Comunism şi experienţă teratologică românească

Autor: Mihai GHEORGHIU | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ceea ce a fost uimitor în comunismul românesc a fost organizarea, birocratizarea surprinzătoare şi neromânească a cinismului şi a crimei. Obiceiul pămîntului nu ajunsese decît la un soi de clovnerie sîngeroasă cu destule sincope şi cu o anume detaşare tipic orientală. Vodă Carol al II-lea avea totuşi ceva de haiduc în mizeria sa congenitală. Bolşevismul aduce imensa descătuşare a demonismului speţei, îl instituţionalizează, creîndu-i astfel şansa eficacităţii şi consecvenţei. Pitorescul oriental al terorii şi al crimei dispare lăsînd loc unui alt tip de aberaţie, unui mecanism, unei maşini a crimei organizate. Valahia se transformă...

Ceea ce rezistă pînă la capăt în comunism este exerciţiul biologic al supravieţuirii şi funcţia socială a muncii. Nicăieri munca nu îndeplineşte un astfel de rol „metafizic“ ca în comunism. Chemarea Partidului este întîi la muncă. Munca creează sentimentul vieţii şi al umanităţii, precum şi pe acela al solidarităţii. Poporul muncitor este poporul suveran, poporul salvat istoric. Avem aici crearea sclaviei supreme. Occidentul leagă munca de profit, deci de putere. Stalin o concepe ca sclavie generalizată, ca modul optim al supunerii, al înfrîngerii. Munca în comunism este un îndelung experiment al falimentului. Cu toate acestea, nu mai puţin util. Munca instituie, produce robi perpetuu, pentru gigantica minciună ideologică. Ficţiunea iresponsabilă a construcţiei şi a progresului nemărginit funcţionează ca religie a salvării, a devenirii glorioase spre omul nou. Munca este instrumentul acestei deveniri, asceza necesară pentru noua umanitate planificată.

Problema comunismului a fost în mod esenţial problema reducerii omului la lucru, la fiinţarea obiectuală a instrumentului. Această reducţie se realizează prin orice mijloc posibil, de regulă prin violenţă nemărginită. Opusă puterii monolitice, celulare, a forţei care emană violenţă în mod aparent legitim, societatea se dizolvă în mulţime. Or, mulţimea este eterna malformaţie a omului, mulţimea este întotdeauna obiect. Obiect fiind, mulţimea nu poate ocupa decît termenul slab al ecuaţiei puterii, aşadar va fi întotdeauna înşelată. Imperativul categoric al comunismului este falsificarea. A instaura falsul şi a-l menţine presupune întotdeauna utilizarea violenţei. Minciuna politică, precum şi crima sînt grade diferite de intensitate ale violenţei. Pentru a perpetua minciuna trebuie să poţi exercita în permanenţă violenţa. Violenţa ideologică, violenţa politică, în sfîrşit, violenţa fizică.

Exerciţiul istoric al violenţei împotriva propriei societăţi, condus la întreaga dimensiune a societăţii, a constituit noutatea experienţei istorice româneşti, la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial. România a fost astfel o pradă uşoară.

Suferinţa este singurul izvor real pentru o conştiinţă a precarităţii umanităţii. Frica de suferinţă naşte monştri. A nu o experimenta ca un dat fundamental înseamnă a te plasa în tagma proscrisă a naivilor. În acest sens, comunismul a fost o provocare subtilă. Ceea ce ni se oferă astăzi, distracţia comercială a postmodernităţii, este pur şi simplu vid emancipat de plictiseală.

Caragiale şi Ceauşescu – cei doi stîlpi ai românităţii veacului al XX-lea. Ei sînt simbolurile României moderne, capetele de pod ale experienţei româneşti contemporane. Deriziunea acidă a primului şi dictatura ficţiunilor celui de-al doilea. Între Caragiale şi Ceauşescu încape un întreg popor de mitici şi de proletari care scandează continuu desăvîrşirea nimicniciei.

Caragiale, sub comunism, a fost aproape inutil. Nu poţi satiriza crima, ea rămîne, în felul ei, un absolut. Acidul Caragiale nu putea arde logica de fier a terorii. Dar Caragiale ne-a arătat începutul micii noastre poveşti ca stat modern şi, mai ales, a reprodus genomul speciei valahe. Începînd cu el, ştim cum sîntem cu adevărat, nu mai putem avea iluzii. Ieşirea din comunism îl readuce pe Caragiale în actualitate, ieşiţi de sub îngheţ, vechea noastră figură se recompune. Desigur, laşi, leneşi, palavragii am fost şi în comunism, dar am avut totodată şi semnul nobil al suferinţei. Astăzi sîntem liberi şi la fel de absurzi ca „sub“ Caragiale. Sîntem, ca şi atunci, derizorii, nimic mai mult, nimic mai grav.

