Presa vuieşte, acuzele curg din toate
părţile, nu mai e de mult o noutate pentru nimeni: sistemul
educaţional românesc merge din rău în mai rău. Să nu
ne facem, însă, iluzii în privinţa posibilităţilor de
rezolvare a crizei profunde în care se află educaţia în
România; procesul de degradare continuă nu va fi stopat prea
uşor, cîtă vreme va funcţiona complicitatea
profesori-părinţi-elevi-inspectorate şcolare-minister, girată şi
tolerată de factorul politic. Cît despre politicieni, e
limpede – cel puţin din reacţiile acestora la ultimul scandal
legat de recenta sesiune de bacalaureat – că ceea ce îi
interesează nu este rezolvarea crizei, ci acumularea unui capital
electoral printr-o retorică lipsită de orice fundament etic. Ceea
ce ne oferă politicienii – indiferent de culoarea lor politică –
nu sînt soluţii, ci vorbe goale. E revoltător să-i vezi şi
să-i auzi astăzi pe domnii şi doamnele din PSD şi PDL – care au
gestionat, prin reprezentanţii lor (Andronescu, Athanasiu, Miclea şi
Hărdău) Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului –
vorbind despre incompetenţă, despre corupţie, despre proasta
organizare a examenului de bacalaureat, cînd din 2000 încoace,
an de an, mass-media a semnalat permanent aceleaşi
disfuncţionalităţi şi pe vremea cînd aceştia se aflau la
conducerea onor ministerului.
Am văzut-o pe Olguţa Vasilescu (fostă
PRM, actualmente PSD, cea care deplîngea introducerea în
programa şcolară a unor reprezentanţi ai Generaţiei beat pe motiv
că se încurajează astfel beţia în rîndul
adolescenţilor!) dîndu-şi cu părerea despre un subiect
pentru care nu are nici o competenţă, deşi în calitatea ei
de preşedintă a Comisiei de învăţămînt din Camera
Deputaţilor ar trebui să-l cunoască foarte bine. Nu s-au lăsat
mai prejos nici Ecaterina Andronescu, nici Mircea Miclea şi nici
Mihail Hărdău, care par să fi dobîndit în răstimpul
de cînd nu mai sînt miniştri o clarviziune absolută,
care le permite să taie nodul gordian dintr-o simplă întorsătură
de frază. Ei uită că, atunci cînd erau în măsură să
decidă, fie au luat decizii catastrofale (Andronescu şi Hărdău),
fie au dat bir cu fugiţii după doar cîteva luni de
ministeriat (Mircea Miclea).
Detestabilă mi se pare demagogia
desăvîrşită, la limita cinismului, cu care domnii Boc şi
Hărdău acuză proasta organizare a bacalaureatului, în
condiţiile în care fraudarea examenelor nu este, în
România zilelor noastre, o excepţie şi nu a fost inventată
anul acesta, ci e regula după care sistemul s-a condus în
ultimii şapte ani. E foarte adevărat că proporţiile acesteia s-au
amplificat an de an, culminînd în sesiunea abia
încheiată, copiatul fiind favorizat de postarea pe Internet a
variantelor de subiecte şi de apariţia unor materiale „auxiliare“,
ce conţin soluţiile de-a gata (inclusiv comentariile la aşa-zisele
texte „la prima vedere“). Dar cine a avut iniţiativa punerii
tuturor variantelor pe Internet? Chiar Mihail Hărdău, cel care
pretinde azi că nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i
miroase şi care cere – culmea cinismului demagogic – renunţarea
la o măsură de el însuşi iniţiată. Nimeni din PSD, PD-L
sau PNL (şi cu atît mai puţin din celelalte partide) nu a
protestat cînd s-a luat această măsură, nici unul dintre
oamenii politici nu a considerat că educaţia trebuie să fie o
prioritate în România şi nici nu a luat în serios
semnalele transmise de societatea civilă sau de experţii în
educaţie.
Politicienii îşi aduc aminte de
tarele sistemului educaţional doar la sfîrşit de an şcolar
sau în preajma campaniilor electorale, şi atunci numai pentru
a arăta cu degetul spre Celălalt, spre adversarul politic, nu
pentru a identifica adevăratele cauze ale răului sau pentru a
propune proiecte eficiente pe termen lung.
Dar îşi doreşte cineva o
reformă reală a învăţămîntului autohton? Obişnuiţi
să trişeze, să dea şi să primească şpagă, să nu depună, în
timpul anului şcolar, nici un fel de efort intelectual, cei mai
mulţi dintre beneficiarii sistemului (elevii şi părinţii), precum
şi aceia care ar trebui să le fie modele etice şi profesionale –
i-am numit pe profesori – refuză orice iniţiativă menită să
elimine frauda, reuşind, cu o inventivitate şi o perseverenţă
demnă de cauze mai bune, să „fenteze“ orice lege şi orice
regulament. Banca Mondială a finanţat, în anii ’90,
programe destinate reformării şcolii româneşti, s-au
investit bani grei în elaborarea de programe şi manuale noi,
în formarea unor experţi – solicitaţi astăzi de ţările
vecine, dar ignoraţi cu desăvîrşire în România,
unde nimeni nu are nevoie de competenţa lor. La ce bun, dacă bătaia
de joc şi furatul căciulii au devenit sporturi naţionale ce
compromit definitiv idei precum valoare, competiţie şi fairplay?
Cei care ies înfrînţi dintr-o asemenea „competiţie“
sînt cei care se iau în serios, cei care vor să
gîndească pe cont propriu şi care refuză să facă parte din
turmă. Lor li se rîde în nas.