OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daniel VIGHI
Cometa Hale-Bopp
Povestiri in ± 1.330 semne
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ltd.“, Iasi, 2007, 208 p.

Un roman de duminica pentru filologi obositi ne propune Daniel Vighi cu a sa Cometa Hale-Bopp. Afirmatia asta nu vrea sa fie – Doamne fereste! – o ironie. Sa ma explic! Daniel Vighi ne-a obisnuit in volumele-i de proza anterioare (de la Povestiri cu strada Depozitului la Misterele castelului Solitude – nu le mai insir pe toate pentru ca sint destul de multe si suficient de cunoscute...) cu niste texte alambicate, sofisticate, doldora de sugestii pe care nu le-ar putea recepta si gusta un nefilolog. Autorul se deda cu destoinicie (poate chiar cu o exuberanta sinucigasa) experimentelor de inginerie textuala, eliminindu-i din start din ecuatie pe cititorii care nu se afla in posesia unui instrumentar teoretic rezonabil.

Provocarea, multumirea, „suspansul“ pe care ti le ofera o proza marca Daniel Vighi tin de un soi de detectivism textual (nu tocmai fara legatura cu jocurile enigmistilor): cititorul initiat e invitat sa se bucure de ingeniozitatea unor procedee si, de fapt, inainte de asta, sa le descopere pe cont propriu; placerea unei asemenea lecturi e in mod esential placerea de a intreprinde analize (naratologice ori de alt tip)... Sa recunoastem insa: oricit de subtila, oricit de complexa, proza de acest fel ii oboseste, macar din cind in cind, nu doar pe neofiti; ar fi omeneste imposibil sa ne delectam exclusiv cu fineturi experimentale.

Fata de celelalte volume prozastice ale autorului, Cometa Hale-Bopp are avantajul unei carti mai aerisite si mai prietenoase. Sigur, tot cu o carte pentru filologi avem de-a face, tot cu un tur de forta experimental, dar cu o carte de data asta relaxanta, simpatica, putind fi degustata, ca desert, chiar si dupa un festin de lecturi mai „grele“. Fara riscul unei indigestii!
Cometa Hale-Bopp este un roman fragmentar, un roman-puzzle compus (insist: compus, nu construit, intrucit formula acestui autor se vadeste straina ideii de constructie epica) din povestiri care au in jur de o mie cinci sute de semne, microcosmosuri fictionale insinuind, prin insasi structura lor, ideea de fatala perisabilitate a conceptului de macronaratiune (y compris de arhitectura narativa).

Povesti dispersate – mai mult schite de povesti –, nu doar de o maxima lapidaritate, ci si de o maxima concentrare, sint asumate de un narator cu statut incert, cind homodiegetic, cind heterodiegetic, un fel de martor care schimba de-a lungul cartii mai multe masti. Un procedeu curent in proza optzecista, asa-numita „naratiune la persoana a doua“, cu diferite valente – un „tu“ generic, impersonal, un narator dedublat introspectiv, un personaj dramatizat etc. etc. (a se vedea si clasificarea propusa de Adrian Otoiu in Ochiul bifurcat, limba sasie) –, folosit cu abilitate in Cometa Hale-Bopp, da totusi impresia de artificiala executie tehnica utilizata de dragul demonstratiei teoretice. Multe dintre paginile cartii de fata pot fi citite ca agreabile ilustrari ale unor scheme dintr-un manual de naratologie. Aceasta extrema artificialitate decurge fara doar si poate din conceptia ca textul nu (mai) este un organism, ci un mecanism, autorul definindu-se mai degraba ca un inginer decit ca un creator.

insa dincolo de esafodajul tehnic, de la un punct incolo otios, al Cometei Hale-Bopp, exista aici un evantai de povesti, de anecdote, de imagini pitoresti. Reteta dupa care sint ticluite o cunoastem deja: o camera de filmat inregistreaza cu infinita lentoare detalii infinitezimale ale cotidianului derizoriu; naratorul miop se intereseaza cu obstinatie maniacala doar de istorii marunte, refuzind sistematic orice fel de lentile de corectie ce l-ar ajuta sa capete perspectiva, sa vada fundalul, „istoria mare“. Altfel zis, Istoria este perceputa prin scrutarea de foarte aproape a lucrurilor si a destinelor „obisnuite“. in Cometa Hale-Bopp istoria tragica si grotesca a celor patru decenii de comunism impregneaza viata pitoresc-banala a antieroilor. Obsedantii ani ’50, tezele din iulie ’71, sarbatoarea lui „1 mai muncitoresc“, informarile de la Securitate, „batalia“ comunista dusa cu obscurantismul religios etc. etc. se regasesc, toate, intr-o proza a imediatului presant, a amanuntului concret.