Dictatorul este un creator de ficţiune. Ficţiunea unei lumi ordonate prin calculul algebric al ordinelor. Orice ordin creează ficţiunea unei ordini. Ordinea nu poate fi o realitate, pentru că omul este o fiinţă dezordonată, o fiinţă care chiar în supunerea dictată de teroare păstrează minima libertate a nesupunerii, a viului. Cu toate acestea, dictatura este paradoxală, fiind o ficţiune realizată.

Miza revoluţiei permanente

Revoluţionarul Ceauşescu ştia foarte bine un lucru: trebuie să lupţi permanent, ceas de ceas, substanţial. Politica, în elementul ei, care este războiul, nu înseamnă altceva decît că o partidă o înfrînge pe alta. Oamenii se împart în două: oamenii mei şi oamenii celorlalţi. A înţeles, de asemenea, că discursul este o excelentă armă politică, avînd menirea să apropie, să păcălească în ultima instanţă, masa de oameni, pentru a le produce iluzia, încredinţarea sentimentului acţiunii politice a revoluţionarului. Mai tîrziu a înţeles că regimul puterii personale este firescul oricărei politici războinice. Trebuie să-i asiguri pe toţi că fără tine nu se poate. A jucat pînă tîrziu cartea revoluţiei permanente. În 1968, a ieşit la tribună ca părinte al naţiunii, declarînd ceea ce probabil a vrut să fie începutul „revoluţiei naţionale“, după ce „revoluţia socială“ se încheiase. Marile crime ale instaurării comunismului fuseseră făcute de vechea gardă, alături de care a mers necondiţionat pînă cînd a ajuns secretar general, după care a schimbat tactica; stalinismului i-a opus ceauşismul, adică colaborarea „energiilor revoluţionare naţionale“ sub conducerea sa personală.

În fond, era convins că el era menit să ofere liniştea necesară, că ţara sa trebuie să devină o putere autarhică, probabil că visa şi el o Românie care să se întoarcă împotriva propriei istorii, o Românie racolată la destinul universal. Interesant este că, la „proces“, a atacat fanariotismul inerent istoriei politice româneşti de început de epocă modernă, provenit din fanariotismul istoric, originar, al secolului al XVIII-lea. În ideologia comunistă sînt încrustate elementele „furiei eroice“ ale oricărei revoluţii. Ceauşescu, neîndoios, a mizat şi el pe „omul nou“, energic, eroic, iniţiator de noi albii istorice.

Este, cred, inutil să se repete la nesfîrşit că a fost criminal, hoţ, cizmar etc…. Ceauşescu s-a identificat în mod sigur cu Statul român comunist, menit să rezolve, odată pentru totdeauna, problema slăbiciunii României. Dacă mulţi erau pe lîngă el analfabeţi, proşti ordinari, executanţi şi atît, Ceauşescu a dat dovadă de energie politică. Este vizibilă tendinţa aceasta, care trece dincolo de ideologie, de comunism în speţă, şi care se naşte din acest tip de energie politică nutrit de mitul conducătorului spre care tind anumite forme mentale şi sufleteşti specifice, care se pot realiza sau pot eşua. Ceauşescu a fost unul dintre aceia care au reuşit.

Ideologia nu este decît un cerc care trebuie să-i strîngă necruţător pe ceilalţi, pe cei care trebuie să-şi aducă obolul voinţei delegate, ideologia este o formă de supunere şi, totodată, un filtru pentru cei a căror energie este prea mare sau a căror bunăvoinţă este prea mare. Instrument de luptă şi totodată de apărare, ideologia e fundamentală pentru un sistem politic. Dar oricare conducător, nu-i aşa?, este deasupra oricărei ideologii, pentru că acţiunea sa trebuie să fie liberă şi suverană. Fanaticii, un soi de idealişti extremişti, care sfîrşesc prin a lua ideologia în serios, în litera ei, sînt înlăturaţi, fie că sînt violenţi, fie că nu sînt. Este un principiu la care adera şi Hitler.

