OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Felul in care constiinta colectiva romaneasca percepe americanitatea pune pe ginduri si trezeste presupuneri contradictorii. Situatia este ilustrata de modul nostru de raportare la Lumea Noua, care contine nuante paradoxale irefutabile. Intr-o perspectiva de ansamblu, ele s-ar putea regasi in curioasa atitudine ambivalenta a „cautarii-respingerii“ permanente. Nu fac, desigur, exercitii de captatio benevolentiae, ci exprim o constanta a acestei comunicari culturale, grefate pe doua extreme reprezentationale, pe cit de interesante, pe atit de bizare. Prima dintre „perceptii“ se focalizeaza pe fascinatia neconditionata pentru America, iar daca ar fi sa o asezam in interiorul unui determinism factual logic, cred ca explicatia ei ultima s-ar putea lega de nevoia salvarii in extremis, asupra careia voi reveni ulterior. Cea de-a doua, prin contrast, sugereaza dispretul fata de societatea americana, motivatia sa axiomatica fiind, in mod invers, revelatia dureroasa ca salvarea comunitara nu intervine concret in istorie, nici macar prin medierea Lumii Noi. Brusc, imaginarul national – responsabil pentru „fascinatia“ de extractie utopica – sucomba in fata manifestarii dure, desacralizatoare, a evenimentului anodin si devine „dispret“. In ciuda efectelor nefaste (vezi, bunaoara, blocarea in cliseul cultural sau confuzia axiologica), antinomia supravietuieste la nivelul mentalitatilor romanesti, intrigind orice analist onest care accepta virtutile stiintifice ale antropologiei. De aceea, nu ar fi nepotrivit ca el sa inceapa cu un scurt excurs psihanalitic.

Probabil ca principala problema a filoamericanismului romanesc deriva dintr-o asezare superficiala in fenomenalitatea americana. El ramine des in planul comportamentului extern, mimetic, si refuza o asumare de profunzime. Nu ar fi exclus ca fascinatia americana sa vina la romani din acea latura a subconstientului de grup, devotata crearii unui mit al mintuirii in corpore, invariabil generate de forte exterioare comunitatii, apartinind transcendentei absolute. Altfel spus, o mintuire data, oferita prin gratie, dupa principiul deus ex machina. Simbolic vorbind – mai ales din perspectiva istoriei moderne –, acest impuls subliminal a suprapus „binele“ transreal cu dezvoltarea fabuloasa a natiunii de peste Ocean, careia, datorita prezentei sale miraculoase in tribulatiile mondiale, i-a atribuit dimensiuni mitologice. Nu pare din cale-afara de surprinzator pentru un spatiu supus apasarii totale a „terorii istoriei“, dupa cum observa Eliade. Colectivitatea nu a reusit sa-si reprime dorinta obscura de a proiecta simpatii, aspiratii, asteptari si afectiune in artefactul fictional, pe care si l-a construit singura si l-a numit, generic, „America“.

Interesant ramine faptul ca antiamericanismul romanesc se naste la fel de firesc, devenind in plus complementar atractiei culturale descrise mai sus. El apare atunci cind constructul imaginar trece subit prin grila rigida a realitatii si se naruie aidoma unui castel de nisip. America este reprezentarea mintuirii „din afara“, neputind fi totusi conceptualizata in starea materiala, concreta, de „inauntru“. O „salvare“ aminata continuu, care transforma dulceata sperantei in amaraciunea frustrarii. Sintem, din punct de vedere psihanalitic, aproape de ceea ce Freud numea Unheimlich/straniu, un fel de instrainare abrupta de ceva altadata pretuit excesiv, o alienare oarecum neplauzibila intr-un mediu (inca) rezonant afectiv ori, cu alte cuvinte, o defamiliarizare a familiarului. „Dispretul“ substituie „fascinatia“, iar marca lexicala „filo-“ se inlocuieste cu opusul „anti-“. In aceleasi timp, corect ar fi sa observam insa ca starile se afla mai curind intr-un fel de coexistenta, absolut acceptabila in zona ambiguitatilor psihocolective. Un paradox cultural similar celui din povestea (adevarata) cu profesorul Fulbright de la Universitatea din Iasi, care, timp de un semestru, si-a delectat studentii de la masterul pe studii americane cu incursiuni ironice in tipologiile propriei civilizatii (SUA). Cind o singura data a vrut sa fie serios, vorbind despre adevarata America a liberalismului atavic, aparat chiar cu pretul razboiului, el a stirnit minia mai tinerilor sai colaboratori. Acestia descopereau ca singurii „filoamericani“ cu acte in regula din intreaga Moldova (ei insisi) erau de fapt „antiamericani“. Un paradox ireconciliabil si ireductibil. Totusi, nu devastator. Acel pleasure in pain de care vorbea Gabriel Liiceanu.
Prin urmare, nu rezolvarea acestui antagonism „linistit“ trebuie sa ne intereseze, intrucit rezultatele analizei ar fi – usor de anticipat – neconcludente. Captivanta mi se pare cauza lui suprema, si anume vicierea schimbului de mesaje precise si inteligibile intre niste lumi suficient de diferite, Romania si America. Exista doua viziuni hermeneutice ale celei dintii asupra celei de-a doua, in egala masura false, articulate pe fondul vicierii grave a dialogului cultural, viciere care merge chiar pina la absenta unei comunicari reale. Dintre factorii care au dus aici, trei par dominanti, din cauza implicatiilor lor de ansamblu: istoric, psihologic si fenomenologic. Ei acopera tot spectrul de anomalii situationale, suprapunind elementul individual cu cel colectiv. Nu lipsita de interes este, de asemenea, mentionarea faptului ca interactiunea acestor cimpuri antropologice ofera posibilitatea perspectivei simultane in plan sincronic si diacronic.

