OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Starea de granita

Transferate dintr-o tara in alta – Romania si America, in Femeia in rosu, doua tari palimpsest, precum India si Anglia in Versetele satanice ale lui Salman Rushdie –, dar si dintr-o povestire in alta, fara ca aceasta migratie de nume sa instituie o coerenta epica, toate personajele lui Nedelciu traiesc cu fervoare starea de granita, „o granita miscatoare, una care se stringe, se stringe incet, pe nesimtite“ (Femeia in rosu, p. 128), incercuindu-le treptat. Daca cei trei autori, porniti in cautarea unor informatii despre „femeia in rosu“ sint cititori avizati, supersofisticati, imaginind in cele din urma un roman-palimpsest,1 Jenny, din Jenny sau balada preafrumoasei contopiste, este o citioare naiva, pasionata de literatura SF, pentru care orice lectura este identificare, uitare de sine si cufundare deplina in lumea cartii: „deschide iarasi cartea si se-afunda in unda riului cu apa violeta, un soare albastriu ii arde ceafa si-un tinar viu coboara din racheta“.

Cind presiunea realitatii va face imposibila alunecarea in teritoriul fictiunii, Jenny va incerca sa se sinucida pentru a regasi astfel calea catre „lumi din alte zari, cu planete si cu sori, cu plante de chihlimbar si cu pesteri de cristal“ unde „iar era copila si credea in feti-frumosi si patimea fila de fila, pierduta-n muntii cei stincosi, cu creste rosii de rubin de pe-o planeta fara nume, c-un soare vesnic cristalin pierdut in margine de lume“.
Morala acestei povestiri ar putea fi: „e periculos sa citesti o naratiune in acest fel, e o sinucidere mentala, o razbunare a fictiunii asupra cititorului care a crezut pe deplin in ea“. Formularea de mai sus ii apartine criticului Jason Wilson si nu se refera la textul lui Nedelciu, ci la o povestire a lui Julio Cortazar din 1959, Continuitatea parcurilor, in care un alt cititor, pierdut ca si Jenny in fictiune, este ucis de personajul principal din romanul pe care il citeste.

Acelasi refuz de a separa, de data aceasta personajul de persoana reala, viata traita de viata imaginata, inscrisa in text, constituie nucleul unor naratiuni ca Tratament fabulatoriu, Femeia in rosu sau Probleme cu identitatea (variatiuni in cautarea temei) din Si ieri va fi o zi (1989), fictiuni biografice, grefate, ultimele doua, pe existenta cotidiana a unei persoane reale. Insa, daca Luca, personajul principal din Tratament fabulatoriu, se afla pe deplin in proprietatea autorului, fiind o fiinta de hirtie, atit Ana Sage, cit si Murivale, personajele centrale din celelalte doua texte mentionate, au ca punct de plecare persoane reale. Autorul insusi sau autorii (in cazul romanului Femeia in rosu) si personajele lor circula nestinjeniti dintr-un teritoriu in altul, „de la un parc la altul“, identitatea lor constituindu-se (si fluctuind) in functie de identitatile celor care ii „nareaza“.


Instinctul proprietatii si soarta personajelor

Aceeasi permanenta indecizie a identitatii personajelor, la care se adauga incertitudinea proprietatii vocilor narante determina si configuratia romanului Tratament fabulatoriu, alcatuit din 12 capitole insotite de o ampla prefata in care autorul isi enunta punctul de vedere in raport cu textul pe care il redacteaza, marturisindu-si totodata preocuparea fata de soarta ulterioara a acestuia: „Grijile autorului fata de adecvarea sau inadecvarea mijloacelor de analiza cresc proportional cu dorinta lui de a «controla efectele». Proprietatea autorului asupra mesajului pe care textul sau il contine este disputata. Apare pericolul emiterii de «falsa moneda» cu efigia autorului“.
Cum nici un autor, oricit de inteligent sau de bun teoretician ar fi, nu poate controla toate efectele/ecourile produse de text (al carui co-proprietar este, alaturi de cititor si de personaj, in egala masura), riscul aparitiei unor mesaje apocrife nu este niciodata exclus, ba chiar as spune ca este un risc asumat-provocat cu buna stiinta de autor. Si, daca luam in consideratie atit sensul curent, cit si pe cel etimologic al cuvintului „apocrif“, adica fals si ascuns, vom vedea ca intre „falsa moneda cu efigia autorului“ invocata de prozator si romanul latent/ascuns distanta nu este atit de mare cum ar putea sa para la prima vedere.

Sesizind in proza lui Mircea Nedelciu „o viziune substantial diferita de a antecesorilor in privinta atitudinii fata de text, fata de realitate si fata de relatia dintre ele“, Ion Bogdan Lefter remarca faptul ca „o asemenea atitudine auctoriala aduce toate prozele lui Nedelciu [...] la acelasi numitor comun care este conceptul de text si – deci – reeditarea cartilor lui ar trebui sa le adune fara exceptii, scurte ori lungi, de la «schite» la «romane», fara atari categorisiri in termenii tipologiei traditionale a speciilor narative“ (Prefata la antologia Aventuri intr-o curte interioara din 1999). Intuitia lui Ion Bogdan Lefter este confirmata de configuratia atipica a textelor lui Nedelciu, in care, desi abunda „prozele scurte“, predomina, totusi, romanescul de tip barthesian. Atit volumele de proze scurte, de la Aventuri intr-o curte interioara (1979) la Si ieri va fi o zi (1989), cit si romanele, de la Zmeura de cimpie (1984), la Femeia in rosu (1990) ar putea figura in acea „biblioteca ideala“ imaginata cindva de Italo Calvino si descrisa de el ca gravitind „inspre in afara, inspre «cartile apocrife», in sensul etimologic al cuvintului: adica inspre cartile «ascunse». Literatura este cautarea cartilor ascunse in departare, care modifica valoarea si sensul cartilor cunoscute; este forta de atractie catre noul text apocrif ce ramine inca sa fie descoperit sau inventat“ (The Literature Machine, London, Secker and Warburg, 1987).


Teoria imprastierii virstelor si relatiile de proprietate

A redescoperi si a inventa sint si actiunile pe care Mircea Nedelciu le asteapta din partea cititorilor sai, pe care ii considera, de altfel, personaje principale ale textelor lui. In paginile lui, autor, narator, personaje si cititori traiesc cu totii starea de granita, atit de acut resimtita si atit de insistent teoretizata in Femeia in rosu. In fond, starea de granita, teoria imprastierii virstelor si relatiile de proprietate care se articuleaza in interiorul unui text sint coordonatele esentiale ale operei lui Mircea Nedelciu, fundamentale pentru constituirea mecanismelor textuale ale romanului latent. Concepte precum ordine, succesiune, cronologie sint anulate din perspectiva teoriei imprastierii virstelor, descoperite de unul dintre pacientii profesorului Donqui Delama, care considera ca „virstele omului [...] sint raspindite inegal pe durata vietii omului. Conceptia dupa care ele se succed intr-o ordine dinainte stabilita, respectiv copilarie, pubertate, adolescenta, tinerete, maturitate I si II si apoi senectute, este o conceptie invechita, zilnic infirmata de practica, daunatoare unei reale integrari sociale a fiecarui cetatean“.

Desi succesiunea virstelor pare aleatorie, exista, totusi, o oarecare doza de previzibilitate „daca sint luate in calcul datele genetice si conditiile astrale ale nasterii subiectului“, altfel spus, nimic nu este intimplator, pentru ca nimic nu este lipsit de structura in existenta umana si, implicit, in naratiunea ei. Extinzind aceasta teorie a raspindirii virstelor la configuratia naratiunii, am putea vorbi chiar despre imprastierea secventelor, a personajelor, a vocilor narante in interiorul unei structuri mobile, romanul latent (sau „romanul-fantoma“), a carei coerenta epica trebuie redescoperita sau inventata de cititor. Textul cu care se incheie Efectul de ecou controlat (1981), al carui titlu ar trebui sa fie Claustrofobie, dar…, pune intr-o lumina cu totul noua toate cele 12 secvente narative care intra in componenta volumului, ce poate fi citit, din punctul de vedere al acestui ultim „capitol“, ca un roman postmodern. Se regasesc aici toate personajele risipite de-a lungul celor 12 naratiuni, ne sint divulgate acum relatii de rudenie sau de prietenie existente intre ele si, pierdut in lumea de hirtie imaginata de el, Mircea Nedelciu insusi. Tot aici, rapit de ei si sechestrat timp de 12 zile, apare un tinar fotograf, Clientul, care, nefericit ca rapitorii i-au redat libertatea, dupa 12 zile in care se aflase in posesia lor (sau in care ei intrasera in posesia lui), decide sa faca parte din grupul celorlalte personaje. Ipostaza a cititorului care, de indata ce incepe sa citeasca o naratiune (cu tot ceea ce contine ea), devine simultan, prin intermediul lecturii, posesor al textului si posedat de text, tinarul fotograf intruchipeaza in mod stralucit conceptia prozatorului despre raporturile dintre text si lectura, dintre a scrie/a povesti si a citi.

In viziunea lui Nedelciu, nu doar scrierea, ci si lectura este un joc cu strategii multiple, cu frecvente intreruperi si reluari ale firului epic, cu ezitari si capricii care in cele din urma transforma textul in pretext al unui parteneriat cu numar egal de actiuni. Un pasaj din Claustrofobie descrie, cu multa verva, interactiunea dintre scriere si lectura: „El vorbeste despre uriasele transformari (de precizat ca acest „el“ mentionat aici de narator nu primeste nici un fel de determinare, este un pronume al carui referent este „suspendat“, putind fi autorul sau scriptorul, personajul sau naratorul – n.m., C.M.). Uriasele transformari, spune el, nu inseamna ca s-a mai construit un bloc sau o uzina, ci altceva. Ar fi de vazut ce. Asezat acolo in bucatarie, sprijinit cu cotul de masa nu tocmai curata si cu privirea de bucata de cer ce se vede prin fereastra larg deschisa, isi imagineaza lectorul virtual al viitorului sau text ca pe un bonom, gras, cu putina chelie si cu o privire foarte blinda. Cind «scrie», are totdeauna vie o imagine ciudata a «lecturii». Se imagineaza pe el insusi indopindu-l pe simpaticul bonom cu niste pastile de culori si marimi diferite, al caror continut il cunoaste vag doar el, si urmarindu-i acestuia pas cu pas reactiile.

I le administreaza in cantitati si concentratii diferite, uneori intr-o ordine anume, alteori la intimplare (s.m. C.M.) Ii place sa-l vada transpirind, injurind, ingalbenindu-se la fata sau plingind sau rizind sau zimbind satisfacut. Alteori ii da ceva care, crede el, ar putea sa-l faca sa si explodeze, dar lucrul acesta, spre regretul lui, nu se intimpla. Daca lectorul meu ar fi un robot, mai zice el, nu m-as grabi sa-l lovesc cu pumnul in fata, mi-as singera mina, tot mai bine ar fi sa-i caut butonul. Dealtfel, imi imaginez scriptorul mileniului al treilea ca pe un individ complet, capabil sa utilizeze cu virtuozitate o multime de aparate de ascultare-redare a realului, camere de luat vederi, microfoane dirijabile de la distanta, ordinatoare, sateliti de comunicatii, dar care continua, ca totdeauna, sa fie un preot-predicator si un om politic, refuzind sa manipuleze, dar si sa se lase manipulat, desfundind canale de comunicatie mai ales pentru a le face utilizabile din ambele sensuri (s.m. C.M.), fondind mereu impreuna cu lectorii si personajele noi institutii in acelasi timp eficiente si exemplar democratice. In textul lui, orice surpriza va fi inglobata din mers si asta va fi si o pregatire pentru alte si alte surprize“.

Acest ultim text, in care aluziile la Aventuri intr-o curte interioara si la Amendament la instinctul proprietatii abunda, functioneaza ca mise en abime a prozei lui Mircea Nedelciu, in care pulverizarea genurilor si speciilor, imprastierea epicului si risipirea „momentelor subiectului“ (in ambele acceptiuni ale termenului, de desfasurare epica si de subiectivitate) intr-o ordine aleatorie duc la constituirea unei structuri noi, romanul latent, a carei existenta cere, ca o conditie sine qua non, colaborarea cititorului.
Mircea Nedelciu este, fara indoiala, unul dintre acei scriitori ce pot fi considerati, alaturi de Calvino, John Barth sau Nabokov, „a writer’s writer“, prozatori care „joaca“ si „se joaca“ in/cu o mare varietate de formule narative, dezvaluindu-si in aceasta vadita propensiune ludica, gustul pentru experiment si pasiunea pentru literatura.

________
1. Christine Brooke-Rose propune intr-un capitol din cartea sa, Stories, Theories and Things, Cambridge U.P., 1991, o tipologie a istoriilor-palimpsest care cuprinde cinci categorii: romanul istoric realist; povestea imaginata in intregime, plasata intr-un moment istoric, in care insa intervine magicul, in mod inexplicabil (Barth, The Sotweed Factor, Marquez, Un veac de singuratate, Toamna patriarhului); povestea imaginata in intregime, plasata intr-o epoca istorica, fara factorul magic, dar cu multe aluzii si implicatii filozofice, teologice, literare, care disloca timpul (Eco, Numele trandafirului, dar si Kundera, cu Insuportabila usuratate a fiintei sau Nemurirea); reconstituirea in cheie parodica a unei perioade sau a unui eveniment destul de apropiat in timp, cu o aparenta de magic, motivata insa de halucinatii (Pynchon, Gravity’s Rainbow, Robert Coover, The Public Burning); istoria palimpsest a unei natiuni, in care magicul poate fi prezent sau absent, fara relevanta insa in comparatie cu absurdul umanitatii descrise in mod realist (Rushdie, The Satanic Verses, Milorad Pavic, Dictionarul khazar, Carlos Fuentes, Terra nostra). Lipseste din acest tablou un autor, Italo Calvino, al carui roman, Daca intr-o noapte de iarna un calator…, contine elemente specifice fiecarei categorii mentionate de Brooke-Rose. As adauga, apoi, la cele cinci tipuri de roman palimpsest, o a sasea categorie: romanul-palimpsest care reconstituie existenta unei persoane reale, situate intr-un moment istoric mai mult sau mai putin indepartat, din care elementul magic sau halucinatoriu lipseste cu desavirsire, dar cu o vadita dimensiune metatextuala. Este, desigur, cazul romanului scris de Adriana Babeti, Mircea Mihaies si Mircea Nedelciu, Femeia in rosu.