Colocviul Tinerilor Scriitori

În loc de concluzii

Autor: UN Cristian | Categoria: Actualitate | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ediţia de Alba Iulia

un cristian

După o idee a lui N. Manolescu, Dan Mircea Cipariu coordona în 2006 prima ediţie a Colocviului Tinerilor Scriitori, la Bucureşti. A urmat ediţia de la Cluj, cu cea mai numeroasă participare (90 de invitaţi, un top „intern“ contestat), cu Irina Petraş în rolul de organizator, şi o ediţie mai mult a comunicărilor ştiinţifice, cu Antonio Patraş în postură de gazdă, la Iaşi. Fără să încerc acum un clasament al ediţiilor de după 2000 (au existat şi două ediţii în anii ’50), pot spune că fiecare a avut plusuri şi minusuri evidente, atent studiate înainte de cei mandataţi să întocmească programul episodului 2009. Cert e că, în momentul în care cea mai tînără filială USR a luat în mîini frîiele organizării celei de-a IV-a ediţii, Colocviul avea de suportat mai multe prejudecăţi ca oricînd: a te asocia cu USR-ul însemna pentru mulţi o problemă de imagine, după cum a participa la o astfel de întîlnire devenea sinonim cu a lua parte la un chef prelungit. Din start, se creaseră „bariere“ de „netrecut“: una de vîrstă (limita de 35 de ani) şi una de compatibilitate (ce să căutăm pe „lista“ USR? „Tinerii“ oricum nu se pot organiza). Pentru a elimina aceste obstacole, organizatorii programului (Cosmin Ciotloş, Claudiu Komartin, Smaranda Şchiopu şi un cristian) au „fentat“ convenţia. Limita de vîrstă a fost eliminată (apar invitaţi de peste 35 de ani), iar programul (cam strîns) a fost strict şi aplicat (lectură, dezbatere), cu accent pus pe rezultate concrete (donaţie de carte din volumele personale ale invitaţilor, completarea unui chestionar şi a unui CV tip pentru un studiu sociologic).

Din capul locului, trebuie să remarc organizarea ireproşabilă a gazdelor. Nu mă refer doar la clădirile alese (Palatul Apor, Hotel Transilvania) sau la mapa de întîmpinare (cu o hartă cu care nu aveai cum să te rătăceşti), ci şi la căldura şi generozitatea naturală cu care ne-au primit (la Universitate, la Biblioteca Judeţeană sau la filiala USR). De la cadrul general pînă la detaliile „fine“ (volumul oferit cadou de Aurel Pantea, microbuzul pus la dispoziţie echipei de fotbal), Elena Anghel şi oficialităţile locale implicate în proiect – Ion Dumitrel, preşedinte al Consiliului Judeţean Alba, prof. univ. dr. Achim Moise, rector al Universităţii „1 Decembrie 1918“, Aurel Pantea, preşedintele Filialei Alba-Hunedoara a USR – merită, fără discuţie, laudele şi aprecierile oaspeţilor răsfăţaţi.

Cum locurile alese pentru întîlnire au întrecut orice aşteptare, „povestea“ rămînea exclusiv pe mîna „programului“, rolul-cheie revenind moderatorilor. După o primă zi mai lejeră (deschiderea oficială şi donaţia de carte), ziua de sîmbătă a dus greul ediţiei: o lectură publică (doar poezie), scurte prezentări ale unor reviste precum România literară, Noua literatură, Cuvântul, Verso, Mozaicul, Tiuk!, Observator cultural, precum şi două sesiuni de dezbateri (una tematică, pe secţiuni, şi una comună, pe tema centrală, atipică şi greu de imaginat acum cîţiva ani: De ce e bine/rău să intri în USR?). Conform mărturiilor, temele propuse au incitat, provocînd discuţii aprinse (poate prea scurte), prelungite cumva la terasele de sub Cetate, înainte sau după meciul de fotbal disputat împotriva unei echipe a Consiliului Judeţean Alba. A doua zi, la sediul filialei USR de pe strada Bucureşti, Colocviul şi-a încheiat ediţia, lăsînd în urmă parcă mai multe prietenii ca niciodată şi un aer de normalitate. O normalitate a dialogului, a schimbului de argumente şi a depăşirii obstacolelor imaginare.

