OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atunci cînd o companie de publicitate se confruntă cu probleme financiare şi începe să fie tot mai puţin de lucru, secretul pentru un angajat care vrea să-şi păstreze slujba este să dea impresia că e extrem de ocupat. Şi, fără îndoială, să facă acest lucru în cel mai convingător mod cu putinţă. Mai cu seamă dacă e vorba despre o mare companie din Chicago, unde – nu-i aşa? – e aproape de la sine înţeles că toţi angajaţii sînt (cam prea) bine plătiţi.

 

Joshua FERRIS, Şi atunci ne-au terminat, Traducere de Cornelia Bucur, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2010, 364 p.

 

Sau, cel puţin, aşa era(u) înainte de izbucnirea crizei – şi nu e vorba de criza financiară din ultimele luni, ci de alta, descrisă excelent de scriitorul american Joshua Ferris în romanul său de debut, Şi atunci ne-au terminat (Then We Came to the End), apărut în anul 2007, primit călduros de critică şi de public şi aducîndu-i rapid autorului o faimă de invidiat. Cunoscînd foarte bine lumea agenţiilor de publicitate – căci, în paranteză fie spus, a lucrat el însuşi la una dintre ele –, Ferris mizează mult pe capacitatea sa de a reda atmosfera specifică birourilor ultramoderne, unde designerii de top şi copy-writerii Americii din primii ani ai noului mileniu îşi petrec cea mai mare parte a existenţei, în ciuda faptului că, după cum unul dintre personajele din romanul de faţă afirmă în repetate rînduri, a sta ore în şir pe un scaun din faţa unui birou şi a privi – tot ore în şir! – ecranul computerului sînt acţiuni total opuse adevăratei naturi umane.

Fără să aibă ceea ce, în sens obişnuit, am fi tentaţi să numim „o intrigă“, şi fără să urmărească neapărat structurarea acţiunii, astfel încît finalul cărţii să aducă un deznodămînt spectaculos, romanul acesta cucereşte chiar de la primele pagini prin măiestria autorului de a construi o adevărată galerie de portrete – pe care, în sensul tradiţional al termenului, le-am putea numi chiar „după natură“, dar care, la o lectură mai atentă, se dovedesc a fi mai degrabă portrete după natura de (sau de la) birou. Că textul ne duce, în primele pagini, cu gîndul la adevărata tradiţie (recentă!) impusă în lumea americană de Ricky Gervais (prin prestatia sa din serialul The Office), de pelicula Being John Malkovich sau de Matt Beaumont, prin E., romanul devenit adevărat obiect de cult în privinţa descrierii lumii firmelor de publicitate, e foarte adevărat, dar asta nu înseamnă nicidecum că Joshua Ferris n-ar fi în stare să-şi găsească tonul propriu sau să-şi individualizeze personajele. Căci, aproape pe nesimţite, cititorul ajunge nu numai să-şi dorească să afle cît mai multe detalii despre aceste personaje, ci şi să le înţeleagă temerile şi modul de gîndire, precum şi să le ierte unele exagerări, tocmai pentru că, treptat, are tendinţa să se identifice cu ele şi să-şi recunoască în problemele lor propriile preocupări sau temeri. Şi iată-i pe cîţiva dintre protagonişti: Chris Yop, care, deşi compania se dispensase deja de serviciile sale, continuă să vină la serviciu; Karen Woo, asemenea lui Hitler, dar fără antisemitismul acestuia; Amber Ludwig, însărcinată cu Larry Novotny – cel care se roagă ca iubita sa să scape de această sarcină nedorită, înainte ca soţia lui să afle ceva; Don Blattner, cel care vorbeşte mereu despre un anume „Bobby“, care, însă, nu e vreun coleg de birou, ci Robert De Niro(!); şi Tom Mota, cel mai nonconformist angajat, mare amator de citate din Emerson (de altfel, epigraful romanului este extras chiar din scrierile lui Emerson), purtînd trei tricouri pentru a-şi exprima tendinţele anarhiste – şi care, după ce e concediat, vine la birou pentru a-i „împuşca“ pe toţi în cadrul unei total neaşteptate partide de paintball, probabil cel mai important eveniment petrecut în compania din Chicago de la momentul – de asemenea memorabil – cînd angajaţii au urmărit primele episoade din Clanul Soprano...