Odată asigurat de puterea politică (probabil după 1968), Ceauşescu trecea energic la marea operă de construcţie naţională: industrializare, înarmare, educaţie. Industrializarea sub Ceauşescu este rezultatul unei forma mentis deficitare; Ceauşescu nu a putut percepe, deşi a folosit pînă la saturaţie, termenul şi fenomenul de „revoluţie ştiinţifică“, saltul ştiinţei şi al tehnologiei occidentale, iar în momentul în care părea să-l fi perceput era prea tîrziu, ruina era totală. O pătură groasă de mafie roşie era frîna care reducea totul la nimic. Interesant este şi raportul lui Ceauşescu cu propria lui „clasă“. Ridicat dintre ei, dar cu o energie revoluţionară reală, i-a dispreţuit, folosindu-i în toate direcţiile ca simpli executanţi.

De fapt, „Ceauşescu“ însemna coteria, restrînsă probabil, dar foarte puternică, care deţinea posturi cheie în Securitate, Partid (ceea ce s-a numit astfel) şi Armată. Ceilalţi executau şi se hrăneau. În această luptă surdă, între Conducător şi Nomenclatură, a învins cea din urmă. Ceauşescu nu-şi putea condamna uneltele (nu mai avea cu ce să le înlocuiască şi nici cînd), iar aceştia au paralizat întreaga maşinărie exterioară, rămînînd numai P.C.R. – interior, care era o mafie şi atît. Ceauşescu a trăit, deci, în notă derizorie, drama neînţelesului, a vizionarului neascultat şi trădat. Procesul a arătat clar că s-a considerat trădat şi odată cu el, trădată şi ţara. Ţara lui.

Vina mafiei comuniste faţă de poporul român nu e mai mică pentru că l-a trădat pe Ceauşescu; dezertînd din tabăra lui nu înseamnă că ar fi trecut de partea ţării. Culpabilitatea exclusivă şi excesivă a lui Ceauşescu e dovada cea mai bună că regimul politic actual se bazează pe această mafie, care, rămasă fără ideologie şi fără forma organizată a statului comunist, încearcă să se menţină la conducere prin orice mijloace, adoptînd orice culoare politică (este, totuşi, de preferinţă de stînga), pentru a opera în continuare „egalitatea şi libertatea“.

Este exclusă orice posibilitate cu privire la faptul că elemente ale aceleiaşi mafii ar putea trece la apărarea unor principii morale sau politice, fie ele şi de stînga. Ceauşismul a vrut să fie „comunismul românesc“, naţionalizarea revoluţiei importate, impuse cu forţa. Tragedia noastră vine din faptul că ceauşismul a existat, a avut viaţă, a reuşit; foarte mulţi s-au pus pe lucru cu gîndul la ziua în care… totul va fi adevărat. Unii s-au apucat să facă strunguri, alţii s-au apucat să scrie istorie, literatură. Patrioţii, un anume fel, au gîndit că românismul poate fi servit şi sub Ceauşescu, ba chiar mai mult, de Ceauşescu însuşi.

Voievodalizarea lui Ceauşescu a fost opera acestora, cu scuza că numai aşa puteau rosti şi alte nume. Mai grav este că pentru ei nu s-a pus niciodată problema rezistenţei sau a luptei împotriva barbariei şi crimei. Sute de mii de români morţi în lagăre şi închisori pentru ca românismul să fie exprimat de Ceauşescu şi de ceauşism?!

Ceauşescu a condus „partida naţională“ a comuniştilor şi a cîştigat bătălia definitiv în 1968. A eliminat cominterniştii, kaghebiştii, staliniştii, „jidanii“, a făcut curat, a „dat drumul“ la autocritică şi chiar la critică, a urmărit să devină popular şi chiar a devenit, într-o lume care se împăcase cu „mersul înainte“, cu tăvălugul istoriei, între oameni a căror memorie fusese tratată şi care (deşi o puteau face, n-au făcut-o) puteau să scormonească gropile comune. O generaţie întreagă a mizat pe comunism fără să clipească, străduindu-se să traiască în deplină normalitate. Nimeni nu-i poate învinui pentru asta, dar măcar s-o recunoaştem noi, în numele lor. Normalitatea lor a fost bolnavă şi otrăvită, dar au supravieţuit, şi nu toţi pierduţi. S-au salvat omeneşte prin copiii cărora le-au dat viaţă şi cărora le-au predat numai suferinţa, nu şi otrava sclaviei.

