Complicitate şi cinism

Autor: Carmen MUŞAT | Categoria: Editorial | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Presa vuieşte, acuzele curg din toate părţile, nu mai e de mult o noutate pentru nimeni: sistemul educaţional românesc merge din rău în mai rău. Să nu ne facem, însă, iluzii în privinţa posibilităţilor de rezolvare a crizei profunde în care se află educaţia în România; procesul de degradare continuă nu va fi stopat prea uşor, cîtă vreme va funcţiona complicitatea profesori-părinţi-elevi-inspectorate şcolare-minister, girată şi tolerată de factorul politic. Cît despre politicieni, e limpede – cel puţin din reacţiile acestora la ultimul scandal legat de recenta sesiune de bacalaureat – că ceea ce îi interesează nu este rezolvarea crizei, ci acumularea unui capital electoral printr-o retorică lipsită de orice fundament etic. Ceea ce ne oferă politicienii – indiferent de culoarea lor politică – nu sînt soluţii, ci vorbe goale. E revoltător să-i vezi şi să-i auzi astăzi pe domnii şi doamnele din PSD şi PDL – care au gestionat, prin reprezentanţii lor (Andronescu, Athanasiu, Miclea şi Hărdău) Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului – vorbind despre incompetenţă, despre corupţie, despre proasta organizare a examenului de bacalaureat, cînd din 2000 încoace, an de an, mass-media a semnalat permanent aceleaşi disfuncţionalităţi şi pe vremea cînd aceştia se aflau la conducerea onor ministerului.

Am văzut-o pe Olguţa Vasilescu (fostă PRM, actualmente PSD, cea care deplîngea introducerea în programa şcolară a unor reprezentanţi ai Generaţiei beat pe motiv că se încurajează astfel beţia în rîndul adolescenţilor!) dîndu-şi cu părerea despre un subiect pentru care nu are nici o competenţă, deşi în calitatea ei de preşedintă a Comisiei de învăţămînt din Camera Deputaţilor ar trebui să-l cunoască foarte bine. Nu s-au lăsat mai prejos nici Ecaterina Andronescu, nici Mircea Miclea şi nici Mihail Hărdău, care par să fi dobîndit în răstimpul de cînd nu mai sînt miniştri o clarviziune absolută, care le permite să taie nodul gordian dintr-o simplă întorsătură de frază. Ei uită că, atunci cînd erau în măsură să decidă, fie au luat decizii catastrofale (Andronescu şi Hărdău), fie au dat bir cu fugiţii după doar cîteva luni de ministeriat (Mircea Miclea).

Detestabilă mi se pare demagogia desăvîrşită, la limita cinismului, cu care domnii Boc şi Hărdău acuză proasta organizare a bacalaureatului, în condiţiile în care fraudarea examenelor nu este, în România zilelor noastre, o excepţie şi nu a fost inventată anul acesta, ci e regula după care sistemul s-a condus în ultimii şapte ani. E foarte adevărat că proporţiile acesteia s-au amplificat an de an, culminînd în sesiunea abia încheiată, copiatul fiind favorizat de postarea pe Internet a variantelor de subiecte şi de apariţia unor materiale „auxiliare“, ce conţin soluţiile de-a gata (inclusiv comentariile la aşa-zisele texte „la prima vedere“). Dar cine a avut iniţiativa punerii tuturor variantelor pe Internet? Chiar Mihail Hărdău, cel care pretinde azi că nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase şi care cere – culmea cinismului demagogic – renunţarea la o măsură de el însuşi iniţiată. Nimeni din PSD, PD-L sau PNL (şi cu atît mai puţin din celelalte partide) nu a protestat cînd s-a luat această măsură, nici unul dintre oamenii politici nu a considerat că educaţia trebuie să fie o prioritate în România şi nici nu a luat în serios semnalele transmise de societatea civilă sau de experţii în educaţie.

Politicienii îşi aduc aminte de tarele sistemului educaţional doar la sfîrşit de an şcolar sau în preajma campaniilor electorale, şi atunci numai pentru a arăta cu degetul spre Celălalt, spre adversarul politic, nu pentru a identifica adevăratele cauze ale răului sau pentru a propune proiecte eficiente pe termen lung.

Dar îşi doreşte cineva o reformă reală a învăţămîntului autohton? Obişnuiţi să trişeze, să dea şi să primească şpagă, să nu depună, în timpul anului şcolar, nici un fel de efort intelectual, cei mai mulţi dintre beneficiarii sistemului (elevii şi părinţii), precum şi aceia care ar trebui să le fie modele etice şi profesionale – i-am numit pe profesori – refuză orice iniţiativă menită să elimine frauda, reuşind, cu o inventivitate şi o perseverenţă demnă de cauze mai bune, să „fenteze“ orice lege şi orice regulament. Banca Mondială a finanţat, în anii ’90, programe destinate reformării şcolii româneşti, s-au investit bani grei în elaborarea de programe şi manuale noi, în formarea unor experţi – solicitaţi astăzi de ţările vecine, dar ignoraţi cu desăvîrşire în România, unde nimeni nu are nevoie de competenţa lor. La ce bun, dacă bătaia de joc şi furatul căciulii au devenit sporturi naţionale ce compromit definitiv idei precum valoare, competiţie şi fairplay? Cei care ies înfrînţi dintr-o asemenea „competiţie“ sînt cei care se iau în serios, cei care vor să gîndească pe cont propriu şi care refuză să facă parte din turmă. Lor li se rîde în nas.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

RESTUL E TACERERadu Alexandrescu - Miercuri, 16 Iulie 2008, 09:55

Interventia aceasta este semnata cu pseudonim, recunosc, pentru ca, anul trecut, exasperat de abuzurile incalificabile ale unor semianalfabete cu diploma, am dezvaluit cateva evidente cazuri de plagiat prin care isi obtinusera gradele didactice si alte avantaje profesionale. Am descoperit apoi ca atinsesem un cuib de vipere, pentru ca numarul celor implicati in vanzarea si cumpararea de diplome si indulgente era surprinzator de mare, urcand pana in sferele cele mai inalte.
De aceea, ca un om care a slujit invatamantul aproape 40 de ani si care il cunoaste bine din interior, pot sa afirm ca ciuma pilelor, relatiilor, blaturilor, aranjamentelor, spagilor, masluirilor de tot soiul isi are izvorul in calitatea umana a profesorilor, (directorilor, inspectorilor ...), cei mai multi dintre ei fiind rodul putred al sistemului pe care, chiar daca nu l-au creat ei, l-au dus aproape de perfectiune.
De aceea, mi-e frica sa semnez cu numele meu, pentru ca actul de dreptate pe care l-am indraznit recent a dus nu la anchetarea fraudei dovedite, ci la marginalizarea mea progresiva, invaluita intr-un voal de ura viscerala. A incerca sa indrepti sistemul din interor echivaleaza cu o sinucidere.
RESTUL E TACERE !