OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nimic mai strain de temperamentul, de comportarea si convingerile lui Mihail Sebastian decit indiferenta. S-a dovedit a fi un om de atitudine, de cum incredinta tiparului intiiul articol. Proaspat absolvent de bacalaureat, lua prompt distanta fata de „generatia violentei“, ca sindrom al debusolarii. Se intimpla acest botez in ale gazetariei pe data de 6 august 1926.

Treptat, au intrat in sfera sa de interes absolut toate aspectele manifestarilor publice, de la sport si turism pina la disputele pentru putere in arena politicii interne si internationale. De aici, intinderea activitatii publicistice, puzderia de colaborari in presa, de natura a depasi cantitativ, iar, uneori, si sub raportul semnificativelor implicari in actualitate, prestatiile sale literare. Exegetul literar, cronicarul de teatru, comentatorul noutatilor de librarie la standurile autohtone si straine, a avut un concurent redutabil in observatorul si analistul deplasarilor de forte pe esichierul politic, din tara si din lume. Sa fi fost premonitor faptul ca semnatura sa aparea, pentru prima data, intr-o gazeta ce se chema tocmai Politica?

Propriu-zis, nu politica i-a captivat interesul. Dovada, nu s-a inrolat de partea nici unui partid. L-au pasionat mentalitatile, atitudinile, ideile proliferate pe scena politica, iar in descifrarea lor se prevala de acelasi discernamint critic si de aceeasi curiozitate analitica folosite in identificarea metamorfozelor, disputelor, cristalizarilor din domeniul literaturii, al artelor, cu punerea in valoare a interferentelor, de natura sa avantajeze intelegerea conjuncturii social-istorice. Avea chiar grija sa elimine perceperea sectara a profesiei de critic: „Prin critica nu trebuie sa intelegem simple exercitii de observatie literara, ci o disciplina de gindire, al carei obiectiv nu este exclusiv literatura, ci viata, problemele ei morale, problemele de constiinta ale omului“(Revista Fundatiilor Regale, mai 1937).

Cu fervoarea cu care citea si comenta cartile, tria si cauta sensul evenimentelor zilnice, preocupat in egala masura sa stabileasca o scara a valorilor, dincolo de aparente, fara a proteja susceptibilitatile, ierarhiile oficiale, confortul prejudecatilor. Daca a profitat de vreun privilegiu, acela a fost gestul lui Nae Ionescu de a-i deschide coloanele ziarului Cuvantul, inca din faza studentiei. La rindu-i, insusi protectorul era relativ de curind intrat in redactie si cauta formarea unei echipe in stare a ridica prestigiul gazetei, puterea impactului la public prin consistenta cuvintului scris, de natura a micsora discrepantele, traditional existente, intre cultura si politica. Exigentele de laborator intelectual performant l-au cistigat pe Mihail Sebastian si au impulsionat rapida afirmare a insusirilor sale de a exprima convingeri personale, bine argumentate, intr-un registru variat de preocupari si intr-o maniera stilistica atragatoare, cu nerv polemic. Efectul impresiei favorabile produse s-a concretizat in ajutorul dat pentru a merge la Paris, in vederea unui planuit doctorat.

Stagiul in biblioteci si muzee, in sali de spectacole si ca martor la spectacolul deopotriva de instructiv al marilor bulevarde si aglomerari umane, cu pulsul lor trepidant, luat direct, asumat, aproape doi ani (1930-1931), trebuia sa lase o amprenta decisiva asupra evolutiei redactorului de la Cuvantul, ceea ce se vedea, pas cu pas, chiar in corespondentele harnic trimise de la fata locului. Din peregrinarile pariziene a cules probe de democratism activ, de suplete a spiritului exersat intr-o ambianta ce intretinea gindirea libera si a invatat diferentele dintre confruntarea ideilor si vehicularea informatiei cu obsesia senzationalului. La putina vreme dupa intoarcere, pornea de la remarci ale criticului Albert Thibaudet pentru a trasa nete deosebiri intre „presa de informatie si presa de opinie“ (Cuvantul, 24 august 1931). Intra in discutie un principiu fundamental pentru mecanismul relatiilor din societate, periclitat de alunecari ale unor ziare spre ceea ce s-ar numi azi formula „tabloidului“: „Presa a fost totdeauna semnul prim al libertatii, manifestarea ei esentiala.

Ca doar revolutiile nu s-au facut pe abstractii si formule, ci pentru scopuri vizibile si directe. Deci cind neamurile s-au batut cu stapinii lor pentru libertate, pentru aceasta libertate s-au batut ele. Libertatea de a scrie si de a ceti. Libertatea de a publica. Or, iata ca, nesilita de nimeni, multimea renunta treptat la aceasta facultate a ei. De unde inainte vreme, ziarul era o arma, el devine o distractie. Cetitorul marunt, simplu, om din multime, nu mai cauta in gazeta un indreptar sau un criteriu. Nu caracterizarea unei situatii, nu o problema politica si nici macar un pamflet politic il intereseaza. Ci o fotografie, povestirea unei crime, o gluma ilustrata... Presa anonima, care nu-i cere omului de mijloc nici un efort deasupra propriilor lui preocupari si care ii da un calm sentiment de comoditate, pentru ca e suficienta, nu-l nelinisteste si nu trece de crestetul capului lui. E o putere inerta, care a crescut marunt, zi de zi, tiris, inglobind in ea totul, de la mica publicitate la fapt divers“. Raul se tragea de la patroni, finantatorii acaparatori ai pietei. Thibaudet denumea specimenul drept „capitan de opinii“, la care autorul nostru adauga: „corsar bogat care isi cheltuieste banii pentru placerea de a injura prin pene straine si de a primi palme pe obrazul inchiriat cu luna al salariatului sau“. Parca nu-i prea greu de inteles rationamentul, ajunge sa privim in jur!

Subordonarea parerilor, parazitismul conventional, eclectismul las, gata sa deschida calea abandonarilor, pertractarilor morale, sint energic denuntate de Sebastian, ale carui antene spirituale sesizeaza, tot mai maligna, presiunea exercitata de dezmatul dictaturilor, in Vestul european sfisiat de contradictii, ca si in Estul uzurpat: „cind timpurile se rastoarna si viata se preface, asa cum instinctiv cu totii simtim, nimeni nu se poate da nepedepsit alaturi de viltoare, refuzind sa o vada. Trebuie sa spui da ori nu. Amindoua laolalta nu merg“ (Cuvantul, 16 oct. 1931). Peste exact doi ani, o constatare la fel de ferma, marturisind cresterea ingrijorarii pentru integritatea statutului de minuitor al condeiului: „Se simte din ce in ce mai mult in lumea scriitorilor de carti panica de a nu ramine in afara marilor lucruri ce se petrec, vadit sau in ascuns, in viata multimilor. Sint deplasari formidabile de straturi sociale, sint furtuni si apusuri, sint zori si prevestiri de la care cine tine un condei in mina simte ca nu poate fi absent, caci aceasta absenta ar fi mai grava decit o abdicare, ar fi de-a dreptul o fuga din fata vietii“ (Cuvantul, 5 oct. 1933).

E de observat ca interventiile celui ce trudea de zor sa definitiveze romanul De doua mii de ani au loc rezervat pe pagina intiia a cotidianului dirijat de Nae Ionescu. De multe ori, temele trec de la maestru la discipol. Un timp, par sa impartaseasca aceeasi idiosincrazie, de pilda, in problema otioasei opozitii „stinga“ – „dreapta“, cu privire la gestiunea lamentabila a parlamentului, la amalgamul adeziunilor din sinul partidelor doar sub imperiul aranjamentelor de culise, rentabile palpabil. Dar sint repere care ii separa: acceptia divergenta a drepturilor civice si, in fond, modul de a acorda individului o libertate, menita sa-i asigure apararea impotriva colectivismului amorf, derivat din suprematia strivitoare a statului atotputernic. Raporturile dintre ei au evoluat continuu si necesita o radiografie amanuntita, pe un alt spatiu, de la care ar fi de asteptat clarificari si in chestiunea controversatei „prefete“. Deocamdata, ramine indiscutabila stima reciproca, vizibila in propulsarea lui Sebastian in prim-planul redactional. Doua imprejurari sint edificatoare.