Ceauşescu a murit nedumerit. A fost convins pînă în ultima clipă că muncitorii sînt cu el, cu el, cel care le dădea să mănînce, să lucreze, să bea, în fiecare zi, în fiecare noapte; cu cel care, nu-i aşa?, făcuse din România un arbitru al vieţii de pe întreg globul. A intrat, pe poarta lui, în paradoxul absolut al puterii absolute, care se vrea întotdeauna şi misionară: a început să construiască o Românie puternică (industrializată), începînd, simultan, să-i sape şi groapa. Fenomen de demenţă, el a putut trece, la un moment dat, drept energie poziţivă, naţională. Dar nimic mai puţin naţional, nimic mai antinaţional.

Ceauşescu a avut, fără îndoială, un rol determinant pentru noi; demenţa lui nu e întîmplătoare şi nu e ceva care trebuie, pur şi simplu, uitat sau ascuns. Ceauşescu trebuie asumat de români. Fără a fi o fatalitate, a fost o lecţie, o fundătură plătită aşa de greu, încît trebuie înţeleasă şi învăţată. Trebuie să învăţăm pînă unde putem merge cu îndurarea, cu durerea, cu lenea sufletului şi a minţii, cu frica, supunerea şi violenţa.

Ceauşismul – tirania lui Ceauşescu – a jucat cartea construcţiei naţionale, cu neruşinare, cu ticăloşie; a fost o stare de fapt, o realitate a societăţii româneşti. Cîţi oameni nu pariaseră întreaga viaţă pe sistem, fără să vadă de-a lungul vieţii lor sau mai departe de pietrificata voinţă a unui tiran? Sînt oameni pentru care compromisul, dualitatea au devenit substanţa, oameni care nu se mai pot apăra; oameni care nu mai pot apăra nimic. Sînt oameni care nu au înţeles blestemul, n-au înţeles suferinţa, n-au acceptat-o îndreptîndu-se către mizeria comună a supravieţuirii. Nu este aici vorba de cei mulţi, care mereu supravieţuiesc pentru că sistemele acestea cad întotdeauna alături de ei, ci de cei puţini a căror voce putea conta şi care n-au înţeles aceasta, continuînd cu orice preţ laşitatea.

Lipsa de memorie este ea însăşi o formă de trădare şi de sinucidere. Ei trebuiau să aibă memoria jertfelor, a crimelor, a absurdităţii instaurate – nu mai aveau nimic în aduceri-aminte decît acea grosolană farsă a „obsedantului deceniu“ – momeală pentru trucuri reparatorii, pentru comedia erorilor şi a autocriticii.

În fond, renunţaseră la aproape tot, la memorie, la strigăt, la mîntuire… Păcatul lor cel mare – au vrut să trăiască normal într-o lume aberantă, întoarsă. Nu se putea trăi normal decît într-un singur fel, vinovat, dar şi vina este un destin. Dacă adevărul trebuie spus, dacă menirea de a spune adevărul în istorie aparţine intelectualilor, atunci adevărul în România n-a fost spus niciodată. România a încetat, odată cu asasinarea, închiderea şi deportarea intelectualilor „burghezi“, de a mai avea intelectuali, a avut o categorie de oameni înstăriţi, cu ifose, patimi deşănţate, o clientelă de partid şi de stat. Excepţiile, multe, puţine, nu schimbă cu nimic lucrurile. Au fost valori? Nimeni nu o neagă, dar nu despre valori este vorba, ci despre minciună şi adevăr.

Ne întrebăm acum de ce această lipsă de cultură, de creaţie? Pentru că cei bătrîni sînt paralizaţi; viaţa lor n-a fost proiectată pentru „nu“, pentru a se opune, ci numai pentru sinuozităţi bizare, iar acum ce să spună sau să scrie, ce adevăr să strige, cînd au călcat în picioare cu seninătate toate adevărurile pentru că aşa au „crezut“, pentru că aşa au scuipat? N-au nimic de partea lor, nici suferinţa supravieţuitorilor de lagăre, nici durerea omului de rînd, nici cuvîntul adevărat, nimic. Doar locul gol al sufletului lor. Singura instituţie românească ce a funcţionat în secolul al XX-lea, urmaşă a agiei, a fost Siguranţa, mai apoi Securitatea. Vădeşte şi aceasta un duh al esenţialului la mioriticii care sîntem. Putem face orice, dar siguranţa statului e sfîntă. Bestialitatea instituţiilor represive româneşti e un fapt cu rădăcini istorice. Descăpăţînări, pedepse exemplare, ţeapa obştească, mai apoi asasinatele, arestările, schingiuirile, pînă la asasinatele comise împotriva legionarilor, sînt toate rădăcini din care a crescut viguros România comunistă.

