OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Cu cit e mai multa demarcare, cu atit mai bine, dar o demarcare binevoitoare. Fara dispute pentru frontiere. Cooperare.“
(M. Bahtin, Note, 1970-71)

Studiile asupra reprezentarii Celuilalt au luat amploare in contextul postmodernismului global care valorizeaza diferenta, multiplicitatea, eclectismul intr-o noua societate a informatiei si comunicarii. Postmodernismul global promoveaza o deschidere ambigua fata de diferenta si periferie, pluralism cultural si descentrare a marilor naratiuni apusene. Fenomenul nu este unilateral. Lui i se opune rezistenta impotriva diferentei, incercarea de a restaura canonul civilizatiei apusene, asaltul contra multiculturalului, intoarcerea la metanaratiunile istoriei, limbii si literaturii drept garanti ai identitatii si culturii nationale, apararea absolutismului etnic si cultural. Dar daca reactia fata de marile proiecte de restructurare a geografiei culturale europene vine din partea Rasaritului sau a Sud-Estului european, care isi simt amenintate identitatile abia regasite si recompuse dupa dezintegrarea monoliticului bloc comunist, problema ia amploare: fortareata Europei ar fi asaltata de xenofobiile marginale.

Formula ideala care sa puna in acord proiectul globalizarii cu pastrarea identitatii nationale si culturale, a centrului cu marginea, ramine nodul gordian al teoriei si practicii noii arhitecturi mondiale. Sentimentul identitatii, fie general europeana, fie nationala, este mult prea puternic pentru a fi ignorat. Nici chiar corporatiile transnationale nu vor reusi sa izoleze vocile individuale pentru a le topi intr-o voce unica, dominanta, politic si economic. Realizabila este insa comunicarea internationala si interculturala, dincolo de frontiere si interese, nepermitind inchistarea intr-o identitate ostila diferentei. Intr-adevar, intr-o epoca in care accentul cade pe limbaje, texte si discursuri, la fel de important este si „emitatorul“, si „receptorul“, cel care isi reprezinta si cel care este reprezentat, vorbitorul sau scriitorul si interlocutorul sau cititorul, subiectul si obiectul, sinele si alteritatea.

Daca epistema moderna reducea realul la ceea ce era cunoscut, postmodernismul reduce realul la ceea ce este comunicat, exprimat, semnificat, adica la limbaj.1 Diferenta in situatia comunicarii, nu poate fi nici esentiala, nici absoluta. In timp ce epistema dihotomica iluminista si prelungirea ei in modernitate inclina balanta inspre conotatiile extreme ale diferentei (divergenta, opozitie, incompatibilitate, contrarietate, disputa), mascate de generoasele proiecte ale universalismului si multiculturalismului, astazi termenul face trimitere la diversitate (varietate, multiplicitate, complexitate), implicind toleranta si cunoasterea eliberata de presiunile subiective si ideologice, tendinta care contrabalanseaza scepticismul si nihilismul. Neutralizarea diferentei este la fel de grava ca si accentuarea ei, in ambele cazuri comunicarea fiind imposibila. „Dialogul – afirma Tzvetan Todorov – presupune o deosebire intre Eu si Tu, dar si un cadru comun, vointa de a-l intelege pe celalalt si de a comunica cu el“. De fapt, continua Tzvetan Todorov „retorica diferentei, sub aparenta ca face elogiul pluralitatii, nu e decit un camuflaj oportunist pentru o aspiratie la identitate... Sub masca unei lupte pentru diferenta si pluralitate, se aspira la constituirea de grupuri mai mici dar mai omogene... Diferenta nu e o valoare absoluta, insa a invata sa traiesti impreuna cu ceilalti este, oricum, preferabil inchiderii tematoare inauntrul identitatii. A fi obligat sa vorbesti cu fiinte deosebite de tine il face pe fiecare sa nu se mai creada centrul universului, injecteaza in el o anumita doza de toleranta, imbogatindu-i in acelasi timp spiritul.

