OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iulian CIOCAN
inainte sa moara Brejnev
Prefata de Andrei Bodiu, Editura Polirom,
Colectia „Ego.Proza“, Iasi, 2007,176 p.

„Noul val“ de prozatori basarabeni a inceput sa prinda cheag sub umbrela Editurii Polirom, care i-a integrat deja in ego-fictiunea autohtona. E de asteptat ca de acum atentia criticii sa se axeze si asupra fenomenului in sine, cu trasaturile sale distinctive, nu doar asupra cazurilor individuale. in ultimul an, ba chiar in ultimele luni, au vazut lumina tiparului citeva romane demne de interes: Bong de Alexandru Vakulovski, Ssst! Generalul viseaza“ de Calin Ciobotari, Iepurii nu mor de Stefan Bastovoi si inainte sa moara Brejnev de Iulian Ciocan, deschizator de pluton fiind, mai an, eseul autobiografic al lui Vasile Ernu, un posibil „artizan coordonator“ al acestui desant…

Nu toti cei amintiti mai sus sint debutanti pe teritoriul fictiunii: Alexandru Vakulovski are deja la activ doua romane controversate – Pizdet si Letopizdet –, excelentul op al lui Bastovoi a aparut acum citiva ani buni la Editura Aula, iar lista „noii proze“ basarabene o mai cuprinde, intre altii, pe Liliana Corobca (Negrissimo, Un an in paradis)… Fapt este ca, dincolo de diferentele valorice si tipologice, exista, in cazul prozatorilor mai sus-amintiti, un „aer de familie“. O posibila trasatura unificatoare ar fi, spre exemplu, obsesia copilariei sovietice. Prinsi intre doua lumi, intre un comunism corupt si o tranzitie postimperiala fara orizont, fostii pionieri traiesc, in varii forme, o grava frustrare/incertitudine identitara, oscilind intre „ostalgia“ asumata polemico-ironic (la Ernu), compasiunea postcehoviana (la Liliana Corobca), naivitatea asumata (la Bastovoi) si agresivitatea dezaxata, cu accente hardcore a „romanilor de categoria a doua“ (la tinarul furios Alexandru Vakulovski). in general, ei practica naratiunea confesiva, etic-subiectivizata, cu o anume candoare afectiva si o simplitate stilistica incarcata de ecouri ale unei anumite proze rusesti sau americane. Radicalizind pe coordonate noi tema identitatii periferice, ei ilustreaza, apoi, o literatura reactiva a Estului postsovietic si subdezvoltat, cu un potential deloc neglijabil.

Printre ultimii veniti in aceasta „reuniune“ poliromica se numara un critic pe care cititorii revistelor Contrafort si Sud-Est – si nu doar ai lor – il cunosc de ceva vreme: Iulian Ciocan (n. 1968) a debutat in 1996 cu un volum de Metamorfoze narative si a recidivat in 2004 cu o serie de Incursiuni in proza basarabeana. Romanul recent aparut (inainte sa moara Brejnev) marcheaza debutul sau ca prozator. Asemeni lui Dumitru Crudu; asemeni unor poeti precum basarabenii Mihai Vakulovski sau Iulian Fruntasu, Ciocan este un debitor al Scolii de la Brasov. A terminat Facultatea de Litere din localitate in 1995 si a ucenicit pe linga mult regretatul Gheorghe Craciun (dupa cum putem citi si in prefata semnata de Andrei Bodiu, care il plaseaza, avenit, in proximitatea „prozei blocului“ reprezentate de Petru Cimpoesu si Dan Lungu).

Autorul scrie si el, ca si alti congeneri de dincoace de Prut, despre comunismul „la bloc“ al anilor ’80. Dar nu despre ultimii ani ai deceniului, ci despre primii. Mai exact, despre cotidianul basarabean mizer de dinaintea mortii anuntate a lui Leonid Ilici Brejnev (1982). Un punct de inflexiune al istoriei mari, cind timpul sovietic – ce avusese, pina atunci, rabdare – isi iese din titini: inceputul sfirsitului, al declinului sovietic, cu accidentul nuclear de la Cernobil, perestroika, infringerea in „razboiul rece“ si implozia aferenta… Simptomele cotidiene, iremediabile, ale inceputului alterarii sistemului – iata o buna idee de proza. Pastrind proportiile si schimbind ce e de schimbat, ne putem gindi la primul volum al Morometilor lui Preda, rasturnat intr-un minimalism basarabean sui generis… Perspectiva este una voit distantata – deopotriva fata de epoca si fata de ipostaza infantila a virtualului autor real: persoana a III-a a naratorului il „obiectiveaza“ ca pe un cobai pe pionierul Iulian Ciocan, puber naiv si firav, increzator in steaua rosie a comunismului, dar cititor al fratilor Strugatki si al lui Kurt Vonnegut.

