OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O colectivitate asupra careia apasa un puternic mecanism represiv va avea tendinta sa isi gaseasca forme periferice sau camuflate de opozitie. Devenita incapabila de o reactie organizata, se va retrage catre o opozitie difuza, manifestata la nivel individual si in domenii din ce in ce mai diverse si mai greu de controlat si sanctionat de catre opresor. Va ramine, bineinteles, speranta ca aceste atitudini private, devenite paradigmatice, vor reusi sa insufle la momentul potrivit energia necesara unei desteptari la scara publica. Din pacate, acest lucru nu s-a intimplat in Romania secolului al XX-lea.

Imediat dupa ce au venit la putere, comunistii au decapitat societatea civila, manipulind si indoctrinind restul populatiei, redusa la starea de masa. Lipsa unui spirit civic exersat a privat Romania de singura forma posibila de opozitie organizata, din moment ce elitele politice si culturale au fost eliminate. Acelasi scenariu s-a aplicat si in celelalte tari ocupate de comunisti, cu rezultate foarte diferite. in Ungaria si Cehia, de exemplu, societatea a reusit sa se opuna cu succes mecanismelor represive, atit in mod pasiv – prin neducerea la indeplinire a directivelor comuniste, cit si in mod activ, prin revolta. Polonia a reprezentat un caz special, deoarece a suferit o dubla eliminare a elitelor, in timpul nazistilor si in timpul comunistilor. Totusi, societatea poloneza a reusit sa depaseasca stadiul martirajului personal si sa se organizeze in cele din urma, mai ales in jurul bisericii catolice. Romania reprezinta insa o trista exceptie.

Citeva alternative posibile
Daca intr-o prima faza represiunea comunista a desfiintat organizatiile societatii civile, obligind-o sa se manifeste camuflat si periferic (lucru comun tuturor tarilor comuniste), o a doua faza – cristalizarea unei noi vieti civice – nu a mai existat in Romania. Fie organismul social nu a reusit sa preia capitalul simbolic pe care o serie de individualitati il ofereau, fie nu a reusit sa il decodeze, fie aceste individualitati nu au existat, fie mesajul lor a suferit o transformare care l-a facut inaplicabil in plan social.
Vom incepe cu ultima supozitie: capitalul simbolic, daca a existat, a suferit o transformare care l-a facut incapabil sa stimuleze un elan colectiv apt sa rastoarne tirania. O versiune in micro a acestei ipoteze o gasim sub forma stilizata in mitul mioritic. Daca ciobanul mioritic este romanul generic, simbol al societatii romanesti, atunci scenariul societatii romane in comunism si cel al Mioritei sint paralele, expresii ale aceluiasi mod de a intelege lumea. Concluzia baladei e ca soarta, in oricare dintre manifestarile ei, este implacabila si, prin urmare, nu are rost sa i te opui. O conceptie fatalista, asadar.

Daca privim Miorita ca produs reprezentativ al unei societati, descoperim ca o situatie paradigmatica (confruntarea intre bine si rau), in loc sa devina un resort al actiunii, sufera o alterare de statut, devenind vehicolul pasiv al unei atitudini defetiste, justificata religios. Adeseori in perioada comunista am constatat coborirea la nivelul banal si impersonal a unor situatii care trebuiau sa devina resortul unor atitudini civice active. Paradoxal, printr-un proces de folclorizare, ele se transformau de asta data nu in balade, ci in „bancuri“. Forta subversiva a bancurilor este indoielnica. Probabil ca, transformate in alt chip, aceste energii ar fi fost mai eficiente. insa, ironic vorbind, batalia simbolica a romanilor in comunism nu a fost complet pierduta, de vreme ce ne-am procopsit in panteonul nostru mitologic – linga personaje ca mesterul Manole, ciobanul si miorita sa – cu Bula.
A doua supozitie, parcurgind in ordine inversa enumerarea initiala, este cea a lipsei unor individualitati marcante in comunism, care sa se opuna regimului. Numarul disidentilor si notorietatea unora dintre ei in tara si in strainatate infirma aceasta asumptie. Desi au existat momente in care m-am intrebat sincer daca nu cumva istoria acestor disidente este fictiva, construita post factum in perioada de dupa 1989.

Dar aceasta este o alta problema, pe care deschiderea arhivelor o va lamuri. Urmind ipoteza istoriei fictive a disidentei anticomuniste, am fi putut explica la modul banal prezenta „elitelor“ ineficiente, din moment ce erau controlate tocmai de cei carora ar fi trebuit sa li se opuna. insa aceasta viziune este cel putin ireverentioasa.
Trebuie asadar sa ne indreptam spre a treia ipoteza. Evident, mesajul lansat de elita a existat, aceasta nu a fost controlata de partid, si totusi nu a reusit sa se faca inteleasa de catre masa, nu a vorbit limbajul acesteia. Cum se explica atunci o asemenea bresa aparuta in sinul societatii romanesti? Cauzele se pot explica prin ceea ce s-a numit „intirzierea istorica“ a Tarilor romane comparativ cu tarile vestice si central-europene.

Acestea din urma au intrat in modernitate in chip organic, urmind de cele mai multe ori un proces de maturizare dinspre interior spre exterior. Modernizarea acestui spatiu a avut loc fie prin dezvoltare interna directa, fie prin altoire. Spatiul est-european a fost privat insa de aceasta posibilitate. Prizoniere ale unui feudalism intirziat pina in secolul al XIX-lea, Tarile romane au trebuit sa asimileze rapid modernitatea europeana in special ca forma, deoarece o crestere organica a propriilor continuturi ar fi insemnat probabil o perioada de timp comparabila cu cea a dezvoltarii modernitatii europene.
Modernizarea fortata a Romaniei a dus in cele din urma la o fractura in sinul societatii, intre elite si mase. Daca in rindul elitelor s-a impus modernizarea prin altoi, restul societatii s-a modernizat „de forma“, prin preluarea anumitor comportamente „evropenesti“, in timp ce fondul traditional s-a pastrat aproape intact.

Ruralitatea majoritatii populatiei, lipsa dezvoltarii urbane si a mentalitatii burgheze a reprezentat un impediment serios in dezvoltarea unei societati formate din cetateni responsabili, capabili sa recunoasca si sa comunice cu elitele. in felul acesta comunismul, distrugind rudimentele societatii civile, adica elita intelectuala si burghezia in formare, si-a asigurat obedienta completa si pe termen lung a res-tului populatiei. Minoritatile burgheze – evreii si germanii – au fost mai intii marginalizate, apoi vindute peste hotare, iar taranimea si burghezia autohtona au fost inlocuite cu proletariatul rural, respectiv, urban – o clasa sociala anacronica, rezultata in urma unui experiment ideologic si sensibila exact la limbajul acestei ideologii. Astfel s-ar putea explica absenta in comunism a comunicarii intre elitele autentice si restul corpului social, precum si succesul fulminant al populismului de sorginte rosie in democratia romaneasca postdecembrista.

Ultima dintre supozitiile de la care am pornit este ca organismul social nu a reusit sa preia capitalul simbolic pe care elitele il ofereau. Acest scenariu ne ofera imaginea unei societati nevrozate, coplesita de aparatul represiv al comunismului. Suspiciunea, frica si dedublarea blocheaza toate canalele de organizare ale societatii, ducind la acceptarea constienta a martiriului colectiv. Imaginea este una de cosmar, asemanatoare celei oferite de G. Orwel in romanul 1984.