OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Owen Evans
Mapping the Contours of Oppression. Subjectivity, Truth and Fiction in Recent German Autobiographical Treatments of Totalitarianism, Editura Rodopi, Seria „Amsterdamer Publikationen zur Sprache und Literatur“, Amsterdam, 2006

in ultimii ani, interesul criticilor si teoreticienilor literari, precum si al publicului cititor pentru literatura memorialistica a cunoscut o crestere fara precedent. Daca punctele de vedere si perspectivele din care specia „literaturii de frontiera“ este tratata sint dintre cele mai diferite, citeva premise ramin constante in intelegerea (post)moderna a termenului: caracterul construit al scriiturii (auto)biografice si al eului, amestecul inevitabil de fictiune si document si, nu in ultimul rind, caracterul necreditabil, subiectiv si schimbator, fluid si contingent al memoriei insesi. La acestea, studiul – excelent – al lui Owen Evans aduce citeva elemente care imbogatesc si nuanteaza simtitor intelegerea genului autobiografic – este vorba de analiza lui in contextul regimurilor totalitare in general si al fostei Germanii de Est si actualei Germanii Federale in special. Critica a remarcat deja numarul impresionant al autobiografiilor, amintirilor si memoriilor aparute dupa 1989, cu referire la cele doua dictaturi (comunista si national-socialista) care au marcat destinul Germaniei in secolul trecut, ceea ce este cu atit mai uimitor cu cit, cu citeva decenii in urma, odata cu binecunoscuta teza a „mortii autorului“, criticii proclamasera – iata, grabit! – si moartea autobiografiei.

Obiectul studiului lui Evans este analiza formelor pe care le ia (re)constructia subiectivitatii si a eului (autobiografic) in context (post)totalitar. Avind in vedere natura problematica, fragmentara si necreditabila a memoriei, fictiunea devine necesara in textul autobiografic pentru a umple golurile lasate de memorie. Conceptul-cheie cu care lucreaza Evans este acela de „autenticitate subiectiva“ (Christa Wolf), identificata ca fiind trasatura esentiala a scriiturii autobiografice. Daca forma clasica de autobiografie reprezentata de Rousseau, si, in spatiul german, de Goethe – nu mai are astazi nici o cautare, fiind deconstruita, mai ales in premisele ei ideologic-literare, in special in studiile de orientare feminista, alte forme autobiografice s-au impus, in schimb, cu succes in contemporaneitate. Una dintre ele este cea creata de Christa Wolf intr-un volum aparut in anii ’60, intitulat Model de copilarie, in care ea combina autobiografia cu fictiunea, „poezia“ cu „adevarul“, problematizeaza statutul fictiunii si al subiectivitatii, precum si al procesului de reconstructie a trecutului, intr-un mod care o apropie de Virginia Woolf, care in perioada modernista tematizase deja toate acestea in propriul proiect autobiografic. intr-adevar, in teoriile contemporane ale autobiografiei, autenticitatea este ceea ce ii confera acesteia credibilitate si valoare, dupa cum afirma Anna Mitgusch: „Exista o intensitate a limbajului si a reprezentarii care altfel nu poate fi obtinuta. Aceasta intensitate este greu de simulat. Ea provine dintr-o durere, dintr-o rana, dintr-o suferinta imposibil de anulat“. Autenticitatea este data, paradoxal, de aceasta intensitate a trairii si a problematicii transpusa in scriitura autobiografica tocmai prin amestecul constient si marturisit de document si fictiune. Nu intimplator, unele dintre autobiografiile supuse interpretarii in acest volum sint de fapt incadrabile genului „autobiografiei fictionale“.

- Functia terapeutica a scriiturii autobiografice
Autorii alesi de Evans spre analiza se remarca prin aceea ca autobiografiile lor provin dintr-o nevoie de marturisire exclusiv personala, neputind fi subsumate unui program politic sau estetic. Desi acestia sint foarte diferiti intre ei, ca gen, virsta, mediu si biografie, este uluitor cit de multe puncte comune se dovedesc a avea in ceea ce priveste impactul pe care un regim totalitar sau celalalt l-a avut asupra formarii identitatii lor. Autorii analizati de Evans sint: Ludwig Harig, Uwe Saeger, Ruth Klüger, Günter de Bruyn, Günter Kunert, Christoph Hein, Grete Weil si Monika Maron. Cei mai multi dintre acestia sint scriitori cunoscuti in Germania, atit inainte, cit si dupa 1989. Un alt punct comun al scriitorilor enumerati este nevoia lor de a depune marturie asupra experientei totalitare si asupra impactului pe care aceasta l-a avut asupra lor ca indivizi. in acest context, se poate sustine – crede autorul – functia terapeutica a scriiturii autobiografice, mult mai importanta in contextul dat decit functia ei traditionala de a oferi un model de personalitate sau de traire existentiala. De asemenea, o preocupare care revine constant in aceste autobiografii este problematizarea relatiei dintre privat si public/politic, care capata iarasi o coloratura speciala in context totalitar. Pentru a o interpreta, autorul pleaca de la notiunea de „identitate relationala“, preluata de la Eakin, si remarca rolul jucat de familie in procesul de formare a individului, rol nu intotdeauna pozitiv, dar avind o importanta deosebita prin aceea ca, in societatile totalitare, familia devine un spatiu protector, un spatiu in care individul incearca sa se refugieze din fata presiunii politicului.

Concluzia care se poate trage in urma acestui studiu (si nu numai) este ca, in context totalitar si post-totalitar, autobiografia are chiar functia de (re)constructie in sens liberal si democratic a eului individual, a subiectivitatii pe care regimul politic incercase prin toate mijloacele sa o distruga. in acest sens, autobiografia devine nu numai o modalitate de confruntare cu propriul trecut, ci si una de rezistenta individuala in fata ideologiei comuniste – de aici si formula autorului studiului de fata, care vede scriitura autobiografica in contextul totalitar ca o „eliberare si o celebrare a subiectivitatii care le fusese negata“ indivizilor. Ceea ce au reusit scriitorii analizati de el este reabilitarea scriiturii autobiografice per se, ca forma literara valabila in context contemporan. Astfel, in totalitarism, autobiografia isi dezvaluie functia pe care i-o atribuisera si teoriile feministe, chiar daca intr-un context diferit, acela de a fi „textul celor oprimati“, devenind „o modalitate de a depune marturie despre oprimare si de a investi cu putere subiectul prin recunoasterea si inscrierea lui culturala“ (Linda Anderson).

- Complexitatea si importanta autobiografiei ca specie in lumea contemporana
Ceea ce reuseste sa reveleze studiul lui Owen Evans – dincolo de analizele pertinente, de interpretarile nuantate si complexe ale fiecarei autobiografii in parte, de coerenta teoretica pe o tema suficient de controversata in studiile literare si culturale actuale – este complexitatea si importanta autobiografiei ca specie in lumea contemporana. Daca in secolul trecut, in Occident, formele eului si ale autobiografiei erau supuse deconstructiei, in Estul continentului autobiografia a contribuit tocmai la (re)constructia si afirmarea subiectivitatii in contextul rezistentei la regimurile totalitare, ceea ce imi aminteste de o foarte nuantata si inteligenta observatie a lui R. Radhakrishnan, cercetator de marca in cadrul studiilor postcoloniale, care suna cam asa: pozitia din care subiectul vorbeste necesita aplicarea unor strategii diferite, „in timp ce pozitia dominanta necesita acte de auto-deconstructie, pozitia subordonata necesita o reconstructie colectiva“*.

–––––––––––––
* whereas the dominant position requires acts of self-deconstruction, the subordinate position entails collective self-reconstruction, R. Radhakrishnan, Negociating Subject Positions in an Uneven World, in vol. Feminism and Institutions: Dialogues on Feminist Theory, Cambridge, MA&IT Press, 1967.