Cunoscutul scriitor optzecist Ioan
Groşan a publicat anul acesta, la Editura Noul Scris Românesc
Tracus Arte, primul volum din proiectul unui roman de multă vreme
anunţat şi îndelung aşteptat –
Un om din Est. Reacţiile
au fost împărţite, mergînd de la laudă la respingere,
interesant fiind tocmai faptul că a reunit palete adverse ale
receptării. Motivele sînt, cel puţin, două: pe de o parte
acela că Ioan Groşan este unul dintre optzeciştii de prim-plan,
din categoria ficţionarilor şi umoriştilor, excelent autor de
proză scurtă – aşteptat, prin urmare, să-şi dea măsura şi în
roman; pe de altă parte, speranţa că, în această calitate,
putea da romanul mult aşteptat al comunismului românesc. Cu
atît mai mult cu cît aparţinea unei generaţii de frondă
– generaţia ’80 –, unei generaţii care s-a străduit să
îndrepte puterile textului în direcţia subminării
discursului politic şi ideologic oficial.
Ioan GROŞAN, Un om din Est, Editura Noul Scris Romånesc şi
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 294 p.
Mircea Nedelciu începuse – în
acest sens –, la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul
anilor ’90, imediat după Revoluţie, un roman, Zodia scafandrului,
care a rămas neterminat, odată cu moartea lui prematură (nu
apucase să aducă acţiunea după ’90). Prietenul lui, Gheorghe
Crăciun, a reuşit să scrie însă acest roman al
comunismului, Pupa russa (început, după toate aparenţele, în
anii ’80 şi care l-a consacrat indubitabil ca un mare scriitor),
în care introducea ca perspectivă centrală o perspectivă
feminină şi dezvolta mai vechile sale preocupări legate de
corporalitate şi textualitate a literaturii şi în literatură.
La rîndul său, Mircea Cărtărescu trăgea, la modul alegoric,
firele Orbitorului pînă în pragul Revoluţiei din 1989,
în al treilea volum al romanului. Autorul Caravanei
cinematografice (1985) şi al Trenului de noapte (1989) era, aşadar,
aşteptat să propună propria sa viziune romanescă asupra
comunismului romånesc.
După toate aparenţele, viziunea
aceasta – fie ea şi parţială (căci volumul promite o
continuare) – este una contrară celor mai multe aşteptări: nu
gravă, nu minuţios-realistă, nu atent construită într-un
eşafodaj arhitectonic, ci dimpotrivă, laxă şi comic-parodică,
sau altfel spus tradiţional-balcanică à la Kusturica
(incidentul din debutul romanului relatează căderea directoarei
şcolii a doua oară în WC-ul de scînduri din curte! –
e de presupus şi un vinovat pentru farsă, desigur). Deşi generic
şi destul de vag – pentru că personajele de prim-plan sînt,
de fapt, mai multe, profesorii Nelu Sanepidu’, Iuliu Borna,
pădurarul Willy Schuster etc. – titlul cărţii, Un om din Est,
trimite, totuşi, la vulgata mentalităţii estice, la lejeritatea de
la „Porţile Orientului“, pentru a face trimitere la o altă
carte a autorului. Da, Ioan Groşan alege – şi e dreptul său –
să ne ofere o versiune derizorie şi erotică, umoristică şi chiar
caricaturală a ultimelor luni ale comunismului, chiar înainte
de Revoluţia din 1989.
În cronica sa din Ziarul de
duminică („Comunismul în benzi desenate“), Alex. Goldiş
observă, pe bună dreptate, că orizontul de aşteptare al unei
cărţi îi poate „obtura“ – rata, aş spune –
„realitatea“, imputînd, de pildă, unui scenariu parodic şi
infuzat de erotism sans frontières precum cel din Un om din
Est lipsa perspectivei înalte şi grave asupra comunismului
autohton. (De altfel, o „istorie apocrifă“ – cu termenul lui
Alex. Goldiş – a comunismului mai face, la noi, şi Daniel
Bănulescu, în romanele sale.)
