OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Romanul latent intre solitudine si dialog

Comedia naratiunii, pentru Mircea Nedelciu, este o „divina comedie“ a suprapunerii si intretaierii vocilor, scriiturilor, genurilor si speciilor literare, intr-un discurs narativ extrem de alert. In paginile acestui scriitor, prozatorul si teoreticianul isi dau mina pentru o „actiune textuala“ novatoare, cu consecinte imediate in modul de a scrie si a vorbi despre naratiune. Adept al dialogismului ca element esential al operei, Mircea Nedelciu considera ca „proza literara este un limbaj foarte complex, bazat in general pe posibilitatea de a construi fraze coerente utilizind fragmente din limbaje cit mai diverse (limbaje ale grupurilor sociale, ale profesiilor, ale marginalilor, ale autoritatii, ale epocilor, zilelor si orelor social-istorice)“. Privind retrospectiv, se poate spune ca opera lui Mircea Nedelciu este o varianta autohtona a drumului parcurs de literatura postmodernista de la epuizare la reimplinire (replenishment, in varianta John Barth).
Fundamental diferita de mentalitatea, dominanta epoci la rind, referitoare la genurile si speciile epicului si la raporturile dintre acestea, convingerea prozatorului roman – considerat, inca de la debutul sau editorial din 1979, liderul generatiei ’80 – este ca „regulile de separare a textelor in roman, pe de o parte, si proza scurta, pe de alta parte, sunt conventionale, neesentiale, introduse din necesitati metodologice. Respectarea lor este o concesie si, deci, un roman «foarte roman» este un esec“.

Desi in peisajul literar romanesc al anilor ’80 afirmatia tinarului, pe atunci, prozator putea sa para socanta, „nediferentierea genurilor“ este una dintre ideile impartasite cu entuziasm de prozatorii postmoderni, si asta nu neaparat din spirit polemic fata de tipul de literatura practicat anterior, si cu atit mai putin din dorinta de a fi cu orice pret originali. Motivatia unei atari optiuni trebuie cautata in atitudinea pe care prozatorul postmodernist o are fata de realitate si fata de statutul autorului in raport cu lumea si cu propria sa opera. „Intr-o lume din ce in ce mai incoerenta al carei deziderat este Dialogul“ prozatorii romani postmoderni devin constienti de necesitatea dinamitarii granitelor arbitrare dintre genuri si specii pentru a elibera povestirea din capcana ideologiei, specifica romanului politic atit de gustat de public si de critica in anii dictaturii comuniste. Preluind distinctia facuta de Walter Benjamin intre roman si povestire (novel si story), sint tentata sa vad in momentul resuscitarii povestirii in literatura noastra, marcat de numarul mare de volume de proza scurta cu care scriitorii generatiei ’80 debuteaza masiv, in primii ani ai deceniului noua, inceputul unei crize a romanului, frecvent invocata si evocata in paginile revistelor literare de la noi.

Spre deosebire de „individul solitar“ care este autorul de roman, rupt de lume si intors spre sine insusi, cel care spune/scrie povestiri este o fiinta eminamente sociala, „un om care isi povatuieste cititorii“ (in viziunea aceluiasi Walter Benjamin, in The Storyteller, 1936).
„Nu cred in solitudinea absoluta a celui care scrie“, marturisea Mircea Nedelciu intr-un interviu din aprilie 1988, in care pleda pentru „actiunea colectiva in actul de creatie literara (cenaclu, roman colectiv, experiment)“, o pledoarie ca un ecou indepartat al distinctiilor propuse de Benjamin. Pasiunea pentru realitatea netrucata, pentru evenimentele marunte ale existentei de zi cu zi si pentru limbajele diverse care transcriu complexitatea realitatii cotidiene determina schimbarea majora de paradigma inregistrata in literatura romana o data cu aparitia generatiei ’80. Scriitorul postmodern nu este doar un individ atent la toate nuantele societatii in care traieste, ci si un avid consumator de literatura, spectacol teatral, cinematografie, televiziune, pictura, filozofie, lingvistica, sociologie, tratate de istorie sau analize politice. Din tot acest amalgam de structuri mundane si structuri discursive, el construieste, dupa reguli inedite, teritorii fictionale noi in care limitele intre genuri dispar, iar granita dintre real si fictiune se suspenda.