Diferenta este buna pentru ca ne deschide spre universalitate: trebuie sa observam diferentele, spunea Rousseau, ca sa descoperim proprietatile“.2 In opinia lui Tzvetan Todorov, comparatistul va aborda diferenta cu precautie: daca nu va fi maniheista (bun-rau), relativizata (toti sint la fel), absolutizata (toti sint diferiti), condescendenta (centru-periferie), sau egocentrica si etnocentrica (subiect-obiect), diferenta se apropie ca sens de diversitate, conceptul preferat al semioticianului francez de origine bulgara. Precautie se cere si in negarea unor categorii ca: universalism, umanism si rationalism atunci cind se emit judecati de valoare asupra Celuilalt: „Eu continuu sa cred totusi – opteaza Tzvetan Todorov – ca nu poti fara sa fii incoerent, sa aperi cu o mina drepturile omului si sa deconstruiesti cu cealalta ideea de om“.3 Este aceeasi perspectiva comunicationala pe care o dezvoltase poeticianul Mihail Bahtin, ca expresie a increderii in posibilitatea intelegerii cu Celalalt si a „construirii dialogice“ a lumii prin limbaj.4 Polii opusi ai comunicarii potential complete (care presupune asemanarea umana esentiala) si lipsa totala de comunicare (care presupune diferenta umana fundamentala) sint in egala masura impracticabili si utopici, ambele pozitii implicind un exces de abstractizare si depersonalizare. Comunicarea cu Celalalt nu este de fapt discutata in termeni de „asemanare“ si/sau „diferenta“, de „identic“ si/sau „diferit“, ci in cel al intelegerii creative a unei alte persoane sau culturi, ceea ce presupune toleranta, simpatie si altruism.

Tzvetan Todorov recomanda precautie si fata de ideea de incoerenta a textelor, fata de teza lumii inaccesibile si recunoasterea caracterului inventat, construit al cunoasterii, care duc la aporii de nedepasit. Abordarea hermeneutica a oricarui text devine astfel „o intrebare fara raspuns“, un „exercitiu ontologic, ca indicare a incomensurabilitatii intelegerii fata de obiectul intelegerii“, in cuvintele lui Maurizio Ferraris. Si aceasta pentru ca scopul fundamental al deconstructiei5 consta „in a gindi diferenta, distanta ce separa interpretarea noastra de obiectele la care ea se aplica“6, idee ce ne aminteste de celebrul dicton al lui Nietzsche, dupa care faptele nu exista, ci doar interpretarile.

Precautia nu inseamna respingerea teoriei poststructuraliste si postmoderne asupra diferentei, pentru ca ne-am intoarce la o teorie moderna „tare“, de omogenizare, universalizare si esentializare. Acceptarea insa nu ar trebui sa fie simplista, ca o preluare mecanica. A regindi diferenta nu inseamna a rasturna doar relatiile dihotomice instaurate de gindirea moderna, ci a le percepe ca reversibile, cu termeni intersanjabili. In relatia fundamentala subiect-obiect, de la care au pornit in lant polarizarile ulterioare (interpret-text sau lume, dominant-dominat, apusean-rasaritean etc.), nu ne putem multumi sa fortam o noua dominatie, cea a obiectului asupra subiectului, ci le vom da o atentie egala, respectind „cerintele interne ale obiectului interpretarii“ si „fragilitatea lui fundamentala“, invatind sa ascultam ceea ce are de spus fara a-i impune propria „rationalitate“ si ideologie.7 Reevaluarea diferentei nu ar trebui sa insemne nici rasturnarea dihotomiilor si nici valorizarea diferentei antinomice ca ruptura, ca prapastie insurmontabila, unde dorinta de comunicare ar fi doar o fantasma.

Ambiguitatea conceptului de diferenta a adus cu sine in centrul atentiei conceptul de frontiera (culturala, geografica, istorica, interdisciplinara etc.), la fel de interesant si provocator. Spatiul cultural de frontiera, precum cel al Europei sud-estice si, implicit, al Romaniei, este un spatiu al „culturii de interferenta“ si nu al ciocnirilor iremediabile. Cultura a interstitiului, liminala, oximoronica, si nu neaparat maniheista, aceasta este formula culturala a Romaniei, favorizind in viziunea profesorului Sorin Alexandrescu, de pilda, atit continuitatea traditiei, cit si ruptura.8
Comparatismul literar si, implicit, studiile de imagine, imagologice, culturale si postcoloniale manifesta preferinta pentru spatiul de frontiera (cum ar fi deci Europa de Sud-Est) si pentru disciplinele de frontiera (literatura de calatorie, memorii, reportaje etc.), in acceptiunea de zona a interferentelor si nu a antinomiilor. Comparatismul poate impiedica dezvoltarea diferentei dihotomice in directia celei antinomice, „ireductibila“, „intranzitiva“, sustine Daniel-Henry Pageaux. De asemenea, permite meditatia asupra „distantei“, a „ecartului“: „scrisul unui calator, aproprierea unei idei din alt spatiu, conditia exilului s…t, raportul dificil cu sine, traiectul primirii, efectele departarii, ale punerii la distanta, dilema aproapelui si a celui indepartat, intimul si distantul pe care frecventarea oricarei culturi straine si practica unei alte limbi le pun imediat in evidenta.“9 „Secundarul, marginalul, ecartul si distanta“, „descentrarile“ si critica „centrismelor“ sint optiunile demersului comparatist actual.10

Dar, sint oare in favoarea comunicarii unele tendinte actuale ale universalismului neoliberal, ale relativismului sceptic, ale globalismului si multiculturalismului implantate agresiv, ca reteta apuseana a unei noi identitati culturale europene, sau sint o modalitate mai sofisticata de a domina, in ultima instanta? De altminteri, ma intreb si daca se va gasi vreodata proportia corecta de ingrediente (traditionalism-universalism si, in particular, europenism, identitate nationala-identitate europeana) in reteta eurointegrarii, ba mai mult, a mondializarii noastre? Sintem tentati sa adincim diferenta identitate-universalitate, transformind-o intr-o noua opozitie tocmai prin subminarea primului termen in favoarea celuilalt. Or, comparatismul ofera o viziune echilibrata, profunda, nuantata, si nu simplist dihotomica.

Identitatea si universalitatea sint de fapt doua fatete ale personalitatii umane, considera profesorul Virgil Nemoianu, iar misiunea comparatismului literar este de a le pastra in echilibru, dincolo de interesele politice ale vremii, „tocind astfel taisul adversitatilor clar devastatoare“.11
In acest sens, este remarcabil efortul pe care studiile comparatiste, imagologice, culturale sau comunicationale il depun pentru restabilirea dialogului interuman si intercultural intrerupt brutal de marile conflagratii ale secolului XX, situatie ce s-a perpetuat pina la caderea Cortinei de fier (daca nu si dupa). In acest nou context, studiile comparate asupra reprezentarii Celuilalt sint deosebit de importante in recladirea puntilor care leaga in mod firesc Rasaritul de Apusul Europei.
Cu precautie, dar si cu aplomb, printr-o abordare multidisciplinara, prin multiplicarea perspectivelor din care este construita imaginea romanilor de catre apuseni si confruntarea ei cu autoreprezentarile noastre, cred ca ne vom putea apropia mai mult de o „imagine reala“ ce poate modela perceptia de sine, permitind o comunicare dezinhibata cu Celalalt si, de ce nu, o redescoperire de sine.

________
1. Vezi Aurel Codoban, Semn si interpretare. O introducere postmoderna in semiologie si hermeneutica, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 7.
2. Tzvetan Todorov, Omul dezradacinat, Institutul European, Iasi, 1999, pp. 202-203.
3. Ibid, p. 178.
4. M. Bakhtin, Speech Genres and Other Late Essays, Austin, Texas, 1986; idem, The Dialogical Imagination, Austin, University of Texas Press, 1981.

5. John Searle, teoretician al actelor de vorbire („Speech Acts“), ii reprosa lui Derrida tocmai glisajul ilegitim al ipotezei relativiste din planul epistemologic catre cel ontologic. Constatarea ca obiectivitatea epistemica totala e dificila, daca nu imposibila (cunoasterea fiind conditionata de contexte, de motivatii, de perspective culturale complexe) e o premisa absolut corecta din punct de vedere epistemologic. Este insa fortat a se trage de aici concluzii ontologice dupa care realul nu exista independent de reprezentarile noastre.
6. Maurizio Ferraris Imbatrinirea asa-zisei „Scoli a suspiciunii“, in Gianni Vattimo – Pier Aldo Rovatti, Gindirea slaba, Editura Pontica, Constanta, 1998, pp.108-122.
7. Vezi Matei Calinescu, Cinci fete ale modernitatii. Modernism, avangarda, decadenta, kitsch, postmodernism, Editura Univers, Bucuresti, 1995, p. 228.
8. Sorin Alexandrescu, Identitate in ruptura, Editura Univers, Bucuresti, 2000.
9. Daniel-Henri Pageaux, Literatura generala si comparata, Editura Polirom, Iasi, 2000, pp. 218-219.
10. Ibid.
11. Vezi Virgil Nemoianu, Globalism, multiculturalism si literatura comparata, in Vatra, nr. 3, 2000, pp. 13-21.