În loc de concluzii, depăşind cumva noţiunile de reuşită sau de eşec, ediţia a arătat cîteva aspecte concrete: titulatura merită schimbată, proiectul nu e menit neapărat membrilor USR (dovadă că numărul celor legitimaţi de instituţie a fost neglijabil, de unde şi ideea că nu putem vorbi de o „ştampilare“ a participanţilor), în cadrul „generaţiei“ încep să se întrevadă poziţionările. Rămîne de văzut dacă o nouă ediţie va păstra libertatea opţiunii (scriitori reprezentativi, nu neapărat membri legitimaţi) şi dacă va menţine un rol activ pentru secţiunea de „Media/Jurnalism“. Dar sînt deja lucruri care, pentru cei care au lucrat strict din prietenie la această ediţie, reprezintă altă etapă, preferabil mai bună.

Cum s-a văzut

Miruna VLADA

Mărturisesc sincer că mi-am dorit foarte mult să particip la acest Colocviu. În primul rînd pentru că este printre singurele ocazii cînd îi pot avea la aceeaşi masă de discuţii pe poeţi precum Dan Coman, Marius Ianuş, Şerban Axinte sau Rita Chirian. Am participat la prima ediţie a acestor colocvii la Bucureşti şi îmi aduc aminte cu entuziasm exact aceeaşi senzaţie ca la Alba Iulia – bucuria de a revedea sau de a întîlni pentru prima oară autori pe care îi admiram, îi citeam şi cu care eram chiar, zice-se, „colegă de generaţie“. Despre celelalte două ediţii doar am citit în presă şi, în general, am rămas cu impresii negative. Dar poate că tocmai aceste eşecuri au contribuit la organizarea celui mai bun Colocviu de pînă acum, la Alba Iulia.

Totul a părut a fi o lecţie bine învăţată, după o metodă optimizată, din care mai ales participanţii culeg toate roadele – începînd cu faptul că un cristian ne-a trimis tuturor, cu o săptămînă înainte de Colocviu, documente explicative pînă în cele mai mici detalii, dar şi o selecţie de articole şi dezbateri despre ediţiile trecute şi încercările Uniunii Scriitorilor „de a-i momi pe tineri“, cum au fost catalogate adesea. Nu ştiu cîţi dintre colegii mei le-au luat în seamă, dar pentru mine aceste articole au însemnat mult în formarea unei păreri mai solide despre tema principală a Colocviului: De ce e bine/rău să intri în USR?. Un alt punct forte este acela că echipa de organizare de anul acesta a fost extinsă şi formată din tineri scriitori, dar şi din mai multe instituţii publice (Consiliul Judeţean Alba, Biblioteca Judeţeană, filiala Uniunii Scriitorilor din Alba). Acesta este deja un semn de maturizare în organizarea unor astfel de evenimente, care nu trebuie doar „bifate“ într-un tabel de activităţi (cum adesea se întîmplă în instituţiile culturale din România). De aceea, poate că finalităţile Colocviului sînt proiectele generate de dezbateri (unele deja începute săptămînile acestea), dar şi acest tip de cooperare transparentă şi deschisă între mai multe instituţii publice cu care tinerii scriitori intră rar în contact.

Voi încerca să sintetizez aici cele cîteva puncte de vedere pe care le-am exprimat în cadrul dezbaterii principale:

1. USR e o instituţie care îi sperie pe mulţi dintre tinerii scriitori ca un spectru. Un ceva încremenit, ambiguu, moştenit din comunism, constrîngător şi ineficient. Eu cred că e datoria fiecăruia dintre noi să privească dincolo de măştile ideologice care îl inhibă, să aibă contacte mai directe şi mai oneste cu această instituţie. Prima etapă este cunoaşterea modului în care ea funcţionează, cu bunele şi relele reale, şi nu imaginate sau auzite pe la colţuri. Şi, în acest proces de cunoaştere şi asumare, cred că ar trebui, evident, şi ca USR să aibă un rol important de comunicare. Colocviul de faţă este un prim pas.

