OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Theodor-Cristian POPESCU: Din păcate, amintirile noastre nu cuprind doar texte de Shakespeare, pe care s-a făcut rezistenţă culturală, aşa cum ne-ar plăcea să ne amintim. Mie îmi rămîn în cap secvenţe din filme de serie B cu o forţă mai mare decît orice film de artă – şi nu înţeleg mecanismul. Cînd i-am propus lui Constantin Chiriac acest proiect, n-am avut nici unul naivitatea să credem că vom face un spectacol frumos şi atîta tot. N-o să dau eu un ghid de lectură, dar pentru mine e un spectacol despre amintire, despre ce te faci cu acele amintiri pe care ai vrea să le goneşti din memorie şi nu poţi.

Am urmărit în acest mod relaţia cu publicul: în primele minute, ţi-e pusă foarte dur la încercare capacitatea de a rezista (primele 20 de minute sînt definitorii: poţi să suporţi un astfel de spectacol sau nu, poţi să-i mai vezi pe ăştia sau nu?), e o anume ţepoşenie în public, depăşită încetul cu încetul, în faţa unor mecanisme comice manipulative de tip clasic, începînd de la telefonul falsului ministru. „A – spun spectatorii –, e ceva fără consecinţe, e o comedie.“ Ne relaxăm, ajungem să rîdem, ajungem să aplaudăm; pe dansul din final, gen nord-coreean, se aplaudă invariabil, la fiecare reprezentaţie. Aplauzele se sting atunci cînd imaginile ajung la anii ’80 şi apare şi o anume figură acolo, se reiau la finalul spectacolului (cu gîndul că actorii au fost, totuşi, buni), după care, la sfîrşitul aplauzelor, se aude un mic insert, cules din arhivele TVR, Aurel Baranga spunînd: „O, de-am avea amintirile pe care le vrem!“. Acesta e traseul pe care l-am propus eu.

George BANU: Aici pot să vă povestesc o amintire cu Baranga, eram la BITEF, în biroul lui Ivan Cirilov, cînd a intrat Baranga şi a spus: „Domnilor, am o veste să vă anunţ – Revizorul a fost interzis“. Aşa că Baranga e o figură mult mai complexă şi mai mefistofelică decît îl credem noi, ca un Goldoni socialist. Baranga a tulburat, de fapt, valorile mult mai mult decît un Everac, de pildă.

Gianina CĂRBUNARIU: În general, e normal să te intereseze ce-a făcut Baranga – chiar şi în cazul spectacolului ăstuia.

Dan LUNGU: Fiindcă spectacolul acesta e bun tocmai datorită faptului că trădează intenţiile autorului.Opinia publică nici măcar în epocă nu era un text curajos, au fost altele mult mai îndrăzneţe, iar acum arată ca o mostră de anticomunism postcomunist, de anticomunism involuntar. Baranga făcea aici un fel de critică destul de comună în acea vreme, gen revista Urzica. Că sîntem o ţară de relaţii, nu de reguli e o poveste veche.

G.C.: Într-un fel, problematica e foarte actuală, toată şmecheria asta sună foarte familiar, iar ceea ce se acreditează e, atunci ca şi acum, o formă de disidenţă cu aprobare de la stăpînire.

D.L.: Ca şi umorul cu aprobare. DacăOpinia publică ar fi fost cu adevărat un text anticomunist, cine ar fi avut curajul să rîdă, chiar dacă avea umor? Rîdeau pentru că nu era periculos, erau şopîrle neimportante.

Raluca VOINEA: Pe lîngă temele mari despre care vorbeai, sînt temele vieţii cotidiene, care există în artele vizuale şi unde se amestecă o anume nostalgie, un fetişism cu caracterul financiar rentabil, mai ales pe piaţa internaţională. Unul dintre artiştii care au ştiut să exploateze aceste subiecte e, de exemplu, Ştefan Constantinescu. Următorul pas sînt puburile de pe Lipscani, ca Atelierul mecanic, unde e reluată arhitectura industrială socialistă, uşor recontextualizată într-un limbaj comercial. Limita între un astfel de demers, care nu se pretinde a fi altceva decît e, şi unele atitudini artistice e foarte volatilă.