Confuzia şi grotescul au fost generatoare de istorie. Fapt este că am trăit într-un regim al aberaţiei, că ne-am bucurat de unele eroisme ale comuniştilor noştri bravi, că am avut cu toţii probleme de producţie şi de plan, că mulţi români verzi ca brazii s-au înscris în Partid pentru ca poporul român să supravieţuiască. Am fost înfrînţi, am colaborat, majoritatea dintre noi, i-am ajutat… În asta constă statutul nostru comod şi derizoriu de victime ale istoriei, în neputinţa congenitală a societăţii româneşti de a surmonta crizele majore, de a găsi resursele de rezistenţă pentru o victorie mai lungă decît o conjunctură.

Intelectualii noştri au fost lamentabili. Nu au meditat nici un moment la moartea care goleşte de duh, transformîndu-ne în fantoşe, păpuşi de cîrpe în mîna oricărui tiran oligofren. N-au pătimit, n-au îndurat, au făcut bîlci cu voie de la stăpînire. Şi-au meritat soarta. Fără curaj, nimeni nu s-a temut de ei.

Vieţile oamenilor nu pot fi transformate de azi pe mîine, oamenii îşi trăiesc viaţa cu linişte, cu răbdare, avînd grijă să nu se surpe nimic din edificiul ridicat. Cutremurul din Decembrie 1989 s-a dovedit a fi pentru atît de mulţi o simplă zdruncinătură şi atît. Vieţile lor curg cu aceeaşi repeziciune sau încetineală spre nicăieri. Aceşti oameni sînt mai liberi unii faţă de ceilalţi, dar nu sînt mai liberi faţă de ei înşişi; greutatea asta rămîne să apese atît cît vor trăi.

Cine să înţeleagă adevărul?! Că vieţile lor nu mai sînt aceleaşi, că ei nu mai sînt aceiaşi? Cînd ei îţi arată fiecare că sînt aceiaşi, că nimic nu e schimbat. Viaţa lor este cea care continuă, viaţa lor nu rupe, ci leagă prăpastiile, durerile, despărţirile.

S-au gîndit pînă la saturaţie numai excelenţele, virtuţile, naţionalismul visceral a ajuns în gura tuturor idioţilor, folosindu-se drept colac de salvare pentru orice ticăloşie care trebuie facută în numele patriei lor şi numai a lor. Le rămîne numai oamenilor sinceri să gîndească păcatele noastre obşteşti.

Cine trebuie sa facă politică aici, unde politica nu e decît un război al tuturor contra tuturor? Ticăloşii sau purii? Noi sîntem de-a pururi salvaţi sau distruşi, niciodată nu salvăm sau distrugem. Ducem cu toţii ereditatea înfrîngerilor ca pe o fatalitate.

Disoluţia civilizaţiilor naţionale este ireversibilă, un fenomen al prezentului, o istorie care se face. Ceea ce va urma va fi numai spectacolul deznădăjduit al zbaterilor finale. Subzistăm deja in articulo mortis. Jucăm în acest teatru de umbre înspăimîntate de corpurile lichefiate lăsate în urmă. Ne agităm inutil şi nici măcar cu eleganţă, ci grotesc.

Mizeria noastră românească ne va scuti de tortura suferinţei că am decăzut. Sîntem, aproape imemorial, nişte decăzuţi, ruinaţi ab origine de un destin feroce. Nu vom avea la sfîrşit sentimentul neplăcut că nu mai sîntem ceea ce am fost odată. N-am fost niciodată nimic altceva decît sîntem acum. Nişte robi ai mizeriei şi ai neputinţei. Cine ne-ar putea condamna?! Nimeni.

Tot ceea ce poţi vedea acum este o cumplită paralizie. După cincizeci de ani de „sclavie“ generală, o paralizie generalizată, o oprire pe loc a tot ceea ce este viu, o retragere necondiţionată din faţa adevărului şi a vieţii. O vinovată stare pe loc. Caricatura realului punînd în scenă ticăloşi siniştri – un soi de vietăţi absurde, colcăitoare. Glorioasa lichea naţională mărşăluieşte spre noua istorie reunită a Europei fără nici o privire în urmă, destinul a ales, ei vor fi din nou cei dintîi.