Proza lui Mircea Nedelciu ofera, si din acest punct de vedere, o extraordinara varietate de forme narative, care pun in evidenta acea „communicability of experience“ de care vorbea Walter Benjamin in 1936. „Dialogismul“ – atit de des invocat de prozator in articolele si interviurile aparute in cele doua decenii scurse intre momentul debutului si cel al disparitiei sale premature – este un concept-cheie pentru intelegerea demersului sau creator, cu atit mai mult cu cit acesta este punctul in care dimensiunea etica si proiectul estetic al autorului se intilnesc. Romanul latent este rezultatul unei mezaliante (termen propus de Svetlana Carstean pentru a descrie proza lui Mircea Nedelciu), dar nu doar intre voci diferite, ci si intre formule narative diferite, de la o serie de procedee specifice literaturii de consum la „transmisiuni directe“, de la tehnica cinematografica la metatext, de la reportajul de ziar la eseul teoretic. Provocindu-si in permanenta cititorul, printr-o serie de strategii menite sa-l determine pe acesta „sa reziste manipularii“ si „sa aiba o viziune personala“, Nedelciu pledeaza, in fond, explicit, pentru libertatea fiecaruia de a gindi cu propriu-i cap, intr-o lume in care gindirea individuala era privita cu maxima suspiciune. Intr-un context politic dominat de monologul neintrerupt al partidului unic, Nedelciu – si, alaturi de el, multi dintre prozatorii optzecisti – opteaza pentru dialog ca expresie limpede a libertatii constiintei: „Metaliteratura, cita exista in cartile pe care le-am scris (si exista, inca de la prima carte) are tocmai rolul de a atrage atentia cititorului ca nu trebuie sa se lase manipulat de mine, e o continua declaratie ca am nevoie de el numai atunci cind e o constiinta libera, un om care gindeste cu propriu-i cap“. (Acelasi interviu din 1988)


Pulpa de vitel si cutitul lui Gherea

Pentru autorul Tratamentului fabulatoriu, prezentul se infatiseaza ca un pattern labirintic ce contine, incorporate, felii diferite de timp, suprafete, nivele temporale distincte ce pot fi parcurse, in orice sens si in acelasi timp, de toate instantele narative prezente in text. Autorul insusi se misca in voie prin acest labirint existential si lingvistic deopotriva, alcatuit dintr-o polifonie de discursuri transmise „in direct“.

Motoul ales pentru Maistrul Ilie Ilie Razachie isi da concursul este semnificativ pentru modul in care prozatorul percepe viata, dar si textul, in egala masura, ca suprafete dincolo de care nu se afla decit alte si alte suprafete. Din opera lui Caragiale, Mircea Nedelciu a ales un fragment foarte sugestiv: „Pulpa de vitel reprezinta natura, lucrul in sine; cutitul lui Gherea reprezinta spiritul nostru; el nu poate face alta decit sa taie felii, mai mult sau mai putin subtiri, dupa cum e mai mult sau mai putin ascutit, mai dibaci sau mai stingaci minuit. A taia o felie, a taia cit mai multe, nu va sa zica a patrunde in esenta pulpei de vitel. Dupa fiecare taietura ne vom afla in fata altei suprafete: pulpa de vitel nu va voi sa ne arate decit suprafete, ascunzindu-si sistematic sinele, asa incit, cind vom raminea pe farfurie cu cea din urma bucatica si cu ciolanul in mina, ne vom gasi tot in fata unei suprafete“. Cu alte cuvinte, nu exista nici „lucrul in sine“, nici „esenta“, totul nu este decit suprafata si nimic altceva nu poate fi gasit in spatele ei.
Dintr-o atare perspectiva, naratiunea este o perpetua explorare a suprafetelor, in care se intersecteaza fictiuni anterioare si fragmente decupate din real, intr-un straniu si fascinant amalgam, evident in toate volumele de proza scurta, dar mai cu seama in Tratament fabulatoriu sau in romanul scris impreuna cu Mircea Mihaies si Adriana Babeti, Femeia in rosu.

Cum altfel ar putea fi inteles un personaj ca profesorul Donqui Delama, numit de secretara sa, Valerie – o altfel de Dulcinee, „cavalerul suprafetelor linistite“, sau asistentul sau Sanpa – un Sancho Panza postmodern, din Primul exil la cronoscop, fantezie narativa ce parodiaza tipul de discurs SF? Ecou „controlat“ al cavalerului tristei figuri, Donqui Delama experimenteaza primul exil in viitor, intr-o lume ce ar putea fi descrisa, in termenii lui Ronald Sukenick, ca spatiu in care „conexiunile prolifereaza, iar semnificatiile sint eliminate“. Condamnarea la exil a acestui inedit „cavaler al suprafetelor linistite“ este decisa de fostii sai colaboratori, numiti de profesor, ironic, „oameni ai adincurilor“, sintagma prin care sint desemnati oamenii trecutului, fiinte conformiste si aparatori, in fond, ai Centrului ca punct de iradiere a puterii si semnificatiei. Deplasarea profesorului in trecut este si o deplasare in spatiu, in salupa-taxi a lui Marco, gondolierul. Pentru Donqui Delama, timpul trece, dar, cu toate acestea, este mereu prezent, o alee infinita de evenimente care se situeaza in afara timpului antropomorfic, masurat si ireversibil, un aparent prezent perpetuu cu care profesorul se afla intr-o stranie relatie de natura spatiala.


Romanesc si instinct fabulatoriu

Natura incerta a temporalitatii si presiunea exercitata de timp asupra fiintei il obsedeaza atit pe batrinul profesor – „de la un timp, de la un timp… dar care timp?“ se intreaba el –, cit si pe autorul-narator, care marturiseste in scurte si frecvente interventii, clar marcate, dificultatea cu care inainteaza in redactarea propriului text, amplificata de gindul ca timpul se scurge mult prea repede. Personajele lui Nedelciu dovedesc o pronuntata inapetenta pentru clipa prezenta, pe care o refuza sistematic, alegindu-si „un centru personal de timp, diferit de cel prezent“. Preocupat de metamorfozele identitatii, ca si de functia imaginatiei in constituirea ei, prozatorul recurge la o serie de procedee si strategii narative care pun in evidenta instinctul fabulatoriu al fiecarui personaj in parte si colapsul (temporar si aparent) al unitatii (eului si naratiunii deopotriva). Implozia eului, sentimentul inconsecventei si al lipsei de coeziune personala, ca si cel de nesiguranta ontologica, experimentate de majoritatea personajelor lui Nedelciu, de la „eroii“ prozelor scurte la cei ai romanelor, se rasfring asupra structurilor narative, extrem de mobile. Modul in care Wittgenstein descrie limbajul, ca labirint de piatete si stradute obscure, in care noul si vechiul coexista de multe ori chiar in fatadele caselor, ofera o sugestie de lectura a tipului de naratiune conceput de Mircea Nedelciu, ce s-ar putea caracteriza, apelind si la Barthes, ca „aucun roman (mais beaucoup de romanesque)“, destul de frecvent, de altfel, in paginile multora dintre scriitorii postmodernisti. De altfel, nici unul dintre romanele lui Mircea Nedelciu nu este „un roman foarte roman“, formula narativa al carei esec prozatorul il sesizase si-l mentionase in repetate rinduri.

Decupajul aleatoriu din real, diseminarea de forme si limbaje diferite, trecerile bruste de la nivelul extradiegetic la cel intradiegetic, multiplicarea vocilor si anularea granitei intre real si fictiv sint doar citeva dintre procedeele utilizate de prozator in vederea adecvarii discursului narativ la lumea pe care acesta o transcrie si, transcriind-o, o imagineaza. Femeia in rosu, infatisat cititorilor ca roman retro (versiune), este o opera complexa, in care coexista, cu pondere diferita, evident, toate cele cinci tipuri de transtextualitate identificate de Genette in Palimpsestes (1982), de la intertextualitate la arhitextualitate, toate marcate insa intr-un mod extrem de original. Utilizind frecvent citatul si aluzia, procedee specifice ale intertextualitatii, cei trei autori recurg insa si la alte doua operatiuni – transpunerea si imitatia –, indicii evidente ale arhitextualitatii. Romanul, varianta fictiva a unei aventuri reale, este un text derivat dintr-o multitudine de alte texte, al caror statut, de cele mai multe ori, este echivoc, structura narativa fiind ecoul unui dialog neintrerupt al vocilor si al scriiturilor diferite, transformate, imitate, parodiate sau inventate, dar mai ales supuse, toate, unui „tratament fabulatoriu“ de exceptie.