În publicistica sa din primii ani
de după 1989, Mircea Nedelciu îşi punea acut problema căilor
de urmat pentru literatura generaţiei sale, şi implicit pentru
propriul său demers literar. Pentru el, esenţială era ruperea de
formula prozastică antedecembristă – una redevabilă contextului
socio-politic totalitar, în raport cu care îşi exersa
tehnicile de subversiune textuală. Zodia scafandrului reprezenta, în
acest sens, trecerea de la subtext şi, implicit, la expresia directă
şi la explicitul politic, social, erotic ş.a.m.d. Ficţionarul şi
umoristul Groşan (pentru a prelua etichetele cele mai cunoscute
aplicate prozatorului) recurge şi el, în romanul de faţă, la
registrul direct – în raport cu politicul şi ideologicul
epocii – dar directeţea aceasta e dublată în permanenţă
de parodic. Vom conchide că e dreptul autorului să trateze parodic
subiectul – tot aşa cum însăşi ideea de „mare roman al
comunismului“ acreditată postdecembrist s-a disipat cumva între
timp, „spartă“ fiind de diversele unghiuri de reconsiderare a
epocii – în literatură şi film – de către varii autori,
mai tineri sau mai puţin tineri.
Un viciu de procedură
Acestea fiind zise şi considerînd
mai de aproape acest prim volet al proiectului lui Ioan Groşan, cred
că ceea ce i se poate reproşa prozatorului nu este caricaturalul,
parodicul, ci un anumit viciu de procedură, în virtutea căruia
scriitorul creează el însuşi, iniţial, un orizont de
aşteptare, pentru ca ulterior să-l contrazică brutal. Despre ce e
vorba? Romanul debutează într-un registru ironic-realist care
se subţiază rapid, continuînd – pînă la finele
volumului – caricatural, îngroşat, buf. Realismul iniţial
devine, însă, pe parcurs aproape neverosimil, cu alunecări,
altfel perfect legitime, în grotesc sau fantastic.
În primul capitol, personajul
Nelu Cucerzan – poreclit, aflăm mai încolo, Nelu Sanepidu,
pentru asiduitatea aventurilor sale amoroase risipite pe întreaga
hartă a ţării – e introdus la modul ironic-melancolic: în
pragul împlinirii a 30 de ani, profesorul de limba română
dintr-o şcoală de provincie (în Ardeal) Nelu Cucerzan îşi
pune problema vocaţiei şi a ratării, nu înainte de a
rememora cu umor şi ironie prima lui experienţă erotică, cu
robusta şi rurala Carmina („în vacanţa dintre clasa a noua
şi-a zecea“): „Bău. Se simţea bine. Ca şi cum i-ar fi dat
tîrcoale o mare vocaţie. La treizeci de ani, era şi timpul.
Uite că nu se gîndise niciodată la treaba asta, la vocaţie.
Ce vocaţie avea el? Toţi oamenii, fie că ştiu, fie că nu, au o
vocaţie. Vocaţia de a învăţa pe alţii, vocaţia de a bea,
vocaţia de a strînge bine fînul. Mii, milioane de
vocaţii. Şi el? Era profesor, terminase filologia, dar la ore se
plictisea îngrozitor, uitîndu-se mereu la ceas să vadă
cîte minute au mai rămas pînă la pauză. Nimic mai
departe de el decît hărnicia luminoasă şi încăpăţînarea
de catîr ale apostolilor învăţători ardeleni de a
scoate mereu, la nesfîrşit, generaţii după generaţii de
elevi sobri şi curaţi care mai tîrziu îi vor pomeni cu
pioşenie în memorii. [...] Organiza cu elevii excursii după
excursii, chipurile «de studiu», mai ales în zilele
din cursul săptămînii, invada serbările de sfîrşit de
trimestru cu voit tîmpite montaje literare numai pentru a scăpa
de orele de recapitulare, bătea la maşină toate dările de seamă
şi informările politice ale direcţiunii, făcînd astfel un
salt justificat în ochii colegilor peste două-trei zile de
şcoală şi n-ar fi suplinit pe nimeni, peste program, nici plătit
în valută“. Blazarea şi un difuz sentiment al ratării –
începînd cu ratarea scriitoricească (se face referire la
foile de manuscris mototolite, ca şi la critici şi la cronicile din
reviste) – îl fac pe Nelu Cucerzan indiferent la toate
măruntele şi meschinele forme de propagandă (active şi în
cadrul şcolii), pe care le execută, de altfel, conştiincios pentru
a obţine cît mai mult timp liber şi a chiuli cît mai
mult de la şcoală. Scurtele clipe de meditaţie existenţială
(parcursul formator, Facultatea de Filologie, prima experienţă
erotică, deschizătoare, de altfel, a unui „deceniu şi jumătate
de activitate (s.a. – sic!)), se vor topi curînd într-un
pansexualism cu titlu de bravadă, etalat într-un jurnal cu
adresă către colegul şi prietenul său, Iuliu Borna, şi acesta
profesor de literatură şi scriitor de mîna a doua (a se
vedea, pe tot parcursul cărţii, secvenţele scrise în italice
şi intitulate „Din însemnările erotice ale lui Nelu
Sanepidu“).