Vom muri desigur, asfixiaţi de propriile noastre minciuni, drame năclăite politic, spaime îngheţate şi nădejdi trecute de mult de inocenţă. Vom sucomba sub torentul acesta de minciuni şi infamii care se revarsă asupra noastră.

Ce poţi să alegi între scîrbă şi exasperare?! Oamenii noştri politici, oamenii noului regim – animalele noastre de pradă, să scuipi etern pe efigia lor. România le aparţine ca o pradă. Iar noi sîntem cei prădaţi. Noica ar fi trebuit să scrie „Sentimentul românesc al scîrbei de sine“, dacă ar fi avut cu adevărat geniul paradoxului fiinţei naţionale.

Comunismul se dizolvă peste tot; rămîn vechile ticăloşii, rămîne omul. Omul nu se dizolvă, în sensul că eroarea îi rămîne ca o teribilă arcă în care supravieţuieşte în univers. Dar ce înseamnă eroare şi ce înseamnă adevăr? Modernitatea ne-a scutit pe toţi de un răspuns la această întrebare.

Rămîne întotdeauna o zgură de primitivism în urma oricărui discurs politic. Întotdeauna cineva te va îndemna să urăşti, să lupţi, să sfîşii pe cine ştie cine, fără chip. înotdeauna va cîştiga acela care va şti să arate, cu convingere, ţapul ispăşitor sau cel care va agita, cu tăria cinismului, bîta.

Aici orice sfînt e tratat ca o paiaţă. România şi-a exilat toate „paiaţele“ în infernul uitării. Toţi eroii şi toţi naivii se află la ghena istoriei naţionale, catalogaţi ca materie putredă, inutilă istoriei prezente. Ne delectăm cu abolirea propriei noastre memorii. Aceasta în spaţiul public controlat de ideologiile oficiale ale noului regim, pentru că în biserică memoria există, liturghia pentru cei căzuţi exact aceasta înseamnă, memorie a gestului salvator, memorie a mărturiei, memorie a centrului fiinţei noastre, regăsire de sine şi proiectare în viitorul speranţei creştine universale.

Fraţii noştri sînt gata oricînd să cedeze mica lor viaţă celui care va veni să le salveze fie buzunarul, fie să-i vindece de frica de propria libertate. Individul care mişcă mulţimea înfricoşată de propria soartă, agitată de propria neputinţă e, în fapt, duşmanul ei cel mai neîmpăcat; pentru că o priveşte în abstracţiunea ei; în neadevărul ei şi o va distruge cu satisfacţia deplină a cinismului absolut care formează şi împinge în faţă măştile tiranilor schimbători de lume.

Cel mai greu de suportat e însăşi istoria. Blestemul omului este această istorie care-i macină fiinţa precum vulturul ficatul lui Prometeu. Românii au ales indiferenţa, o alegere care costă mai mult ca oricare alta pentru că ne lasă în prostul interval al cumpănirii, al echilibrului steril.

Dacă în România ar dispărea ticăloşii, oare ce s-ar întîmpla? Dacă ne-am trezi fără animalele bolnave care infectează, clipă de clipă, însăşi fiinţa acestui popor, oare ce s-ar întîmpla? Cum am trăi fără lepra de zi cu zi, cum ar fi să fim sănătoşi?

Bătrînii noştri torţionari, pensionarii umili ai asasinatului în masă se plimbă în tihnă pe alei, în văzul şi auzul acestui popor nemişcător care şi-a pierdut prin ei istoria şi copiii, se mişcă lent şi sigur prin liniştea uitării şi neputinţei morale a acestui popor, lăsînd o dîră de fiere fetidă pe trupurile şi sufletele noastre. Trebuie în continuare să-i hrănim şi să-i îngrijim, serviciul adus de ei ţării este astăzi atît de important, încît merită recompense şi beneficii importante. Îi hrănim şi îi îngrijim ca pe nişte părinţi şi cetăţeni admirabili care au pus umărul la construcţia acestei ţări, la dezvoltarea ei. Este ca şi cum le-am recunoaşte testamentul lăsat şi l-am utiliza. Numai că singura lor moştenire este crima, acesta este singurul lucru pe care ni-l lasă şi, odată cu ea, mocirla aceasta neîntreruptă în care ne atingem unii pe alţii într-o fraternitate trucată care nu este altceva decît o altă carceră ce ni se rezervă. Ce hazard infect, noi plătind călăilor părinţilor noştri tainul victimei îngenuncheate, iar ei primind lunar renta unei investiţii profitabile în industria crimei secolului al XX-lea!