2. Natura USR este una sindicală, administrativă, deci birocratică. Nu putem face abstracţie de asta atunci cînd îi arătăm tarele de funcţionare. Natura instituţiei şi a raportului său cu individul nu trebuie privită ca fiind mai mult, dar nici mai puţin decît este. Şi această „dreaptă măsură“ ţine tot de cunoaştere şi asumare. Trebuie să avem grijă ce aşteptări avem de la o astfel de instituţie (şi, evident, aceste aşteptări trebuie exprimate cît mai clar, lucru pe care tinerii scriitori rar îl fac) pentru a nu fi luaţi prin surprindere de dezamăgiri nefondate.

3. O alternativă de amploarea USR cred că e imposibilă la ora actuală, iar dizolvarea ASPRO, din ultimii ani, îmi întăreşte acest gînd. Plus că orice alte mici alternative instituţionale sînt, cel mai adesea, „segregaţioniste“ pe anumite criterii (geografice, de vîrstă, de preocupare etc.), ceea ce dăunează fenomenului literar în ansamblu, mai ales pe termen lung. Prin urmare, dacă o structură deja există, de ce să nu construim pe scheletul ei?

4. Nu voi considera drept un succes acest Colocviu de la Alba Iulia decît în momentul în care voi vedea cum (într-un mod cît mai transparent) USR îl va lua în seamă şi va încerca să răspundă la criticile aduse de tinerii scriitori (lipsa de coerenţă a proiectelor literare, lipsa de promovare a scriitorilor, comunicare defectuoasă cu publicul, centralism, exces birocratic, practici corupte, lipsa de cooperare cu alţi actori sociali, lipsa de implicare în cazul unor scriitori discriminaţi etc.). Şi, de asemenea, rezultatele trebuie să se vadă şi din partea tinerilor scriitori, a nivelului lor de solidarizare, care să producă efecte pe termen lung, unde să nu apară comportamente similare celor acuzate la USR.

Traseul tinerilor scriitori printre cele trei fortificaţii

Mihail VAKULOVSKI

Prima oară la Alba Iulia/Apulum (nu în trecere, ci două zile şi două nopţi), a doua oară la Colocvul Tinerilor Scriitori (15-17 mai, ediţia a IV-a). Nu pentru ultima oară la Alba Iulia, sper. Pentru că-i frumos, e pe mai multe planuri temporale, istorice, culturale, arhitecturale, un oraş cu cetate, porţi misterioase, monumente pe unde nu te aştepţi, statui care-ţi apar în cale pur şi simplu, alei cu scriitori clasici, alei cu politicieni (din ăia, nu din ăştia), parcuri, copaci şi pomi înfloriţi, mirosuri şi adieri fine, sunete de clopote, atmosferă de vacanţă, mai ales că, din cînd în cînd, ne mai întîlneam unii cu alţii, deşi de multe ori ne rătăceam – cu intenţie – unii de alţii, scriitorii fiind lupi singuratici chiar şi-n grupuri. Vreau să spun că de data asta colocviile au fost pe bune, la fel ca şi lecturile, prezentările de reviste, comentariile, discuţiile pe teme concrete şi mai abstracte, dar care s-au întors imediat la existenţial. Organizare impecabilă. Alba Iulia ne-a primit respectuos şi elegant, prin poetul Aurel Pantea, care a dăruit fiecărui invitat cîte un exemplar din cartea sa, Negru pe negru. Prima zi, 15 mai, a fost mai lejeră, cu deschiderea, un fel de conferinţă de presă şi o vizită la Biblioteca fără uşi „Lucian Blaga“ (nu are depozit, toate cărţile fiind la vedere), unde s-au făcut donaţii reciproce, noi am adus cărţile noastre, ni s-a dăruit un tablouaş-sculpturică reprezentîndu-l pe Lucian Blaga, apoi ne-am mutat la restaurantul Hotelului Transilvania pentru discuţii între noi, care sînt, de obicei, cel mai mare avantaj al acestor întruniri scriitoriceşti. Aceste discuţii la o bere rămîn cele mai utile scriitorilor, pentru că aici te reîntîlneşti cu prietenii, faci cunoştinţă cu scriitorii pe care îi cunoşti din scris-citit, de pe mess, mailuri, reviste, cărţi, dar încă nu i-ai văzut, te întîlneşti şi cu scriitori de care n-ai auzit niciodată.