Pierzînd această melancolie
iniţială – pentru care cititorul se pregătise întrucîtva
–, romanul înaintează într-un registru pur parodic, în
cadrul căruia însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu sînt,
totuşi, de mare savoare, adesea de un haz nebun, alcătuind varii
tipologii feminine cu reminiscenţe livreşti: planturoasa Mariana B.
din Militari, un „Nilă feminin“, săsoaica virgină Annelise M.
din Sighişoara, masiva brutăreasă Tiţa Pop din Zalău (sau mai
bine-zis Tit-Livia Porolissa Pop, fiică de „mare latinist“
ardelean, care, la beţie, recunoaşte cu năduf ascendentul
ungurilor), o directoare la Banca Naţională, femeie rasată şi
trăitoare în lux, filozoafa amatoare, cu sîni
impresionanţi, Liliana D. din Drumul Taberei etc. etc. În
fond, revelaţia cu care se încheie primul capitol – în
care Nelu zăreşte pe fereastră, în fugă, silueta unei
tulburătoare şi misterioase femei – se va dovedi nici mai mult,
nici mai puţin decît declanşatorul acestui periplu amoros
prin toată ţara (cu accent pe cartierele Capitalei), în
căutarea acelor femei care să exprime, de fiecare dată, un fel de
„spiritus loci“: „Atît de clară, de intens clară fu
lovitura, ideea sau revelaţia sau viziunea despre care mai tîrziu
îi va mărturisi lui Borna că a fost şansa vieţii sale, că,
fără să-şi ia ochii de la hartă, se aşeză tremurînd pe
canapea“.
Exces caricatural
Toată blazarea neliniştitoare şi
executările indiferente, automate ale cotidienelor gesturi
propagandistice de la şcoală îşi găsesc – la limită
excesiv – contrapunctul, defularea în sex şi în
escapadele amoroase. E cazul tuturor personajelor din Un om din Est,
între care se numără şi tînărul pădurar neamţ Willy
Schuster, iscusit alcătuitor de telegrame ideologice şi alte texte
propagandistice (la fel de inerţial şi indiferent la ideologie ca
şi Nelu Sanepidu, dar profitor în conformismul lui), şi care
susţine, noapte de noapte, un „maraton erotic“ cu trupeşa şi
mai vîrstnica unguroaică Sári-néni (mai veche
iubită a tatălui său, Klaus Schuster), sus-pomenitul profesor şi
scriitor diletant (care suferă şi el o revelaţie, ironică: anume
că scrisul său predetermină realul) Iuliu Borna, care-i suflă lui
Nelu iubita misterioasă (dovedită a fi doctoriţa Vianda şi
recîştigată, într-un final, de Nelu Sanepidu!). Dar şi
cazul – şi cu asta voi încheia – lui Grigore Samsaru
(aluzie parodică la kafkianul Gregor Samsa), profesor de biologie la
aceeaşi şcoală generală, care se trezeşte într-o dimineaţă
cu „o irepresibilă dorinţă de a intra în partid“ şi, în
cabinetul de biologie, are memorabila viziune a naturii ca „o şi
mai imensă Uniune Sovietică, plină de organizaţii de bază
hotărîte, ferme, decise să-şi urmeze neabătute calea“.
Profesorul cu cronice probleme de ejaculare precoce înţelege –
evident – să facă demersurile de primire în partid prin
seducerea tovarăşei Szekely, „secretara organizaţiei de bază
din şcoală“.
Nici povestea himerică a cerbului de
„pe puţin 230 de puncte“ pe care-l zăreşte Willy în
pădure şi nici vizita tovarăşului Ceauşescu în zonă –
pentru a vîna cerbul, înlocuit în cele din urmă cu
Gică Şchiopu, singurul cerb cunoscut şi tolerat de vînători
în regiune – nu sînt lipsite de farmec şi chiar de
emoţie, în cazul răpunerii bătrînului şi
nepriceputului cerb, care nu fuge din bătaia puştii lui Ceauşescu.
Galeria de personaje umoristice – din diversele ierarhii
instituţionale comuniste – nu se opreşte, nici ea, la cele
evocate mai sus. Cum va continua acest volum axat în esenţă
pe umor, parodie şi caricatural rămîne, într-adevăr –
cu toate riscurile de rigoare (excesul caricatural), dar şi cu
meritele sale inconfundabile (savoarea balcanică) – de văzut.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters