OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După relativizarea oferită de provocarea postmodernismului sîntem mai conştienţi ca oricînd de metamorfozele discursului literar şi de istoricitatea acestora. Ceea ce se numea „literatura unei epoci“ a însemnat întotdeauna altceva decît ceea ce predecesorii numeau literatură. De la Homer şi pînă în ziua de azi, aceste transformări au reflectat epoca în care s-au produs. Mai mult ca oricînd, astăzi putem vorbi despre „biografia ideii de literatură“. Sintagma lui Adrian Marino exprimă cel mai bine istoricitatea modalităţilor de raportare la literatură şi la discursul literar. Este de ajuns să analizăm literatura unui timp şi modul în care acea contemporaneitate se raporta la literatură pentru a putea reconstrui acel moment istoric în imaginarul colectiv al prezentului. A existat însă o perioadă îndelungată în care studiul literaturii nu beneficia de aceeaşi importanţă în rîndul disciplinelor umaniste. Literatura a cunoscut perioade ale emancipării sale, momente în care şi-a cucerit importanţa de care se bucură astăzi.

 

Discuţiile şi conferinţele susţinute la Bucureşti de profesori din peste 30 de centre universitare din Europa şi de peste ocean s-au centrat în jurul problemei începuturilor ideii de literatură şi în jurul procesului de mutaţie a acestei idei de-a lungul modernităţii timpurii şi clasice. Printre temele comunicărilor susţinute la Colegiul Noua Europă s-au numărat: Exilul şi creativitatea, Emulaţia modelelor homerice în poezia Renaşterii, Erotismul şi Aventura la Boccaccio şi Chaucer, Problema autorităţii şi auctorialităţii, Re-Prezentare şi Inovaţie în proza lui Petrarca, Biblia ca Literatură, Crearea „Literaturii Engleze“ de Istoriile literare ale modernităţii timpurii, Regimul traducerilor în modernitatea timpurie, Filozofia naturii, Medicina şi Romanul, Reciprocitatea Literaturii şi a Ştiinţei, Ideea de „scriitor“ în secolul al XVIII-lea, Ideea de Literatură a Romantismului, Reluarea realităţilor estetice romantice în spaţiul virtual etc. Coerenţa incredibilei diversităţi tematice a conferinţelor susţinute la New Europe College a fost asigurată de Prof. Dr. Mihaela Irimia (Universitatea din Bucureşti), în calitate de organizator şi participant ca autor al conferinţei Some Literature of Alchemy and Some Alchemy of Literature: Gold and the First Golden Age of the English Novel.

 

Invitatul de onoare şi vedeta conferinţei desfăşurate la Colegiul Noua Europă a fost Carlo Ginzburg. Teoreticianului italian i-a fost acordată distincţia de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti. Supranumit „părintele microistoriei“, profesorul italian născut la Torino în 1939 se situează, alături de gînditori precum Pierre Bourdieu sau Umberto Eco, în categoria teoreticienilor inclasabili. Cu o activitate comparabilă prin importanţa sa cu cea a lui Paul Ricoeur şi Michel Foucault, Carlo Ginzburg este un teoretician care estompează liniile de demarcaţie dintre discipline. Demersul său scoate la lumină pagini ale istoriilor trecute sub tăcere, fiind devotat studierii textelor care descoperă figurile minore ale istoriei, ale cotidianului, focalizînd atenţia cercetării asupra „istoriilor de jos“, cele care restituie prezentului viaţa cotidiană ascunsă sau ignorată de Istoria Mare, omologată.

 

Începînd cu anii ’70 se afirmă ca inventator al noii microstoria, „formă de istorie culturală în care se armonizează cazuistica minuţioasă şi teoria istoriei, demonstraţia cuprinzătoare şi detaliile imediate, examinarea arhivelor şi elaborările conceptuale, pentru a oferi un punct de vedere asupra identităţii culturale relativ asemănător cu ceea ce Clifford Geertz numeşte «thick description». Atras de lucrurile mici, laterale sau anormale, se ocupă de viaţa unui anume Mennocchio, morar din secolul al XVI-lea, a cărui viziune asupra cosmosului o împărtăşeşte şi Michel de Montaigne, chit că nu în aceiaşi termeni plastici, încît să vadă în lună o uriaşă roată de brînză roasă de viermi – Il formaggio e i vermi, 1976, trad. rom. Brînza şi viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, Editura Nemira, Bucureşti, 1997“ (Mihaela Irimia, Laudatio). Au urmat apoi Il nome e il come (1979), carte care a oferit un „discurs asupra metodei“ lui Carlo Ginzburg. După o scrisoare adresată Vaticanului, solicitînd accesul la documentele Inchiziţiei, profesorul îşi va dezvălui „fascinaţia şi groaza faţă de cunoaşterea interzisă, vrăjitorie şi pietate populară, mitologie germanică şi nazism, Freud, omul-lup şi vîrcolaci“ (Mihaela Irimia, Laudatio). Pentru teoreticianul italian, anomalia este la fel de importantă pentru studierea identităţii culturale ca şi norma. Mărturia acestei exigenţe este oferită de cărţile Miti, emblemi, spie (1986) şi Storia notturna (1989, trad.rom. Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului, Polirom, Iaşi, 1996). Anii ’80 marchează interesul lui Carlo Ginzburg pentru relaţia dintre naraţiunile istorice şi cele ficţionale. Prin examinarea practicilor şi verdictelor inchizitoriale îşi focalizează atenţia – la fel ca Michel Foucault – asupra discursului puterii, activitate ce determină evaluarea unor probleme contemporane –Il giudice e lo storico (1991), Rapporti di forza (1999), corelînd mărturiile descoperite în documente cu materiale probatorii care oferă legitimitate demersului său, cercetătorul istoriei fiind cînd „inchizitorul ca antropolog“, cînd „istoricul ca judecător“.