De data asta însă n-a fost aşa, programul de sîmbătă (destul de încărcat) fiind strict respectat, iar discuţiile au devenit imediat încinse, concrete, exacte. Moderatorii ştiau exact despre ce şi despre cine e vorba, iar ceilalţi au luat în serios evenimentul (eu am fost la „Proză“ şi „Critică literară“, dacă cei de la „Poezie“ sau „Jurnalism“ au avut altfel de discuţii – să povestească). M-am gîndit, pe drumul de întoarcere (prin Lancrămul lui Blaga şi pe la Cetatea Ţărănească Cîlnic!), de ce a ieşit atît de bine. Concluzia e simplă: au fost invitaţi scriitori tineri care deja sînt valori clare, oameni care au sărit de 30 de ani şi care au în spate o viaţă/carieră literară. Mulţi dintre tinerii scriitori au mai multe cărţi publicate, bine primite de public, critici şi mai ales de ceilalţi scriitori (ceea ce e cel mai important, pînă la urmă), organizează cenacluri, cluburi literare, fac reviste, unii sînt profesori, alţii, ziarişti, toată lumea a fost implicată şi, deşi au mai ieşit scîntei, n-au fost certuri, cum se întîmplă de obicei, n-am văzut ca oamenii să se urască, aşa cum se întîmplă de multe ori, am văzut doar tineri faini şi simpatici, mi-a plăcut mult. Lecturile au fost mai bune, textele mai interesante şi mai profesioniste decît de obicei, prezentările, mai OK, moderatorii, mai bine pregătiţi/informaţi, scriitorii, mai sinceri şi mai liberi cumva, mai simpli, mai puţin încordaţi, mai deschişi, mai prietenoşi parcă, mai conştienţi şi mai conştiincioşi. CV-urile lor pot fi citite pe site-ul oficial: http://colocviu2009. wordpress.com (normal că mi-ar fi plăcut să-i văd şi pe alţii, asta e clar, întrebarea-refren fiind despre frate-meu, de exemplu, dar unii n-au putut să vină, alţii n-au vrut, alţii n-au fost invitaţi, e firesc... aşa se întîmplă mereu).

Literatura cuprinsă de mijloacele mecanice ale promovării

Mihai VIERU

Întotdeauna, cînd putem vorbi de viteza intensităţii, putem liniştit adăuga că senzaţia pe care o dă timpul subiectiv se concretizează într-un cuvînt: puţin. Colocviul Tinerilor Scriitori din păcate, nu scapă nici el de acest determinant.

Discuţiile au mers pe patru direcţii esenţiale: proza şi traducerea, poezia, multimedia-jurnalism, plus o temă centrală a istorismului literar. Se pune problema: cît de bine se vor materializa discuţiile serioase şi pertinente care au avut loc? Dincolo de ele sau de posibila lor realizare dominantă, a fost atmosfera de lejeritate necontaminată de lasitudine, deşi umorile au fost variate, de la dubitativ, îndoială (în ceea ce priveşte şi punerea în practică a ideilor) la entuziasm, optimism full flavour.

Important este şi că s-a vorbit pur şi simplu, iar vanul nu pare să aibă nimic de-a face aici. Întotdeauna am crezut că şi întîlnirea pură rezolvă ceva, chiar dacă nu se întîmplă nimic concret după. Nota frumoasă care a ieşit din dezbateri a arătat clar că percepţia fenomenului literar, în toate aspectele lui, este la fel de bine receptat de mai tinerii reprezentanţi, deja ieşiţi din tinereţe fix în maturitatea endroit-ului, ca şi mijloacele metaliterare administrative de marketare şi promovare a produselor literare. Dacă generaţia ’80 era etichetată ca fiind crudă pe la aceeaşi vîrstă la care generaţia 2000 se ocupă de sisteme de prizare şi marketare, cred că avem dreptul să sperăm că toate se pot împlini fără să ne asumăm neapărat scepticismul recent afişat de Mircea Mihăieş, spre exemplu.

În concluzie, generaţia proaspăt stoarsă la lumina literaturii dovedeşte că e teribil de serios implicată în mecanismele care leagă literatura de social şi economic. Aşadar, nu merită să disperăm!

