Complici în nepăsare

J.M. Coetzee - Epoca de fier

Autor: Dana PÎRVAN-JENARU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dacă în Vremurile şi patimile lui Michael K, Coetzee punea în prim-plan problema libertăţii transfigurată în povestea sumbră şi dramatică a unui tînăr vagabond, fiinţă aparent primară, în realitate un marginal lucid, ce caută mereu spaţiile libere dintre tot felul de lagăre şi vede mult mai limpede lumea decît cei care se calcă pe picioare pentru a-şi face loc în ea, în romanul Epoca de fier, problema centrală este aceea a responsabilităţii individuale, a complicităţii în care se transformă atitudinea pasivă a oamenilor faţă de societatea bolnavă căreia îi aparţin şi cu care, vrînd-nevrînd, se identifică. Vizate sînt, în special, condiţia intelectualului şi natura implicaţiilor civice pe care le are aşa-zisa rezistenţă prin cultură. Rezistenţă sau evaziune? – aceasta pare a fi întrebarea aspru-insinuantă pe care o lansează Coetzee.

Şi în Epoca de fier, încă de la prima pagină, îşi face apariţia personajul hoinarului cerşetor, de data aceasta nu ca protagonist, ci ca reflector al personajului feminin principal al cărţii – o fostă profesoară de limbi clasice, o albă. Pensionată, aceasta trăieşte singură, în Africa de Sud, în perioada apartheid-ului, aşteptîndu-şi moartea adusă de cancer şi ducînd dorul fiicei plecate definitiv în America. După o viaţă „curată“, trăită în rezervaţia oferită de cultură, vestea bolii fatale, lipsa fiicei, apariţia providenţială a vagabondului în preajma casei sale, faptul că în preajma ei nişte albi au omorît doi copii negri – fiul menajerei şi prietenul acestuia – o fac să înfrunte cu stoicism adevărul suferinţei personale şi al suferinţei colective, să iasă din arena sinelui şi să păşească buimacă în înfricoşătorul for public.

Coetzee alege să-şi scrie romanul sub forma unei lungi scrisori pe care bătrîna i-o scrie, printre durerile infernale ale bolii, fiicei care jurase să nu se mai întoarcă în Africa pînă cînd segregarea culturală şi socială nu se va fi sfîrşit. Cel însărcinat cu trimiterea epistolei este chiar Vercueil, vagabondul alcoolic, singura fiinţă de care se mai poate apropia bătrîna, singura fiinţă care o mai poate îmbrăţişa şi ca bărbat, şi ca fiică, şi ca mamă, înaintea marii treceri. Femeia îşi asumă, în calitate de narator, atît istoria propriu-zisă, cît şi comentariile aflate sub semnul unei lucidităţi întîrziate, al reflexivităţii, romanul fiind construit din întrepătrunderea de secţiuni narativ-descriptive şi de intervale ale analizei. Romanul este unul întunecat, scriitura reflexiv-metaforică căpătînd glasul revoltei, al amărăciunii, al dezamăgirii. Femeia face eforturi pentru a privi în lumina adevărului piese inconfortabile sau condamnabile ale trecutului şi ale prezentului, învăluite toate în haina cutremurătoare a singurătăţii, a nevoii de iubire, a durerii sfîşietoare a mamei care găseşte abia acum, prin intermediul cuvintelor, puterea de a lua atitudine, inclusiv de a-i reproşa fiicei iubite că a părăsit-o.

În povestea sufletului găzduit de un trup în descompunere sînt înnodate mărturisiri care ţintesc spre lepădarea măştilor, spre denunţarea falsităţii din viaţa de familie şi din cea socială, spre recunoaşterea, cu ruşine, a tolerării tacite a violenţei şi a degradării din jur, răni deschise pe care, ani de-a rîndul, fe-meia se iluzionase că le poate ignora, crezînd că activitatea sa universitară este o acţiune suficientă, ce poate ţine loc de implicare socială, vizibilă pentru ceilalţi. Ajunsă însă la vîrsta la care revolta sa răsună în gol, nemaiavînd puterea de a dobîndi rezonanţa necesară coagulării forţelor, bătrîna constată cu disperare că orice realitate pe care o cosmetizezi te transformă în complice.

Lăsîndu-şi cititorul fără să ştie dacă această scrisoare va ajunge sau nu, Coetzee ridică un semn de întrebare asupra posibilităţii căinţei şi a renaşterii. Însă, prin această formă directă de adresare, autorul îşi transformă toţi cititorii în destinatari ai mesajului său, ai întrebărilor şi ai acuzelor. Situaţia particulară a apartheidului îşi diluează contururile şi ia forma oricărei situaţii similare de insensibilitate la ororile din jurul fiecăruia dintre noi.

Discursul transformat în scrisoare transcrie ritmurile unor frămîntări cumplite. O ţară şi o femeie se află pe patul morţii, iar femeia se simte datoare să răsfrîngă prin propriile convulsii dureroase convulsiile întregii ţări. Femeia îşi înfruntă cu stoicism moartea, refuză internarea într-un spital, căci vrea „să treacă prin apă“ cu ochii larg deschişi, nu adormită de medicamente. La fel caută să-şi păstreze şi conştiinţa civică trează, fie şi în ultimul ceasul. Cum?! Scriind, încercînd să-i ofere din nou limbajului puterile pierdute, mutilate, într-o lume în care comunicarea reală, adîncă pare amorţită. Cuvintele capătă funcţie testimonială, de arhivă: „în lumea asta, în vremea asta, trebuie să ajung la tine prin cuvinte. Astfel, zi după zi mă transform în cuvinte şi împachetez cuvintele în hîrtie, ca pe nişte dulciuri; ca pe nişte dulciuri pentru fiica mea, de ziua ei, de ziua naşterii ei. Cuvinte din mine, picături din mine, pe care ea să le desfacă din ambalaj cînd va socoti de cuviinţă, să le bage în gură, să le sugă, să le absoarbă“. Prin cuvinte, se realizează înaintarea către miezul lucrurilor, cuvintele devin ofensive, conferă sens, deschid drumuri: „Poate las impresia că înţeleg ce spun, dar crede-mă, nu înţeleg. [...] Îmi pipăi drumul de-a lungul unui tunel care se întunecă din ce în ce mai mult. Îmi pipăi drumul spre tine; cu fiecare cuvînt îmi pipăi drumul“. Frînghia cuvintelor este singura speranţă, într-o lume în care depărtarea dintre suflete este cea mai dureroasă certitudine.

Abia atunci cînd stă faţă în faţă cu moartea, bătrîna îşi conştientizează condiţia de „membru al familiei omeneşti“, cum ar spune Faulkner. Abia acum simte sensul iubirii, al generozităţii, valoarea carităţii şi importanţa responsabilităţii părinţilor – punct-cheie al pledoariei sale. Menajera sa de culoare, Florence, admiră în copiii săi faptul că nu se tem de nimic, sînt nişte „copii de fier“, neînduplecaţi în confruntarea cu albii, ceea ce, pînă la urmă, le va aduce moartea. Bătrîna avertizează în van: „Vă spălaţi pe mîini de ei, iar ei se transformă în copiii morţii“. Independenţa prematură a acestora, ignorarea părinţilor, a copilăriei (armele sînt jucăriile lor), cruzimea care îi face „de fier“ sînt în mod eronat admirate şi aceştia sînt trimişi într-un război absurd care îi va lăsa doar cu strălucirea de gheaţă a morţii în priviri. Bătrîna încearcă în numeroase rînduri să le salveze viaţa, să împiedice agresiunea poliţiei faţă de copiii negri reuniţi în bande, la rîndul lor aducătoare de moarte, dar sfaturile sale sînt dispreţuite de ambele tabere, cuvintele îi sînt neputincioase: „De cum erau rostite, cuvintele mele cădeau [...] asemenea frunzelor moarte. Cuvintele unei femei, prin urmare neglijabile; ale unei bătrîne, prin urmare de două ori neglijabile; dar mai ales ale unei albe“.

Cuvintele, dar mai ales boala şi moartea sînt tot ce mai pot secreta trupul femeii şi trupul ţării. Travaliul devine o parodie, a ideii de maternitate. În confesiunile bătrînei, este omniprezentă nostalgia după lumea şi după vremea veche, căci lumea în care trăieşte şi pe care nu vrea s-o mai accepte ca pe un dat şi-a pierdut „indicatoarele spre civilizaţie“, confuzia valorilor este mai puternică decît oricînd. Diferenţele dintre cine e prezenţă şi cine e absenţă, cine e bun şi cine e rău, cine e victimă şi cine e opresor sînt imposibil de stabilit.

Coetzee excelează în a reda la modul senzitiv reflecţiile dureroase ale femeii surprinse în diferite ipostaze: femeia singură şi bătrînă, mama părăsită, intelectualul ce devine purtător de conştiinţă socială. Acesta din urmă simte toată apăsarea, dar şi responsabilitatea celor întîmplate în Africa – violenţe, exil, ura mocnită, brutalitatea poliţiştilor albi şi, deopotrivă, a bandelor de negri, moartea copiilor de culoare, sub privirile încurajatoare ale adulţilor.

Discursul bătrînei este o pînză confesivă ţesută din nelinişti şi din tensiuni, din percepţii fine şi intense, amplificate de senzaţia de destrămare şi de presimţirea unui viitor sumbru: „Acum, acel copil e îngropat şi noi călcăm pe el. Îţi spun că, atunci cînd păşesc pe acest pămînt, pe această Africă de Sud, am tot mai puternic sentimentul că păşesc pe chipuri negre. Sînt moarte, dar spiritul lor nu le-a părăsit. Zac acolo inflexibile, aşteptînd să treacă tălpile mele, aşteptîndu-mă să plec, aşteptînd să revină la viaţă. Milioane de figurine de fontă plutind sub pielea pămîntului. Epoca de fier aşteptînd să revină“. În jurul său vede schimbarea chipurilor şi simte direcţia în care se îndreaptă lumea: „O îngroşare a membranei între lume şi sinele ei lăuntric, o îngroşare devenită grosime. Evoluţie, dar în sens invers“. Sinuciderea de care este tentată i se pare o laşitate, echivalentă cu cea a bogătaşilor care pleacă în lungi vacanţe exotice. Încuviinţarea sarcinii de a trimite scrisoarea alcoolicului Vercueil este un „pariu pe încredere“ pe care şi-l asumă. Ca şi rostul mărturisirii în sine, care nu e cu nimic mai mult decît un mesaj în sticlă aruncat în mare: „Să ai opinii într-un vacuum, opinii care nu ating pe nimeni, e egal cu zero, aşa mi se pare. [...] Mai e sinceră o confesiune care nu e auzită?“.

În Epoca de fier, J. M. Coetzee decupează şi concentrează crîmpeie înfiorătoare din istorie, statuînd legătura consubstanţială dintre aceasta şi literatură, pe de o parte, prin transformarea actului trăit în act scris, iar pe de altă parte, prin provocarea – seducătoare estetic – pe care i-o adresează cititorul de a transforma, la rîndul său, cititul în trăit.

J.M. Coetzee

Epoca de fier

Traducere din engleză şi note de Irina Horea,

Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2010, 204 p.

Recomanda articolul prin: