OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pina la urma, intrunirea Colegiului de Onoare al Uniunii Scriitorilor, despre care relatam in cuprinsul revistei, la pagina 18, si care a analizat disputa dintre scriitorii Bujor Nedelcovici si Radu F. Alexandru, a avut, din punctul nostru de vedere, si o parte pozitiva. Doi scriitori, doi fosti prieteni, au avut taria si luciditatea de a sta fata in fata, de a se explica, de a argumenta, de a stinge un conflict. Iar Colegiul (remarcabila prestatia membrilor prezenti – Livius Ciocarlie, Alexandru George si Ion Pop) a stiut ce sa intrebe, a refuzat partizanatul si amplificarea polemicii, a promis ca va inainta conducerii Uniunii o solicitare pentru a se cauta probe atit la CNSAS, cit si in arhiva USR. intr-un fel, daca cei doi „combatanti“ au intrat la sedinta destul de porniti unul impotriva altuia, discutia din cadrul Colegiului a reusit sa calmeze spiritele, a avut darul sa potoleasca unele excese verbale pe care le-am detectat in „drepturile la replica“ publicate de Observator cultural (aici ne referim mai ales la modul in care Radu F. Alexandru a raspuns ultima oara, in numarul revistei din 27 septembrie, ducind problema spre patologic...).

Sa acceptam ca intr-o polemica in care vrei sa-ti aperi reputatia pot sa existe excese de limbaj si o anume stare de iritare. Admiram insistenta si taria prin care Radu F. Alexandru a pledat „nevinovat“. Oricum, in sedinta Colegiului de Onoare a reiesit clar ideea ca Bujor Nedelcovici n-a dorit sa-l incrimineze pe Radu F. Alexandru, n-a dorit sa-i puna o stampila infamanta – aceea de turnator, n-a dorit sa-l invinovateasca de ceva. Comunicatul pentru presa sta marturie si se scrie negru pe alb: „dl Bujor Nedelcovici nu il acuza pe dl Radu F. Alexandru ca ar fi facut informari la Securitate privitoare la domnia sa“. Cu sedinta Colegiului de Onoare bucla se inchide, cei doi combatanti si-au spus punctele de vedere, au fost ascultati si polemica se va stinge. E un semn foarte bun ca fostii prieteni au putut sta fata in fata fara sa ajunga la alte contre verbale, iar modul in care Colegiul a stiut sa-i audieze arata ca asemenea intimplari pot sa fie o cale de clarificare pentru intreaga societate romaneasca.

Adica, altfel spus, nu ascunderea adevarului si evitarea unor explicatii, ci o infruntare barbateasca, dar in limitele fair-play-ului, care sa se poarte cu probe si argumente, este necesara societatii romanesti. Societate care este restanta la capitolul clarificarilor. Scriitorii au trecut prin comunism, dar prea putine au fost asumarile si prea putin s-a vorbit despre comportamentul obedient. Biserica a trecut prin comunism, dar prea putine pacate au fost marturisite. Ascunderea gunoiului sub pres este una dintre caile cele mai des folosite. Dar si pozitiile inchizoriale au putut fi observate: oameni care au acuzat, au blamat, s-au aratat crunt dezamagiti de semenii lor. Cind un om a avut legaturi cu Securitatea e bine sa-l stii (asa cum se anunta verdictele CNSAS; dar, la fel de important, este sa stii si de ce au facut acel lucru, ce i-a impins, ce fibra din esenta lor s-a clintit). Cind Günter Grass recunoaste ca s-a inscris voluntar in trupele Waffen SS, prima senzatie e de oripilare. Daca citesti pina la capat Decojind ceapa incepi cumva sa decodifici un mecanism, caci scriitorul german spune ce l-a atras fara sa se ascunda, fara sa invoce vina colectiva care l-ar fi impins, la modul fatalist, spre slujirea fascismului...

Colaborarea cu sistemul comunist si cu Securitatea a inflamat spiritele; societatea, pina la urma, n-a mai putut deosebi griul de neghina (ofiterii de Securitate isi maninca si astazi pensiile lor uriase, fara sa-i traga nimeni la raspundere), n-a stiut cine e vinovat si de ce. Faptele au fost trecute pe planul doi, circumstantele – neglijate (invoc aici un caz, cel al colegului meu Carol Sebastian, care este o victima, nu-mi e teama sa o scriu, a colegilor care l-au pus la index, i-au inchis toate usile si nu l-au lasat sa-si faca meseria, condamnindu-l la gararea pe linie moarta).
E foarte bine ca intrunirea Colegiului a fost tratata cu maxima seriozitate de impricinati si de membrii Colegiului si nimeni nu si-a arogat postura judecatorului infailibil, pus sa condamne. S-au prezentat fapte, fapte, fapte... chiar Victor Rebengiuc a relatat un fapt, fara sa-i dea conotatii acuzatoare.

Marturisim ca si noi sintem incurcati, ne-am reprimat in aceste saptamini de polemica orice interpretare care sa blameze pe unul dintre scriitori si sa-l inalte pe celalalt. Nu putem spune cine minte sau cine spune adevarul, nu ne putem aseza pe taisul aceasta atit de categoric. Am publicat interviul, am publicat apoi replicile fara sa le comentam, nu ne-am erijat in aparatorii unuia si n-am denigrat pe celalalt. Credem ca am cistigat ceva infinit mai pretios: am avut posibilitatea sa oferim cititorilor nostri un caz, care a putut fi citit in oglinzi paralele, si am vazut o institutie – Colegiul de Onoare al USR – care a analizat fara patima si fara idei preconcepute situatia. Ce bine ar fi daca USR ar gasi o modalitate prin care sa adune farimele de dialog risipite in cele patru vinturi si ar cauta sa arate – poate intr-o dezbatere, poate intr-o culegere de texte sau prin publicarea unor documente de la CNSAS si din arhiva USR – ca apelul la memorie nu e indemnul la linsaj.