in toamna lui 1933, se organizeaza cu mare fast sarbatorirea a 50 de ani de la inaugurarea palatului Peles, iar Sebastian era expediat la Sinaia ca sa asigure, in toate cele trei zile de festivitati, reflectarea lor in ziar. Avusese precautia redactorul-sef sa traseze un cadru, prin articolul inaugural „Ce este dinastia?“ (25 sept.), dar trimisul special s-a facut ca nu baga de seama teoria „regelui-stapin“ si a pus accentul pe incarcatura democratica a manifestarilor, fiind iarasi extrem de caustic pe seama diriguitorilor osificati in ifose: „Ne-am intrebat de citeva ori, zilele acestea, la Sinaia, daca din acel nesfirsit sir de jobene festive era vreunul care sa adaposteasca o minte doritoare la sensul atitor straluciri, la care participa in baza unor carti de invitatie. [...] Am vazut, la Sinaia, personagii preocupate de coada fracului, de locul rezervat in tribuna, de locul rezervat in masina («sa nu fie linga sofer – ca nu merg»), am vazut oameni seriosi umblind dupa fotografi si facind curte aparatului de cinematograf, i-am ascultat vorbind si i-am si privit agitindu-se, i-am urmarit cum «se poarta» pe ei insisi ca intr-o vitrina cu patru pereti de sticla – dar n-am intilnit pe nici unul in stare sa spuna, cu trei vorbe simple, ce anume se petrece la Sinaia, in aceste zile. Nici nu stiau, nici nu-i interesa.

Fiecare ti-ar fi vorbit bucuros de el: Eu si Pelesul, Eu, Dumitrescu – Eu, Stanescu – Eu, Popescu. Am inteles, la Sinaia, ca sarbatoarea se face de unii si se traieste de altii. O faceau acesti domni ministri, fosti ministri, directori, fosti directori, prezidenti, fosti prezidenti – si o traiau oamenii simpli care se ingramadeau in spatele cordoanelor de jandarmi, cu o voie buna nesfirsita, cu o incintare ce trecea de-a dreptul, peste umerii oficiali, spre Rege“ (29 sept.). Daca aici era o fiesta, ambianta carnavalesca, ocazie de lejer amuzament si sarcasmul ceda tonul hazului improvizat, altadata bisturiul intra adinc, pina la singe, cind ieseau la iveala frecventele malversatiuni, coruptia pe scara larga. Citesti textele in ziarul ingalbenit de trecerea vremii si cu greu te abtii de la remarca: „orice asemanare cu stari de lucruri si insi din realitatea imediata este pur intimplatoare“.

Sebastian pune suflet, face fraza
sa vibreze, invita cititorul sa traga concluzii
Al doilea moment concludent a urmat la scurt interval. Pe 6 noiembrie 1933, Cuvantul a sarbatorit propria aniversare, zece ani de aparitie. Lui Sebastian i s-a incredintat retrospectiva pe intinderea a zece pagini, cea mai cuprinzatoare contributie din cuprinsul numarului omagial. Turul de orizont e efectuat riguros, ca un reportaj al faptelor inmagazinate in memoria scriptica a ziarului. Depaseste, insa, raceala scotocirii impersonale prin arhivele prafuite. Sebastian pune suflet, face fraza sa vibreze, invita cititorul sa traga concluzii acolo unde protocolul ii cere sa atenueze frictiuni, separari de pareri, un drept cistigat prin desavirsitul profesionalism de a nu ceda conjuncturilor si de a pastra, dreapta, coloana vertebrala. Nu intrevedea apropiatul sfirsit al carierei edificate in preajma lui Nae Ionescu. Datoria contractata la Cuvantul si-o va plati tocmai prin intangibilitatea integritatii morale, evidenta in cealalta aripa a activitatii sale gazetaresi ce s-a intins in coloanele Rampei, incepind din 1935, pina ce si aceasta a capotat sub teroarea discriminarilor feroce inspirate de extremismul etnic.
Intuind urgia in crestere, observatorul adauga luciditatii un plus de tristete caustica, intrucit judeca tot mai putin distant.

Se adreseaza direct cititorului, contind pe activizarea constiintelor pentru a contracara pasivitatea, toleranta oarba (sau interesata) fata de ticalosiile tinute lant in mediul politico-administrativ. Se poate presupune ca nu uitase euforia reporterului de la Sinaia cind cu serbarile Pelesului. Sub acelasi regim monarhic, se instaurase traditia festivitatilor de la fiece 8 iunie, dedicate restaurarii domniei lui Carol II, in 1930. Dupa ce, un sir de ani, manifestarile fusesera organizate pe stadionul O.N.E.F., in 1936 ele au fost mutate pe cimpul aviatic din dealul Cotrocenilor (in prezent ocupat de o parte a cartierului Drumul Taberei). Dar chiar de la inceputul parazii, totul avea sa fie dat peste cap. O tribuna s-a surpat, cu victime mai ales dintre scolarii inrolati in cohortele organizatiei „Straja tarii“.