 

Surpriza pe care acest roman o oferă cititorului ţine, însă, nu doar de dezinvoltura cu care abordează Joshua Ferris o temă, în fond, extrem de serioasă, şi anume munca de birou, prelungită mult peste cele opt ore reglementare, şi care, în Statele Unite – dar nu numai – tinde să înlocuiască, treptat, orice altă activitate umană, ci şi de un artificiu tehnic: naraţiunea la persoana întîi plural. Căci Şi atunci ne-au terminat spune, chiar din primele rînduri, „noi“ („Dimineţile noastre nu aveau perspectivă. Cel puţin aceia dintre noi care fumau aveau ceva de aşteptat, la zece şi-un sfert.“), rămînînd, pînă în final, la această formulă, reclamînd, prin urmare, chiar implicarea cititorului în actul lecturii. Un soi de replică ironic-parodică a corului grecesc, de data asta fără pretenţia de a emite toate marile adevăruri, ci stînd relaxat lîngă automatul de cafea sau bîrfind (global) din spatele computerului. Căci una dintre pasiunile majore ale angajaţilor companiei este, cum altfel?, discutarea existenţei celorlalţi – fără ca, pînă şi atunci cînd e vorba despre probleme serioase (are Lynn cancer la sîn sau nu?, este Joe homosexual sau nu?), cineva să iniţieze o discuţie deschisă. Dar asta nu înseamnă că aceşti angajaţi ar fi lipsiţi de suflet sau rău intenţionaţi, deoarece, la nevoie, îi sînt alături colegei lor, Janine, marcate de dispariţia fiicei sale şi de moartea tragică a acesteia – şi nu ezită să se implice în campania menită a aduce zîmbetul pe buzele bolnavilor de cancer, iniţiată, la un moment dat, ca urmare a unei comenzi neaşteptate primite la departamentul de marketing. E adevărat, însă, că, pentru acest inedit soi de personaj colectiv construit de Joshua Ferris, e mai convenabil, totuşi, să mediteze la alte idealuri, cum ar fi imaginea comună despre fericire (un weekend prelungit în Las Vegas, achiziţionarea ultimului tip de BMW), căci, deveniţi pe nesimţite sclavi ai muncii şi ai mentalităţii corporatiste, e greu să-şi păstreze marile idealuri, cînd micile realizări materiale par mult mai dezirabile...

 

Cu toate acestea, romanul nu e deloc reductibil la satira superficială la care, poate, un cititor grăbit s-ar aştepta. Şi nici nu se încadrează în modelul aşa-numitului „roman corporatist“ despre care s-a vorbit, nu o dată, în cercurile literare de peste Ocean. Fiindcă, chiar dacă există un personaj, Benny Shassburger – excelent construit, poate mai ales la nivelul comicului de situaţie –, care, într-o bună zi, se decide să se exprime doar prin citate cunoscute tuturor din filmul Naşul, pe temeiul că fie nimeni nu va observa asta, fie aceia care vor observa nu vor îndrăzni să spună nimic (situaţie asemănătoare cu cea dintr-o altă peliculă celebră,You’ve Got Mail, unde Joe, în interpretarea lui Tom Hanks, face taman acelaşi lucru!), Joshua Ferris ştie cum să depăşească nivelul mecanismelor parodiei. Pentru că, dincolo de toate acestea, avem în faţă o imagine – fie ea şi doar un flash – a vieţii de birou, a unei existenţe adesea artificiale sau artificializate în mod forţat, în care munca se transformă în unica satisfacţie, din simplul motiv că nu mai e timp pentru altele. Iar dacă, la începuturi, sub imperiul entuziasmului, activitatea cît mai susţinută „pe baricadele“ companiei pare o pasiune, ea se transformă, pe nesimţite, într-o rutină ce dă senzaţia că va fi eternă, pînă cînd spectrul concedierilor e din ce în ce mai înspăimîntător, iar munca devine răul necesar şi chiar cel mai plăcut mod de a-ţi petrece viaţa, cîtă vreme altfel nu vei putea să-ţi plăteşti facturile...