nu prea conteaza. Cum isi vede numele, cum trece la raboj, acolo unde e cazul. Si uite asa, da-i si da-i, pina ce termina vraful de ziare. Se dezmorteste, i s-au intepenit picioarele. Apoi ia carnetul, trage linie, aduna la fiecare coloana.

Cum da, cum ba, mereu e mai mare cifra la „de rau“. Asa ii este si distinsului, il cuprinde tristetea, ar putea iesi undeva, ar putea merge la un chef, ceva, o distractie; prea mare efortul, il mai si vad aia ca e trist. Asa incit comanda la camera doua butelii de vin. Dupa ce-l primeste, se tolaneste pe pat si priveste alternativ talk-show-urile de pe diverse posturi de televiziune. Mai bea vin, mai noteaza cite ceva din cele auzite pe la mesele rotunde, patrate, ovale. Aproape epuizat, incearca sa citeasca ceva dintr-un proiect de lege ce urmeaza a fi dezbatut a doua zi. Dar nu se mai poate concentra, nici vin nu mai este. A venit vremea neamului, cu gindul insistent ca un tintar, ce dracu’ au toti cu el, ca mereu isi bat joc de ce spune el sincer, da’ lasa, va dovedi timpul ca el are dreptate. Si noaptea trece si se face dimineata. Distinsul parlamentar e un matinal. Dupa una-alta, trece la adevarata lui gimnastica, l-a invatat chestia asta un prieten, demult: cinta la muzicuta cintece de inima albastra, asta il relaxeaza cu adevarat. L-au reclamat de mai multe ori vecinii lui parlamentari ca le strica somnul, unii au zis ca nici macar nu cinta bine; zica ce vor, el nu poate incepe ziua fara citeva cintece la muzicuta care-i este scumpa ca vederea. S-a concentrat cu placere, a cintat patru din melodiile preferate, se imbraca, va cobori la micul dejun si apoi – la Parlament, birjar! Cum bucurie fara lozinci nu exista, nici o zi parlamentara nu e de inchipuit fara cintece de inima albastra executate la muzicuta.


***

Intr-o calatorie, nu tocmai de placere, trecind printr-o comuna ajunsa un fel de cartier al orasului, pe partea stinga a soselei am fost invins de doua firme: pe o casa inca in rosu, cu etaj, era atirnata firma cu urmatorul continut: „Macelaria Kennedy“; nici n-am avut timp sa-mi revin ca, la vreo 20 de metri, o biata rulota cu vopseaua decolorata, cojita, avea lipita de fruntea-i de tabla gloriosul titlu: „La casuta fara ginduri“. Aici, recunosc, n-am mai rezistat, „mi-am urmat setea“, am oprit sa vad minunea. Si minune era, cu citiva clienti pripasiti pe la mesele de tabla umbrite de un nuc masiv, cu fetele care numai de ginduri nu se aratau muncite. Intre cele doua firme, n-ai ce face, infloreste bancul pe masura: pe trei puscariasi – american, german, roman, se face un test: ce fac respectivii o luna cu doua bile metalice. La capatul experimentului, americanul s-a aratat incintat, a povestit cum a facut exercitii fizice cu bilele, cit de bine s-a jucat cu ele prin celula; neamtul, tot neamt, si-a exprimat satisfactia – a masurat meticulos sferele de metal, le-a calculat posibilele traiectorii, le-a studiat compozitia. E intrebat si al nostru ce-a facut cu bilele. „Care bile?“, vine naucitoarea replica; „Pai bilele pe care ti le-am dat acum o luna, mari, frumoase!“; „A, zice compatriotul, acum mi-aduc aminte, pai cum sa fie, ca pe una am pierdut-o si ailalta s-a stricat.“ Sa stai intre „Macelaria Kennedy“ si circiuma „La casuta fara ginduri“ si sa strici o bila. E ceva.