D.L.: Cred că acest discurs autovictimizator şi eroizant e cel care convine cel mai mult fostei opoziţii şi actualei puteri. Dar nu trebuie să privim lucrurile ca şi cum un anume discurs îl înlocuieşte pe celălalt, pur şi simplu avem nevoie de mai multe discursuri despre trecut în paralel, fiindcă nu putem gîndi toţi în acelaşi moment, în acelaşi fel. Marketizarea comunismului e un tip de discurs foarte nou, care-şi face intrarea pe piaţă.

Sigur că discursul eroizant e unul legitim, dar ca să fim nuanţaţi, complecşi, trebuie să facem loc şi acelui discurs care ne leagă de trecut, fie la nivel intelectual, fie la nivelul vieţii de zi cu zi. Refuzăm să vorbim despre continuitate, care există, atîta vreme cît noi n-am înviat a treia zi după Scripturi în 1989. Continuitatea nu ne convine, deşi, autoreflexiv vorbind, e un gen de discurs care merită.

[…]

D.L.: Eu am avut o mare problemă cu distanţele atunci cînd am scris Sînt o babă comunistă – un roman în care o bătrînă pensionară îşi exhibă toate nostalgiile faţă de comunism. O bătrînă pe care eu am întîlnit-o şi care m-a fascinat prin onestitatea cu care regreta comunismul şi prin puzderia de detalii de care-şi amintea, care o ajutau să reconstituie uluitor o epocă. Nu înţelegeam cum ea, care o dusese prost în comunism, putea să-l regrete – şi m-am gîndit că e un bun subiect de roman.

Această bătrînă, însă, susţinea un punct de vedere în care eu nu credeam – iar soluţia cea mai bună a fost s-o las să spună foarte sincer toate detaliile, fiindcă de la un moment dat încolo se submina singură, iar aceasta e distanţa cea mai convingătoare. E formula unei ironii blînde, a unei empatii ironice.

Oana CRISTEA GRIGORESCU: Poate că ceea ce lipseşte în teatru e multitudinea glasurilor. Vorbeaţi despre continuitate, şi exemplul romanului Sînt o babă comunistă e foarte bun. E normal ca tinerii de astăzi, ale căror amintiri despre comunism merg nu mai departe de utecism, să fie mai intransigenţi şi mai lipsiţi de compasiune. Am însă un exemplu diferit, din artele vizuale: Şerban Savu, de la Cluj. La 30 de ani, el vrea să vadă ce s-a întîmplat cu omul nou pe care-l construia socialismul şi pictează oamenii de după blocuri, dar nu tinerii narcomani, ci muncitori pe schele etc. El vorbeşte despre ce s-a ales de istoria noastră, pe care am rupt-o la un moment dat, iar în subsidiar, acele personaje îţi inspiră şi compasiune.

R.V.: Dacă e să vorbim despre continuitate, Şerban Savu nu doar că-şi alege aceste subiecte şi personaje, ci le şi pictează folosind tehnica realismului socialist. De fapt, nu ştii că e vorba despre omul care s-a născut atunci, care şi-a trăit tinereţea atunci, iar acum singura lui bucurie e grătarul din spatele blocului – lucrul ăsta ţi-e doar indus prin modul de prezentare.

În ce priveşte artele vizuale, cea mai mare lacună e că majoritatea artiştilor care aleg să vorbească despre trecut rareori fac uz de arhive, oricît de precare. Ceea ce face ca lucrările lor să fie puţin relevante pe termen lung este faptul că preiau aceleaşi clişee folosite de media.

G.C.: Arhivele sînt ceva extraordinar. Eu fac o documentare acum la CNSAS, pentru un spectacol, şi nu ştiu dacă o să mai fac spectacolul, fiindcă nu-mi vine să ies de-acolo. Nu că acolo ar fi adevărul.

G.B.: Eu sînt destul de sceptic privitor la arhive – trăim acum o fascinaţie faţă de ele, ca şi cum în scris s-ar afla adevărul. Vorbeaţi despre complexitatea discursurilor, ar trebui spus şi despre complexitatea surselor. Sîntem abia la 20 de ani de la căderea comunismului, oamenii încă îşi pot aminti. Scrisul nu e totul.

G.C.: De fapt, nu numai că nu e totul, dar deja totul e o ficţiune: textul lui Baranga e o ficţiune, arhivele CNSAS sînt o ficţiune – trebuie doar să le laşi să concureze liber.

 

În imagine: Theodor-Cristian Popescu, regizorul spectacolului Opinia publică