Fireasca ancheta declansata imediat trada, din capul locului, intentia tergiversarilor cu scopul de a discredita gravitatea faptelor si de a sterge urmele raspunderilor prin pasarea vinovatiei de la unul la altul. Indignat, Sebastian incerca sa scoata din letargie opinia publica, s-o conecteze la dreapta judecata: „Numai ca acest «altul» este fiecare dintre noi, este fiecare cetatean, complice prin pasivitatea lui la nesfirsita usurinta ce domneste in viata noastra publica. Prabusirea tribunei de la Cotroceni este un dezastru care, prin brutalitate, ne nauceste. Dar sint atitea alte prabusiri, care nici nu se vad. Tribuna aceasta nenorocita a fost un simbol pentru intreaga noastra rinduiala sociala. Facuta peste noapte, improvizata in citeva ceasuri, spoita somptuos pentru a camufla scindurile putrede, lucrata la nimereala, primita cu ochii inchisi – ea rezuma conditiile grave in care, aproape in toate domeniile, se lucreaza in acest regim grabit, distrat, destul de energic in teroarea pe care o exercita dar iremediabil superficial in functiunile lui creatoare. Exista si in politica noastra, si in economia noastra, si in cultura noastra nenumarate asemenea tribune, care se prabusesc a doua zi dupa ce au fost ridicate – dar pentru ca ele nu sint din lemne si din tabla, ci din cifre, din idei si din cuvinte, prabusirea lor nu se observa. Ceea ce nu inseamna ca dezastrul este mai putin dureros“ („O prabusire care se vede... si mai multe care nu se vad“, Rampa, 15 iunie 1936).

Dupa parcurgerea unui asemenea text, ca si a multor altora inca neaduse in circuitul curent, aflate in colectiile de ziare ingalbenite de trecerea vremii, iti vine reflex in minte formula obisnuita altadata in josul unor filme sau jurnale de actualitati, proiectate pe ecrane: „orice asemanare cu stari de lucruri sau insi din preajma trebuie considerata pur intimplatoare“.
Ar fi gresit sa se traga concluzia ca Sebastian facea din anatemizare un exercitiu constant. Era gata sa remarce caracterele, initiativele constructive. Din pacate, domeniul politicii, pe atunci, era prea ros de tot felul de neglijente si rar i se ivea prilejul sa releve exceptia de la regula. Pentru a da macar un exemplu de generozitatea cu care intelegea sa scoata in relief anvergura unui comportament voluntar, deasupra cursului amorf al cotidianului, vom reproduce concentratul portret aparut in ziarul Rampa din data de 29 iunie 1936:

„Au fost in politica romaneasca multe cariere, dar foarte putine destine. Constantin Stere a fost un om cu destin. Un om «marcat». O aripa de tragedie trece deasupra existentei lui. Cind viata publica ne umileste inainte de orice prin formidabila ei trivialitate, figura lui Constantin Stere capata o grandoare dramatica, ce impune cel putin tacere, daca nu admiratie.
Sufletul lui de om ranit trebuie sa fi trecut spre moarte cu un suris incruntat pina la care nici o injurie nu mai ajunge. Tacerea acestui om, in ultimii lui ani de viata, era coplesitoare. Un orgoliu fara sfirsit si un dezgust fara iertare, iata ce simteam ca ascunde in refugiul de la Bucov.
Societatea romaneasca nu cunoaste invinsi. Singurul ei invins pina astazi a fost Constantin Stere. invins prin propria lui asprime interioara, invins prin tot ce era neinduplecat in el, invins prin vointa implacabila de a privi in fata dusmaniile. Daca ar fi fost mai putin aprig, mai putin colturos, un «caz» Stere n-ar fi existat niciodata. Dar oameni comozi avem destui. Era nevoie, cel putin pentru a-l privi ca pe un indepartat exemplu, era nevoie de un om incomod, singuratec, furtunos. Un pisc tragic, ridicat dintr-o viata publica joasa...“

A mai scris o data Sebastian, cu egala convingere, despre un demnitar, la disparitia fostului membru al Regentei, Ion Buzdugan. Altminteri, gasea justificare sa lase libera vibratia sufleteasca mai ales cu prilejul pierderii cite unui confrate, cum s-a intimplat cu Gib I. Mihaescu sau Anton Holban sau Matei Caragiale sau G.M. Zamfirescu. De parca presimtea ca si pe el il pindea la rascruce o moarte tragic de timpurie.