Dezbaterea în cifre

Iulia BALCANAŞ

Am moderat prima temă a secţiunii „Media/Jurnalism“: Jurnalismul cultural ca alternativă a criticii literare. Iată fişa mea de „evaluare“: aproximativ 12 oameni în sală (îi amintesc pe Andreea Toma, Andra Rotaru, Ana Chiriţoiu, Mihai Vieru, Cosmin Dragomir, Luigi Bambulea şi Răzvan Ţupa spre final, Olga Ştefan, Simona Vasilache şi Luminiţa Corneanu), 45 de minute, 8 discursuri articulate, cîteva puncte divergente, cel puţin două adevăruri unanim recunoscute şi multe steaguri pe fundal. Intervenţiile celor prezenţi au scos la iveală cîteva elemente centrale care, deşi abordate uşor superficial din lipsă de timp, au totuşi capacitatea de a „arunca“ discuţia peste prăpastia iniţială dintre susţinătorii unei abordări sau ai alteia.

Cred că merită reţinută ideea că responsabilitatea este aceeaşi în ambele cazuri, indiferent că produsul finit este adresat cititorului activ, profesionist, capabil să înţeleagă limbajul „tehnic“ al criticului sau al cititorului pasiv, dependent de confortul propriu şi de ghidajul celui căruia îi conferă încrederea că reprezintă o instituţie avizată (New York Times, un exemplu din afară, persoana individului X la noi). Responsabilitatea asumării unui verdict fundamentat prin însuşirea şi folosirea instrumentarului critic ar trebui dublată de capacitatea autorului de a-şi cunoaşte publicul ţintă sau măcar de a-l intui. Un indiciu este, evident, formatul, produsul finit, iar aici aş aminti un fragment din intervenţia Simonei Vasilache: „Poate ar fi bine să ne referim nu la reviste literare versus volum de sinteză, ci la revista literară vs. pagina de cultură din ziarul X sau din recomandările de tip Şapte seri“.

Cel puţin două puncte din discuţie cred că au atras un consens, şi anume ideea că jurnalismul cultural este o alternativă profesională a criticii literare, precum şi faptul că nu ne cunoaştem publicul într-o varietate de perspective: de la simpla demografie la cantitatea şi calitatea lecturii. E clar – discuţia nu se opreşte aici, dar sper ca odată reluată, să avem plăcerea de a descoperi că, măcar unii dintre noi au avut curajul de a merge mai departe.

Grupaj realizat de un cristian

Înainte de Colocviu

- Ce aşteptări ai de la acest Colocviu?

Ovidiu BARON: Îmi doresc să descopăr ce ne uneşte şi ce ne dezbină, dacă individualităţile prea puternice nu vor sau nu sînt lăsate să se integreze într-un grup, dacă individualităţile puternice sînt în primul rînd valori sau orgolii, cît de serios se poate discuta pe teme care în mod sigur interesează pe toată lumea, ce preocupări, ce interese au tinerii scriitori. Cred că eficienţa lucrărilor depinde în foarte mare măsură de implicarea moderatorilor, care trebuie să ştie cînd să-i oprească pe cei prea vocali şi cînd să-i facă să vorbească pe cei prea tăcuţi. Îmi doresc să cunosc lume nouă.

Luminiţa Corneanu: Mi-aş dori foarte tare ca moderatorii să fie capabili să stimuleze discuţiile la început, să tempereze excesele, dacă se vor ivi, să dea coerenţă evenimentului, să le taie „microfonul“ celor care cred că numai ei au voie să vorbească. Mi-aş dori ca participanţii să aibă lucruri interesante de spus şi să nu vină la Alba Iulia doar pentru „prelungirea bahică“, aş dori să se asculte unii pe alţii şi, dacă se poate, să se bată cîmpii cît mai puţin.

Impresii din off

White noise

Cînd am primit invitaţia de a merge la Alba Iulia, totul mi s-a părut minunat, dar nu prea ştiam ce caut eu acolo. După ce am trecut peste toate temerile, m-am urcat în tren şi bine am făcut. Am participat doar la lectura publică, la unele dezbateri şi, evident, la marele meci de fotbal. Mi-aş fi dorit ca lectura să fi durat mai mult. Aş fi vrut să mă împart în aşa fel încît să fi putut participa la mai multe dispute (mai ales la cele despre lecturi, jurnalism cultural şi proza actuală). Lucrurile au fost luate foarte în serios, pragmatic şi la obiect. De exemplu, s-a discutat despre cum să ajungem la festivalurile europene, nu despre cum să fim duşi.