Sint mai multe categorii de „povestiri“ in cartea de fata: in primul rind, o suita de povestiri de fundal ce refac, din cioburi, din fragmentele, atmosfera epocii comuniste, in al doilea rind, amintiri din copilaria si junetea (petrecute, desigur, tot in comunism) unui personaj-narator fara nume, cvasi-identic eului auctorial, apoi povestea decaderii familiei Teleki si, peste toate acestea, citeva flash-uri cu cometa Hale-Bopp ce trece augusta, nepasatoare peste oameni si peste evenimente, devenind vizibila pentru muritori o data la patru mii de ani. Totul e adus intr-un prezent fara limite, intimplari (sau, ma rog, frinturi de intimplari) petrecute demult sint povestite ca si cum ar fi urmarite live. Cu umor, cu detasare ironica (iarasi, caracteristica pentru naratiunile lui Vighi) si din cind in cind cu nostalgie. O nostalgie legata in special de un topos mitic/mitizat, foarte drag autorului nostru: Banatul natal, Banatul stramosilor care au trait vremurile sau macar ecourile infloririi imperiale. Din Banatul acesta mitic au mai ramas, in Cometa Hale-Bopp, imagini, amintiri pe care autorul le aduna cu pasiune de colectionar sentimental. E paradoxal, intr-un fel, dialogul permanent si tandru cu traditia, cu o anumita traditie, intr-o proza programatic

Povestile, o expozitie de curiozitati
Cioburile de povesti adunate in acest roman experimental ca intr-o expozitie de curiozitati nu se retin neaparat prin ele insele. Se retine mai curind o atmosfera, se retin niste situatii – sa le zicem – caracteristice: stop-cadre cu muncitori navetisti, petreceri de 1 mai, profiluri comice de activisti de partid, imagini cu tigani urmarind cu sufletul la gura un western intr-un cinematograf sordid, enoriasi greco-catolici siliti de imprejurari sa frecventeze biserici ortodoxe, amintiri de la scoala sau din armata si atitea altele, plus vinzoleala multinationala tipic banateana (e aici un Babel unde se intilnesc unguri, romani, svabi, evrei, tigani)...

Ne amuzam copios cu istorisirile unor povestasi hitri: evreica septuagenara Weinberger-neni povesteste inlacrimata cum a asistat de curind la inmormintarea unui fost sef legionar; la o nunta de la Caminul Cultural cineva are impresia ca il vede in carne si oase pe Stalin; intors dintr-o excursie in Rusia sovietica, Pascalie Ion vorbeste ireverentios despre Lenin; altcineva isi aminteste cum a fost adusa in oraselul sau o balena conservata in cloroform sau cum a asistat in copilarie la operatiunea de punere a verzei la butoi, sub privirile angelice ale unei calugarite octogenare, sora Sinziana s.a.m.d. O poveste, una singura, ale carei episoade sint presarate „farmaceutic“ printre celelalte nenumarate „povestiri in ± 1.330 semne“, retine cu adevarat atentia: destinul postbelic al familiei contilor Teleki prigoniti din castelul lor de la Savirsin. Ultimul conte Teleki, Pubi, esueaza in alcool, munceste intr-o echipa de tigani din Radna la terasamentul caii ferate sau curata cartofi pentru bucataria unui spital, cerseste la portile vechiului sau castel si, in cele din urma, moare ca un om fara capatii intr-o halta murdara.

Din aceasta „poveste“ (reala, nu inventata de autor!) s-ar fi putut scoate mai mult daca Daniel Vighi ar fi avut vointa si stiinta constructiei. E – parca – pacat sa topesti intr-o proza experimentala un atare subiect care se preteaza mai degraba unei abordari romanesti cu precadere epice. Dar, in fine, asta este optiunea scriitorului! Si ar fi de discutat daca e sau nu o optiune comoda...
Cometa Hale-Bopp (si, de altfel, intreaga creatie de fictiune a autorului) ne pune in fata unei proze statice, mai mult opera de regizor decit de scenarist si mai mult de fotograf decit de cameraman. Daniel Vighi nu imagineaza niciodata actiuni, „fire epice“, nu asta il intereseaza. Se limiteaza la fixarea pe pelicula a unor instantanee, pe care le amesteca intr-o compozitie mozaicata sau intr-un soi de album fotografic „de epoca“ ce vorbeste de la sine.

Optiune reluata metatextual in microrelatarile ce surprind traiectoria cometei Hale-Bopp; de la inceputul pina la sfirsitul cartii o gasim de fapt in aceeasi pozitie, „linga discul mare al Lunii“, in dreptul unor fire de telefon, nemuritoare si rece, indiferenta la agitatia umana, la mersul parca din ce in ce mai grabit al Istoriei. „Vietuitoarele isi au propria vesnicie, nu se lasa, merg si ele inainte: filfiitul de-o vara al fluturelui si al carabusilor de mai pe care ii prindeam pentru insectarul scolii, acest carabus pe care il tin in mina in vremea copilariei si care a murit de mult. Cele moarte din nascare, precum piatra din pavaj – sora cu cometa Hale-Bopp care trece prin dreptul liniei de telefon de linga gradinita cu program prelungit de pe strada noastra –, sint mult mai batrine decit toate cele ce au viata, decit toti plopii, si iarba, si ciinii, si gizele. Toate vietatile azi sint si ca miine dispar pentru totdeauna!“. Final poematic superb ce ni-l reveleaza pe Daniel Vighi in postura de solomonic contemplator al desertaciunii lucrurilor.