Citeva secvente avindu-l in prim-plan retin cu deosebire atentia: umilirea copilului in curtea scolii de catre doi colegi care-l considera „bik“ (un fel de taran prost…), confruntarea cu un cinic si violent elev-problema (rocker anticomunist), la o serbare unde bietul Iulian se blocheaza mental stricind, involuntar, ritualul pionieresc, in fine, savuroasele anticipari cu privire la viata unor entuziasti colegi-recitatori, deveniti peste ani „victime“ ale postcomunismului: prostituate, ratati, emigranti (inclusiv in Romania). Figurile parintilor (tatal – Vova, un stahanovist cumsecade, mama – Olga, o educatoare sceptica prin… educatie fata de comunism) si ale rudelor (in special sufletista, umila „baba Sanea“, figura gorkiana…) participa, alaturi de baiat, la o naratiune biografica „sparta“, contrapunctic, de fragmente din discursuri propagandistice ale scriitorilor epocii si, mai ales, de alte povesti, convergente cu cea principala:
1) Policarp Feofanovici, un veteran de razboi vaduv si bolnav de prostata, primeste o rosie in cap din partea unui pionier (care se dovedeste a fi chiar inofensivul Iulian) si, dupa ce isi pledeaza senil, fara succes, cauza idealista unei Militii cinice („tineretul din ziua de azi…“), moare singur in conditii mizerabile.

2) Muncitorul Ionel Paslari, dupa o casnicie esuata, dezerotizata de saracie, ajunge in patul unei mult visate, irezistibile femei usoare si luxoase, Veronica Lapteacru, iar aceasta ii cedeaza apartamentul spre stupoarea si invidia fratelui Grisa Furdui, venit „la oras“ dintr-un sat primitiv (o scena teribila e aceea in care, cu lacrimi in ochi, cei doi urmaresc la cinematograful Patria un film indian in voga).
3) Fiica unui activist marunt, Pavel Kavrig, planuieste sa se marite cu fiul „occidentalizat“, hedonist si iresponsabil al unui director de intreprindere (al intreprinderii unde lucreaza Ionel Paslari si Vova Ciocan), dar este parasita de acesta inaintea nuntii. Acelasi Kavrig e lovit de cainta, apoi de infarct, dupa ce afla de moartea unei iubite din tinerete, ramasa sterila dupa un avort provocat si maritata apoi cu un fizician incapabil sa-l ierte pe ideolog cind acesta isi cere iertare.

4) Dochita Barbalat – o tipica pensionara cumsecade, impovarata de sacose – moare strivita de o macara care, „dintr-o regretabila neglijenta“, ii cade in cap in vreme ce se intorcea de la piata, spre dezastrul sotului ei care, dupa o depresie prelungita, isi cauta zadarnic dreptatea la Militie (ca si grotescul veteran de razboi) si este sustinut, intr-un tirziu, de catre ideologul Kavrig, acum transfigurat moral… Ramas singur dupa ce fusese batut si umilit de militienii corupti, portarul Nicolae Barbalat are o „revelatie a destinului“, in timp ce contempla, nostalgic, o veche fotografie de familie: sotia lui a carat toata viata sacose…
Evident, nu am facut altceva decit sa extrag citeva oscioare din corpul unei proze dense (o minifresca sociala a Basarabiei brejneviste…): istorisiri depanate tacticos, cu naturaletea micului realism rus, cu rulari neostentative ale perspectivelor si cu un umor cind mucalit, cind pince sans rire; mizeria e surprinsa pe viu, fara „mizerabilisme“ inutile, iar atmosfera cenusie, obsedanta a sfirsitului epocii Brejnev este mai curind un efect, deosebit de intens, obtinut fara lirisme „crepusculare“.

Aparenta simplitate a relatarii – nu lipsita de expresivitati complice, presarata cu expresii din fondul lexical argotic al basarabenilor, cu insert-uri de paraliteratura a epocii sau injuraturi rusesti traduse hazos in subsol – e un atu al cartii. O carte ale carei tilcuri grave se itesc la tot pasul: realitatea mocirloasa a inghitit idealurile marete, lumea si-a pierdut naivitatea, moravurile aparatcicilor si ale tinerei generatii sint „corupte de occidentalism“, morala proletara a ajuns o fantosa buna doar pentru veteranii senili ai Marelui Razboi de Aparare, oamenii de rind, brutali, frustrati si alcoolici (prin mintea carora fragmente din retorica heirupista a scriitorilor poporului razbat ca niste ciudatenii exotice…) tinjesc acum dupa mirajul „burghez“ al luxului si al confortului, fie el si minimal, iar sistemul cade uneori la… propriu peste ei. Rosia putrezita, pastrata pe fereastra in apartamentul decedatului Polikarp Feofanovici (dupa ce ii fusese aruncata in cap), este o extraordinara metafora a comunismului agonic. La fel si macaraua cazuta, fatal si inexplicabil, asupra nefericitei gospodine. Policarp si Dochita: doua personaje-emblema, atit de diferite, ale unei societati supuse, pina nu demult, unei morale a datoriei, sunt strivite de actele ratate ale sistemului: iresponsabilitatea infantila/juvenila, amoralitatea, neglijenta in serviciu...