Dar eu, de fapt, vreau să profit de spaţiul acesta şi să spun că, aşa, mulţi, puţini cum sîntem, noi, cititorii de poezie, existăm. Pentru poeţi sîntem foarte importanţi, am simţit asta la Alba. De aceea, rog editurile să nu mai fractureze acest dialog. Şi o ultimă dorinţă: nu ne mai daţi afară din librării.

După Colocviu

- Mulţumit, nemulţumit?

Ovidiu BARON: Participarea mea la CTS a fost cît se poate de mulţumitoare, mai ales că mi-am propus, în primul rînd, să cunosc cîţiva dintre tinerii scriitori, să am o perspectivă a vieţii literare „din interior“. Ocazia era foarte bună, dată fiind participarea numeroasă şi foarte reprezentativă pentru ceea ce înseamnă literatura tînără. Auzisem destule despre ediţiile anterioare, ba mai citisem şi pe Internet o mulţime de reacţii. Ştiam de la început că o parte dintre participanţi, plus mulţi dintre cei care nu au venit în acest an erau mai degrabă sceptici. Mai ştiam şi că lumea literară e plină de orgolii, de genii mai mult sau mai puţin recunoscute, de valori unice şi irepetabile. Aşa că aveam unele rezerve. Din fericire, lucrările au fost foarte fructuoase. Dinamice, fără a fi violente, democratice şi foarte bine moderate. Cel puţin cele de la „Proză“ şi „Critică literară“, la care am participat. Tinerii scriitori au poziţii clare şi bine argumentate. Surprinzător pentru unii, ei au dovedit că pot colabora, că pot construi împreună. Şi recitalul de poezie a fost foarte reuşit. Poeţii se pricep să facă spectacol. Cei mai mulţi dintre ei sînt foarte buni actori şi transmit excelent mesajul propriilor poeme. Şi, foarte interesant, nu am văzut doi poeţi care să recite la fel. Unuia îi tremură vocea, altuia mîinile, unul se răsteşte, altul e impasibil, unul îşi strigă în gura mare dorinţele, altul se ascunde, timid, după cuvinte...

Pe scurt: un Colocviu reuşit.

Luminiţa CORNEANU: La Alba Iulia a fost foarte bine. Neaşteptat de bine. Dacă nu aţi aflat pînă acum, ar trebui să vă fi dat seama: presa încă n-a scris nimic despre asta. În anii în care lucrurile n-au stat tocmai bine, publicaţii care nu se deranjaseră să trimită un jurnalist la faţa locului au titrat încrîncenat: „Colocviul Tinerilor Scriitori, un fiasco“. Succesul de anul acesta se pare că nu a interesat... Pe scurt: Colocviul mi s-a părut excelent organizat, pînă în cele mai mici detalii. Gazdele nu numai că ne-au primit într-un hotel frumos, recent renovat, nu numai că ne-au pus pe masă tot felul de bunătăţi (ştiu, sună foarte... terestru, însă nişte oameni s-au străduit pentru asta), dar chiar au avut grijă ca în mape să avem harta oraşului şi a cetăţii, cu indicaţii asupra traseului de urmat, ca să nu ne rătăcim. Discuţiile au fost consistente, bine moderate, cu teme bine alese de la început de către organizatorii de la USR? Diferenţa faţă de alte ediţii a făcut-o, cred, seriozitatea moderatorilor şi a participanţilor, din care au rezultat discuţii coerente, uneori polemice, dar bine ţinute în frîu, care sper că se vor vedea curînd transcrise în presa culturală. Cea mai interesantă mi s-a părut tema din final, intitulată De ce e bine/rău să intri în USR. Dacă aş fi vrut ceva în plus de la acest Colocviu, ar fi fost mai mult timp pentru discuţii, căci de data asta părea că realmente avem ce vorbi unii cu alţii. Cred că ne-am cunoscut mai bine şi am avut ocazia, fiecare, să plecăm cu ceva nou acasă. Eu am plecat cu întrebarea lui Marin Mălaicu-Hondrari: „Dar oare noi merităm să intrăm în USR?“.

Recomanda articolul prin: