OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Odată cu ştirea tristă a încetării din viaţă a lui Constantin Ticu Dumitrescu, figură luminoasă a luptei pentru demnitate şi libertate şi unul dintre adevăraţii Părinţi Fondatori ai democraţiei în care trăim astăzi, mediile de informare au anunţat şi moartea fostului potentat comunist Paul Niculescu-Mizil. Această simultaneitate n-ar fi fost, în mod obişnuit, decît un prilej de meditaţie asupra formelor imprevizibile în care istoria politică interferează cu istoria ideilor noastre despre politică (şi moralitate). Lucrurile au luat însă o cu totul altă întorsătură cînd trupurile celor doi dispăruţi au fost, aproximativ în acelaşi timp, onorate în acelaşi fel, prin depunerea în incinta unor instituţii de maximă importanţă ale statului – Ministerul de Interne, în cazul lui Constantin Ticu Dumitrescu, Ministerul de Finanţe, în cazul lui Paul Niculescu-Mizil.

 

Această şocantă egalizare comemorativă denotă o gravă confuzie morală. Cum se explică piosul omagiu adus memoriei lui Paul Niculescu-Mizil? Acceptînd că nu este vorba despre o măsură disperată, luată în acute condiţii de criză, de a transforma holul de intrare al Ministerului de Finanţe în casă rece, pusă la dispoziţia particularilor cu dare de mînă, trebuie să presupunem că este vorba despre calitatea, deţinută la un moment dat de dispărut, de ministru de Finanţe al unui Guvern comunist. Deci, de conducător al unei structuri în cadrul unei ordini statale instaurate prin politicile de teroare, cărora le-a căzut victimă, în tinereţe, şi Constantin Ticu Dumitrescu. După toate regulile logicii sau măcar ale minimei coerenţe mentale, formele identice de comemorare implică o punere pe acelaşi plan a persoanelor comemorate, a semnificaţiei vieţilor lor, a calităţii lor umane. Or, dacă este aşa, atunci nu putem vorbi, cum poate că le-ar conveni colaboraţioniştilor impenitenţi, despre reconciliere naţională, ci doar despre o patentă promiscuitate morală.

 

Sau, poate, despre reconcilierea în promiscuitate. Fiindcă, dincolo de absurdul şi de venalitatea actului de a onora public pe cineva care a fost instrumentul unui regim declarat în modul cel mai oficial cu putinţă drept ilegitim şi criminal, este şocantă punerea în umbră şi, prin implicaţie, denaturarea ultimului mesaj transmis societăţii româneşti de Constantin Ticu Dumitrescu. Acest autentic erou al libertăţii a dorit ca trupul său neînsufleţit să primească un ultim omagiu în sediul instituţiei care, istoriceşte, a simbolizat dispreţul total faţă de drepturile cetăţeneşti, pentru a-şi afirma astfel, încă o dată, încrederea în puterea demnităţii şi a decenţei de a triumfa asupra brutalităţii şi lăcomiei, a fanatismului şi cruzimii. Or, acest nobil mesaj nu a fost înţeles şi asumat pînă la capăt de autoritatea publică, mai mult, a fost alterat, inevitabil, prin omagierea paralelă a lui Paul Niculescu-Mizil. Adică a unui personaj simbolizînd, în cel mai rău caz, aroganţa comunistă cu mască tehnocratică şi, în cel mai bun, oportunismul „de bine“, adaptarea „de omenie“ la forme oricît de distructive de dictatură, de partid sau personală.

 

Pentru cei ce nu se mulţumesc cu simpla calificare formală a comunismului, de la instaurarea la prăbuşirea sa, ca ilegitim şi criminal, să le aducem un argument de substanţă. Memoria lui Constantin Ticu Dumitrescu merită, în cel mai înalt grad, omagiul public, deoarece riscurile pe care şi le-a asumat în diferite momente ale vieţii sale sînt cele implicate de lupta pentru fundamentele morale şi legale ale unei societăţi care ar fi asigurat oricui, inclusiv membrilor unui partid comunist, dreptul de liberă exprimare. Şi este normal ca elogiul întregii comunităţi să se îndrepte spre memoria celui care a suferit pentru restabilirea unor condiţii de demnitate civică şi umană valabile pentru toţi membrii comunităţii, fără nici o excepţie. În schimb, Paul Niculescu-Mizil a făcut parte din aparatul unui partid care, de la bun început, şi-a făcut un program din eliminarea completă a tuturor adversarilor săi reali, potenţiali sau imaginari. Fostul ministru de Finanţe a fost membrul docil al unei facţiuni ideologice convinse că trebuie să impună întregii societăţi, cu forţa, prin absolut orice mijloace, propriile sale interese şi isterii. Este, aşadar, absurd să aduci un omagiu public (adică presupunînd noţiunea de interes general) cuiva care, de-a lungul întregii sale vieţi active, s-a făcut instrumentul unor scopuri extrem de parţiale, sectare, de clan, şi încă urmărite prin mijloace brutale şi discreţionare.