Comemorarea confuziei

Autor: Caius DOBRESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Revoluţia franceză poate fi gîndită ca un proces de lungă durată, care începe în 1789 şi se termină în 1968 (deşi… cine ar putea băga mîna în foc pentru viitor?). Acest proces se manifestă prin valuri de „destabilizare“: 1830, 1848, 1871 (Comuna din Paris), puseele anarhiste ale anilor ’20, criza din mai 1958, care l-a readus la putere pe generalul de Gaulle. Cel puţin în istoria Parisului, baricadele s-au înscris pentru mult timp în ceea ce am putea numi firescul imaginarului colectiv. În planul mitologiei urbane, ele erau business as usual.

Din această perspectivă, Mai ’68 poate genera o controversă asemănătoare celei născute între studioşii Renaşterii. Aceştia sînt sever despărţiţi de răspunsul la întrebarea dacă această „revoluţie culturală“ de origine florentină înseamnă desprinderea de evul mediu „obscurantist“ sau, dimpotrivă, apoteoza acestuia. Şi revoltele studenţeşti din Parisul anului 1968 pot fi înţelese în două feluri. De unii, ca marcînd simbolic o ruptură cu trecutul şi instaurarea unei lumi noi (de exemplu, postindustrială şi postmodernă). De alţii, ca reprezentînd resurgenţa estetizată a unor comportamente şi mentalităţi mult mai vechi, ţinînd de durata lungă a modernizării. Şi poate chiar de reflexe ale unei culturi alternative premoderne care, în Franţa, coboară cel puţin pînă în epoca lui François Villon.

Ca eveniment public, Mai ’68 pare să se situeze undeva între marile înscenări publice ale victoriei Luminii şi Progresului iniţiate de Revoluţia franceză şi un fel de străvechi, medievale, rituri de trecere practicate, de data aceasta la o scară foarte mare, de fraternităţile studenţeşti. La care ar trebui să adăugăm şi o notă de psihoză apocaliptică, întreţinută în epocă nu de credinţa într-o iminentă A Doua Venire, ci de teama că izbucnirea unui război atomic ar duce la dispariţia vieţii de pe pămînt.

Numele uneia dintre grupările revoluţionare, dintre cele apărute ca ciupercile după ploaie în Parisul anului 1968, mi-a rămas în memorie cam ca ecoul obsesiv al unui slogan publicitar. Este vorba de paradoxala împerechere de cuvinte Mao spontex. Manifestul lor dovedeşte că erau un fel de troţkişti, care, dintr-un motiv sau altul, credeau că se regăsesc în monstruosul lider de la Beijing. Pe de altă parte, însă, grupul credea şi în subminarea simbolică, ludico-ironică, a capitalismului. Aşadar, se doreau ceva între celula unui partid revoluţionar, pur şi dur, şi un fel de echivalent al grupului Divertis. De fapt, grupurile de umor au ajuns să reprezinte, pînă astăzi, un important actor, dacă nu un erou colectiv, al culturii populare moderne – ca rezultat direct al spiritului ’68.

Dar ce legătură are subversiunea ludică, de tip carnavalesc, cu prestaţia preşedintelui Mao, care tocmai instiga tineretul fanatizat de propagandă la revoltă împotriva unui aparat de partid devenit stînjenitor pentru ambiţiile şi maniile lui? Mao spontex ne aminteşte că, atunci cînd vorbim despre Mai ’68 la Paris, în Franţa şi în Europa, nu trebuie să uităm că fenomenul este perfect sincron cu declanşarea „revoluţiei culturale“ în China comunistă.

Pe de o parte, există ceva indubitabil monstruos în acestă asociere. Nu se poate să nu înregistrăm o asemenea erupţie a ubuescului în istorie ca pe un eveniment care merită evocat periodic. Ubu, personajul lui Alfred Jarry, este întruchiparea prin excelenţă a călăului-măscărici. Sau, mai bine zis, a măscăriciului-călău. Studenţii radicali de la şaişopt îl redescoperiseră cu încîntare pe Jarry şi vedeau în Ubu intuiţia grandioasă a monstruozităţii Molohului birocratic-tehnologic al societăţilor industriale care reducea fiinţa umană la condiţia de automat. Dar tot ei erau aceia care, în modul cel mai senin cu putinţă, adorau, în persoana lui Mao, un Ubu în carne şi oase, care-şi făcea de cap la scara unui întreg subcontinent. Un imens număr de chinezi se afla cu totul la dispoziţia acestui mega-Ubu care nu preţuia viaţa unui om mai mult decît pe aceea a unei muşte.

În mod straniu, în sensibilitatea Mao spontex, liderul comunist era alăturat subversiunii ludice, În efigia sa tindea să devină o mare figură de carnaval. Numai că era asociată cu dimensiunea fertilă, regeneratoare, a ritualului carnavalesc, nu cu faţa sa întunecată, anomică, iresponsabilă şi ucigaşă, aşa cum ar fi fost firesc.

Este adevărat că maospontaneiştii nu aveau habar de ce se întîmpla de fapt în China. Acest teritoriu reprezenta demult, pentru europeni, un teritoriu al utopiei. Tinerii de la 1968 nu aveau cum să se sustragă acestei magii. Aceasta cu atît mai puţin într-o epocă de fermentaţie ideologică, de delir teoretic. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că, indiferent de natura adoraţiei lor, societatea franceză era prea complexă, prea sofisticată în structura ei internă, ca să se prăbuşească în ceva asemănător „revoluţiei culturale“ maoiste. Dar alăturarea, fie ea şi involuntară sau neconştientă, a amoralităţii asasine, a cinismului manipulativ absolut, cu inocenţa spontaneităţii nu poate fi expediată ca reprezentînd un simplu accident. Nu ţine doar de anecdotic. Indiferent de explicaţiile contextuale, această alăturare – poate chiar: interpenetrare, osmoză – aduce un avertisment important cu privire la funcţionarea imaginarului şi a minţii umane în general.

Spiritul Mao spontex nu trebuie demis, marginalizat sau minimalizat, ca un simplu accident al istoriei ideilor. El este, e adevărat, un accident, se bazează pe o confuzie tragi-comică de valori şi de mesaje. Dar tocmai din această perspectivă este relevant. Accidentalul este de cercetat tocmai fiindcă expune Accidentul, riscul de principiu, ameninţarea coliziunii catastrofice. Sau a promiscuităţii morale. Faptul că-i putem lua, cu bună credinţă, din cauza proastei informări, pe tiranii odioşi drept nişte spontani simpatici ar trebui, măcar din cînd în cînd, în anumite ocazii comemorative cum este cea de faţă, să ne dea serios de gîndit. De data aceasta, avertismentul nemaiprivindu-i doar pe occidentalii moleşiţi de prea multe drepturi şi libertăţi pe care ne-am obişnuit să-i probozim pentru teribila lor naivitate ideologică. Părem noi, astăzi, după reîntronarea democraţiei, mai avizaţi în materie de tiranie criminală, cînd tinerii noştri îl poartă pe piept pe Che Guevara, la televizor asistăm la discuţii „calme“, „obiective“, despre moştenirea lui Fidel Castro, iar diferiţi reprezentanţi locali în Parlamentul de la Bruxelles se lamentează că vor fi grav jignite sentimentele autorităţilor comuniste chineze (responsabile, printre multe altele, pentru masacrul din piaţa Tienanmen şi pentru oprimarea Tibetului), dacă europenii ar decide să boicoteze Olimpiada de la Beijing?