Optind pentru formula romanului „obiectivat“ si polifonic in locul autofictiunii postcomuniste, pentru o perspectiva oblica, ironic-distantata, nu pentru una angajata subiectiv, evitind, sa zicem, atit autenticismul hardcore al lui Alexandru Vakulovski, cit si perspectiva „inocenta“ a copilului din Iepurii nu mor al lui Stefan Bastovoi, Iulian Ciocan are inteligenta de a ocoli deopotriva perspectiva „ostalgica“ si pamfletul resentimentar. Nu comunismul ii ucide, in definitiv, pe Policarp, Kavrig, Dochita et Co, ci efectele cinice ale degradarii/prabusirii lui din amuzament gratuit, abrutizare si o lehamite cit se poate de sanatoasa. Nu sfirsitul inocentei ideologice a elevului Iulian Ciocan e in chestie, ci sfirsitul, dezideologizat, al unei inocente mai profunde si, in fond, al unei lumi a sigurantei, a stabilitatii si certitudinilor prefabricate. Finalul cartii, cu vestea mortii lui Brejnev – anticipata deja la Europa Libera – este o apocalipsa in surdina, o prabusire a ceea ce parea invulnerabil si nu era decit omenesc: „Iulian simti cum ceva se naruie in el. Peste trei zile toate s-au precipitat, timpul a iesit brusc din hibernare. Toate ziarele anuntau moartea subita a tovarasului Leonid Ilici Brejnev. (…) Mama se dusese la gradinita imbracata in haine albe, cu gura strident rujata, provocindu-le un soc directoarei si reprezentantului Ministerului Educatiei. Iulian retraia scena groaznica a cosciugului greu in mormint gindindu-se ca razboiul nimicitor poate incepe din clipa in clipa“.

Pacat ca din dorinta de a nu fi luat drept un prozator „traditional“, din nevoia de a-si legitima identitatea narativa in ochii colegilor sau, pur si simplu, cedind impulsurilor metaliterare ale criticului din el, Iulian Ciocan a simtit nevoia sa plaseze inaintea capitolului final O precizare care putea lipsi... Atit explicitarea mizelor rememorative, de arheologie in propria memorie de copil al Moldovei sovietice, cit si expunerea constiincioasa a tehnicilor de lucru capata uneori accente naiv-didactice, deranjante pe ansamblu. Iata o mostra: „Daca patetizezi, plingi, strigi, risti sa spulberi dramatismul situatiei si sa sperii cititorul. Ideal ar fi sa renunti la propria subiectivitate si sa utilizezi tehnica naratoriala a camerei de filmat sau, cel putin, sa folosesti mai multe perspective, sa arati ca acelasi lucru poate fi si comic si dramatic, absurd si amuzant, in functie de punctul de vedere“.

Un alt neajuns de care autorul ar face bine sa se debaraseze este marcarea incidentelor prin linii de incadrare, nefiresc de frecventa intr-un text de proza. Cu atit mai mult cu cit Iulian Ciocan vadeste calitati de prozator adevarat. Stie sa creeze personaje, situatii si scene puternice, povesti de viata si cadre memorabile, are o frazare supla si dinamica, iar stiinta compozitiei merge mina in mina cu firescul povestirii. Perceptia acuta a tragediilor umanitatii marunte are loc pe fundalul marilor prabusiri istorice, surprinse de „la firul ierbii“. Pe de alta parte, simtul pentru absurd si grotesc al autorului (Andrei Bodiu il compara, in prefata, cu Daniil Harms…) este dublat de o discreta compasiune pentru „eroii“ sai derizorii, ca la Suksin si Dovlatov, sa zicem. Daca va avea curajul, tenacitatea si forta de a confirma intr-un proiect epic de mai mare amploare, Iulian Ciocan ar putea deveni un scriitor important. Deocamdata, inainte sa moara Brejnev este un mic roman remarcabil, care-ti merge la suflet…