Iunie 1990

Babe isterice cu spume la gură, la colţuri de stradă, scuipă feţele tinerilor care au avut curajul să strige împotriva minciunii care lua forma vieţii noastre. Un întreg popor avid de spectacolul sîngeros al linşajului, femei, multe femei isterizate de sînge, de ideologie, de putinţa imediată de a face justiţie în stradă, hotărîte să-i sfîşie pe toţi aceia care se opun, vorbesc altfel, gîndesc altfel… Femei lovind isteric pentru a participa la istoria care se face cu ele şi pentru ele, veşnica istorie a infamiei şi a minciunii.

Ceea ce lasă în urmă comunismul e tocmai această mocirlă în care toată lumea se afundă înotînd să iasă la mal. Victime şi călăi stau unii lîngă alţii într-o democraţie terifiantă. Să fie aceasta o lecţie de creştinism implicit teologiei istoriei pe care o trăim nebănuit, în ghicitură? Este aceasta o liturghie universală în care aici, pe pămînt, trăim cu toţii în dezordinea păcatului de obşte?! Răbdăm atunci infernul pe care l-am făcut posibil. Nu sîntem nevinovaţi, nu sîntem numai vinovaţi. Sîntem deci în anticamera judecăţii, deocamdată conversăm cu grefierii.

Toţi călăii aduşi în lumină încep să recite declaraţia drepturilor omului cu o dicţie impresionantă. Ai spune că pentru ei a fost scrisă şi pentru nimeni altcineva. Istoria nu ne-a dispensat de ei, i-a lăsat în seama noastră, iar noi n-am putut decît să-i menţinem pentru a mări confuzia din care ne-am născut şi spre care mergem. Dar ce-am face dacă s-ar converti?

Întotdeauna m-am întrebat ce simte femeia torţionarului, cum este sufletul ei croit, din ce substanţă lutoasă a neştiinţei şi a liniştii afirmative? Un întreg popor de soţii de torţionari a locuit şi locuieşte România. Cum ar suna istoria repovestită de ele?

Peste tot, mulţimea are numele fricii şi cere tirani şi minciuni epocale ca să fie împăcată. Comunismul, capitalismul care rezolvă totul, iată cîteva dintre minciunile cel mai bine primite.

Pînă unde trebuie să-ţi pui problema ţării, a naţiunii, a istoriei în cele din urmă. Pînă unde îţi este îngăduit să mergi? Pentru că nu poţi să treci pe drumul acesta pe lîngă datoria pe care o ai faţă de tine însuţi, faţă de aproapele tău real, nu fantomatic, faţă de realitatea vieţii tale şi nu faţă de iluzia vieţii celorlalţi. Trăim, totuşi, teribil sau ridicol, sfîrşitul iremediabil al unei naţiuni. Europa se va reuni, se va reconstrui pe coşciugele care conţin cadavrele naţiunilor europene. Micile noastre istorii provinciale vor fi dizolvate, uitate în marea aventură a megalopolisului european. Cu toate acestea, rămîn partizanul acestei provincii agricole şi pastorale, un eden rătăcit, o ultimă urmă de naturaleţe arhaică. Nu pot paria pe noua ordine mondială, care pare încă o aventură terifiantă.

Surogatul democraţiei parlamentare, ficţiunea aceasta liniştitoare, pentru care se consumă vieţi şi patimi politice, nu salvează nimic – nici măcar aparenţele. Poţi părăsi oricînd, salvat fiind, demosul pentru biserica smereniei şi a supunerii. Aici timpul e dizolvat de speranţă, unicul mod în care poate fi suportat.

Mulţimea, numărul, cantitatea sînt elemente politice primare, deci esenţiale. Politica foloseşte cu cruzime aceste elemente prime, le împinge în real, în viaţă sau le transformă în statistică cinică. Democraţia este slujită din plin de matematici în crearea ficţiunii. Puritatea pitagoreică a numărului cade în neruşinare. Vălul acesta de veridicitate al democraţiei pare a fi totuşi util psihologic, pe cît de neruşinat este în fond. Tirania este mai cinică şi mai puţin reconfortantă, folosindu-se de jocul cu cărţile pe masă.