Din punct de vedere istoric, „neinteligibilitatea“ culturala a modelului american pentru spatiul romanesc trebuie legata de incongruenta metodologica intre experiment (SUA) si traditie (Romania). O societate conservatoare, creata pe deprinderi arhaice imuabile, nu reactioneaza consistent la stimulii mobilitatii permanente si ai constructiilor experimentale. America este, prin definitie, o cultura a inovatiei si a prospectiei, pe cind Romania – una a repetitiei si a retrospectiei. Diferenta se stabileste intre dinamic si autarhic, circumstanta intrucitva legata si de specificitatea continentala a civilizatiilor in discutie. Statele Unite reprezinta o „lume noua“, ridicata din valuri succesive de emigratie, si se manifesta ca o societate a indivizilor, supusa miscarii si transformarii (inerente instabilitatii acestora). Dimpotriva, ca veche tara europeana, Romania ramine o cultura a grupului, abordind ca prioritate absoluta colectivitatea (permanenta ei), si nu persoana (receptata in dimensiunea sa fundamental mutabila). Competitia Lumii Noi se desfasoara, ilustrativ, la nivelul ipostasic, exacerbind violenta individuala, pe cind concurenta europeana are loc in plan colectiv, declansind conflictele etnice si razboaiele. Fara indoiala, istoric judecind lucrurile, dialogul cultural romano-american se intemeiaza pe o invers proportionalitate practic insurmontabila. Aceea intre ce se intimpla si ce se vede in fapt.
Din unghi psihologic, situatia nu pare mai imbucuratoare. Substratul european irepresibil, deja mentionat, a determinat in Romania o orientare preponderent intracontinentala, care nu ar fi fost periculoasa in sine, daca treptat nu ar fi dat nastere la stereotipuri culturale. Directia profranceza si – ceva mai sporadic – progermana le-a creat elitelor (si mai apoi, prin intermediul lor, comunitatii in general) complexul de superioritate al batrinei civilizatii. Americanii sint superficiali si traiesc, intelectual, intr-un fel de prizonierat al kitsch-ului, in timp ce romanii (in postura de europeni de prima mina) pot fi caracterizati ca adinci, contemplativi si plini de resurse spirituale. In mod natural, cliseul subliminal a generat o absenta a comunicarii culturale autentice, proiectind-o in spatiul iluzoriu al schimbului de prejudecati.

In sfirsit, fenomenologic vorbind, America ramine un construct fictional prin insasi istoria ei, incurajind astfel preluarile mitologizante din traditiile europene, inclusiv din cea romaneasca. Intrarea Lumii Noi in constiinta locuitorilor vechiului continent este un proces fundamental mediat de creatiile alegorice ale aventurierilor (din categoria lui John Smith si Th. Morton) care imagineaza un teritoriu mirific, supus transcendentelor de tot felul. Cel mai des el va fi identificat cu Noul Canaan, un „pamint al fagaduintei“ modern, „promis“ simbolic puritanilor oprimati de catre James Stuart spre mostenire. Ei transforma geografia si, implicit, istoria care incepea atunci, in artefacturi estetizate, fictionale, menite sa supravietuiasca mult timp in subconstientul comunitar european. Dimensiunea miraculoasa a Americii nu dispare nici mai tirziu, cind semnele sale culturale sint reperabile, din nou, in sfera mitologicului: turnul din sticla si otel ca semiotica a Babelului, prezenta fabuloasa in istoria mondiala, experienta „tuturor posibilitatilor“, eliberarea ontologica etc. Dialogul cultural s-a focalizat astfel pe exacerbarea reprezentationala si devierea legendara. Realul a devenit, nestiut, fictional.

In concluzie, ramine indubitabil faptul ca paradoxul comunicarii culturale romano-americane este insolvabil in viitorul apropiat. Iesirea din cadrul inteligibil al schimbului de semne si mesaje pare prea adinca pentru a fi depasita repede. Experimentam o iubire dureroasa pentru SUA, dramatica pina la un punct prin contradictiile si sfisierile ei, iar acest lucru mi se arata interesant, demn de explorari estetice de anvergura. Trebuie sa recunoastem – de ce nu? – ca, din punct de vedere cultural, traim mai curind un „vis american“ despre „americanitate“, fiind la fel de deschisi, in plan reprezentational, la provocarile simbolice ale Lumii Noi, ca si americanii insisi. Singura diferenta ar consta in faptul ca ei sint in plan istoric.