OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca urmare a apariţiei în cotidianul Evenimentul zilei de joi, 22 ianuarie 2009, a textului intitulat „Editorialiştii prezidenţiali: o contribuţie la «catehismul indiscutabil» al dnei Muşat“, de Horia-Roman Patapievici, pentru edificarea cititorilor, reluăm, în varianta on-line a revistei din această săptămînă, textul publicat de Carmen Muşat. 

 

Cîteva scurte notaţii din recent apărutul volum al lui Livius Ciocârlie, Cu dinţii de lînă. Jurnal 1978-1983, redeschid discuţia pe marginea unui subiect sensibil – cel al „nefericirii culturii române“. Cititor pasionat şi ironic comentator al metehnelor lumii româneşti din comunism, Livius Ciocârlie este deopotrivă „un colecţionar de timp“ şi un hermeneut sui generis al semnificaţiilor politice subversive, „ascunse“ în texte aparent inofensive: „Descopăr în dicţionarul de simboluri un portret de reţinut. Complexul lui Zeus, «tendinţă de a monopoliza autoritatea şi de a distruge tot ce poate să apară ca manifestare de autonomie [...], care ajunge la contradicţie şi decizii lipsite de raţiune. Excesul de autoritate trădează un defect de gîndire. [...] Zeus devine sclavul atotputerniciei lui. Dacă nimeni nu-i în stare să facă ceva fără ajutorul lui, iată-l condamnat să facă totul singur. În afara influenţei lui, totul este dezordine şi haos, cel puţin în ochii lui». Apreciez că pentru acest portret s-ar fi putut lua şapte ani de închisoare, iar acum, fiindcă închisoarea nu se mai poartă, s-ar putea încasa un pachet exploziv“. Datînd de la începutul anului 1980, însemnarea citată mai sus îşi păstrează, şi astăzi, savoarea şi deplina relevanţă pentru descrierea comportamentului autoritarist al unui şef de stat, chiar dacă numele acestuia s-a schimbat şi chiar dacă, între timp, statul totalitar s-a prăbuşit şi altul, democratic, s-a edificat pe ruinele vechiului regim. La distanţă de cîteva pagini, altă observaţie, la fel de seacă şi la fel de percutantă: „Nefericirea culturii noastre este că scriitorii mari au fost, ca mentalitate, oameni de nimic, uneori nişte derbedei, alţii, tot mari, au fost sufleteşte săraci, iar unul foarte mare, cu substanţă spirituală sublimă, s-a format în condiţii precare, ceea ce, biografic, l-a marcat“.
 
Ce s-a schimbat astăzi, la aproape trei decenii de la momentul notaţiilor de mai sus? În linii mari, totul: forma de guvernămînt, regimul politic, instituţiile, viaţa cotidiană. În ceea ce priveşte însă mentalitatea conducătorilor şi a celor care, conduşi fiind, contribuie la consolidarea puterii unui singur om, mai nimic. Citind prin ziarele şi revistele de azi comentariile ai căror autori încearcă din răsputeri să justifice, să „analizeze“, să „demonstreze“ calităţile actualilor miniştri şi necesitatea măsurilor-şoc întreprinse de guvernul nou instalat, e imposibil să nu te gîndeşti la efectul curei cu tablete Murti-Bing asupra intelectualilor. Murti-bingismul, imaginat de Witkiewicz şi transformat de Czeslaw Milosz în imagine emblematică pentru „gîndirea captivă“, defineşte comportamentul servil, „teama de a gîndi pe cont propriu“, incapacitatea (autoindusă) de a distinge între realitate şi iluzie. Pervertirea inteligenţei, proliferarea sofismelor, memoria intermitentă şi arbitrar-selectivă, dubla măsură şi dublul limbaj – toate acestea sînt ingredientele discursului propagandistic al fanilor prezidenţiali, incapabili să (mai) facă pasul înapoi şi să-şi recunoască eroarea. A greşi e omeneşte, a persevera însă în eroare e diabolic, mai ales atunci cînd alegi, cu bună ştiinţă, să ignori realitatea, substituindu-i marote demne de a fi criticate. O fac, netulburat, aproape toţi editorialiştii prezidenţiali, de la Rodica Culcer şi Traian Ungureanu la Mircea Mihăieş şi Horia-Roman Patapievici, incapabili de a-şi redobîndi libertatea de gîndire, prizonieri ai iluziei onestităţii prezidenţiale – iluzie de ei înşişi creată şi întreţinută –, pe care nici dezvăluirile lui Ilie Sârbu (din interviul publicat de Cotidianul în 7 ianuarie) şi nici incoerenţa recentelor decizii guvernamentale nu au putut-o risipi.
 
Prezumţia de onestitate se extinde, generos, în pofida tuturor dovezilor de corupţie, de incompetenţă şi clientelism politic – şi ce argumente mai elocvente ar putea fi invocate decît prezenţa în guvern a unor personaje demne de cartea rîsului şi a uitării? Pilulele Murti-Bing şi-au dovedit, din nou, eficienţa, iar beneficiarii acestui tratament se complac în iluzia că fără implicarea directă a lui Zeus nimic nu se poate face în ţara-n care-i bun tutunul (vezi Hora de băieţi a lui Arghezi).