Instituţia cea mai importantă a democraţiei este o chestiune strigătoare la cer. Cine alege? Pe cine alege şi cum alege? O adevărată enigmă! Cine este de fapt chipul acela zîmbitor care apare în preajma datei alegerilor, ce apără şi ce serveşte?! Nimeni nu poate răspunde cu sorţi de izbîndă. La fel se întîmplă şi cu persoana tiranului; sînt obligat la adulaţie continuă în schimbul uşurării de povara votului inutil, dar „salvatorul“ care se vrea adulat rămîne şi el o mască în farsa tristă pe care o jucăm, la urma urmei, cu toţii.

Luciditatea nu ajută aici cu nimic, jocul te închide fără restul fragil al conştiinţei. Ceea ce ţi se poate întîmpla mai groaznic este să ai patima dezvelirii măştilor, să vrei să ajungi în spatele lor. Repeţi atunci cel mai prost scenariu – acela al lui Sisif.

Oraşele României n-au reuşit niciodată să fie altceva decît bîlciuri. Cu o asemenea maladie malignă agonia e perpetuă. Poate că, din România, n-ar trebui să rămînă decît cîteva sate cu bisericile şi cu mînăstirile lor.

Există popoare care rezistă cu greu timpurilor moderne; se lasă duse de o istorie pe care nu o mai trăiesc. Curgerea nemiloasă a timpului nu mai adaugă decît zgură pe un trunchi noduros, fosilizat, care nu mai simte nimic. Totul a trecut lăsînd în urmă numai cicatrici. Poporul român pare numai că suferă aceste timpuri, fără să le mai vieţuiască.

Tot timpul, lecţii de istorie neînvăţată. Fabule fără ecou – asta e istoria noastră. Şi generaţii pierdute la ruleta unui destin ratat. Un destin ironic. Dar a te plînge este inutil, nimeni nu este mai bun, nimeni nu rezistă timpului şi istoriei, nimeni nu învinge.

Căderea României s-a înfăptuit pas cu pas, aritmetic – pare-se că satana are geniul matematicilor –, reconstrucţia ei nu poate fi decît un miracol. Ce este România? Locul geometric al suferinţelor noastre istorice. Spaţiul ideal al neputinţelor noastre şi al păcatelor săvîrşite...

De fapt, ce te poate lega de patrie?! Imperativul categoric al unei datorii? Faţă de ce sau de cine? Este, desigur, o chestiune de sînge, de mediu intern, un fel de vehicul istoric şi biologic în acelaşi timp. Strămoşii sînt părinţii reali, prezenţi şi, în mod necesar, sacri. Materia acestei tradiţii înlănţuitoare e ţărîna care va muşca şi din noi. Totul e o legătură, o înlănţuire, aşa cum din Adam coboară Hristos. În această ordine, Bălcescu ţi-ar putea fi frate sau îţi este chiar acum frate.

Ieri

Sărăcia ne lega pe toţi românii mai mult decît orice. Sărăcia noastră proastă, sărăcia noastră mizerabilă şi sinucigaşă. Deşertul privirilor noastre îndreptate către nicăieri devenise o solidaritate tăcută, un aluat comun, în lipsa curajului de a-i doborî, de a-i vîna pe cei care ne vînau. Deşi laşi, eram umani, esenţial laşi, esenţial umani.

Azi

O ţară întreagă se întreabă despre ea însăşi, despre drumul ei, despre soarta ei; oamenii caută cu nerăbdare soluţii de supravieţuire, alţii, oamenii noului regim, se agită pentru propria rezistenţă la responsabilitate şi vinovăţie – toţi parcă aleargă împleticit cu ochii legaţi spre groapa comună a istoriei. În sfîrşit, nimic deosebit, doar viaţa care se rostogoleşte.

Copii ai erei proletare am traversat o epocă abjectă. Am fost învăţaţi că raiul e la îndemînă, la sfîrşitul de cincinal, că iadul e dincolo, că puţinătatea noastră e glorioasă şi demnă pînă la eroism. Am trăit fizic absurdul, nebunia continuă şi, cu toate acestea, paradoxal, păstram o umanitate esenţială, o umanitate de contact, un soi de minimă identitate a fiinţei umane, fără de care totul ar fi fost numai extincţie.