Autor: 
Categoria: 
În filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, există o lungă secvenţă,
din 1973, filmată în Aula Universităţii din Bucureşti. E
momentul în care Nicolae Ceauşescu primeşte titlul de Doctor
Honoris Causa. Cel care susţine laudatio şi îi înmînează
titlul este Paul Niculescu-Mizil, pe atunci preşedintele Comisiei
Superioare de Diplome. Se întîmpla în 1973, anul în
care Ceauşescu împlinise 55 de ani (pe 26 ianuarie) şi fusese
sărbătorit şi preamărit „de întregul popor“. În
anul 1973 este prima dată cînd ziua de naştere a lui Nicolae
Ceauşescu devine sărbătoare naţională. Tot în acel an,
Adrian Păunescu preia conducerea revistei Flacăra, transformînd-o
dintr-un magazin ilustrat, cu actori sau cu peisaje pe copertă,
într-un instrument de propagandă. Înscăunarea lui
Adrian Păunescu la Flacăra este în strînsă legătură
cu Nicolae Ceauşescu, care îi spune noului redactor-şef:
„Sper ca Flacara să fie o adevărată flacără!“. Iar Adrian
Păunescu scrie primul editorial pornind de la acel comandament,
trasat de secretarul general al PCR, subliniind urgenţa prezenţei
„flăcării revoluţionare“ în acele timpuri. În
1974, Nicolae Ceauşescu devine primul preşedinte al României
socialiste, primind sceptrul de la Ştefan Voitec. În 1974 are
loc şi Congresul al XI-lea al PCR, manifestare de „deplină
adeziune“ şi de aducere a poporului lîngă Ceauşescu, cînd
se încetăţeneşte lozinca poporului „strîns unit“
lîngă conducător.
Aceste exemple nu sînt doar
firave şi pasagere semne de laudă către „măreţul conducător“,
ci expresii ale „cultului personalităţii“, ce se instalează
trainic şi definitiv.
Acestea sînt faptele acelor ani.
Peste aceste fapte, preşedintele de azi al României toarnă o
afirmaţie, spunînd despre Ceauşescu că „dacă el stătea
numai 10 ani, era un mare preşedinte în istoria românilor“
(declaraţia a fost făcută la B1 TV). Pe urmă, la moartea lui
Adrian Păunescu, Traian Băsescu transmite un mesaj de condoleanţe
în care vorbeşte despre Adrian Păunescu, ce rămîne „în
amintirea celor care l-au apreciat pentru măiestria creaţiei sale,
pentru pledoaria sa constantă pentru valorile naţionale“.
Traian Băsescu s-ar părea că nu ştie
nimic despre „cultul personalităţii“, lansat încă de la
începutul anilor ’70, cu îngenuncherea Universităţii
din Bucureşti, obligată să acorde titlul de Doctor Honoris Causa
unui om care avea cîteva clase. Nu-şi aminteşte despre modul
în care Adrian Păunescu a contribuit la propagarea, la
extinderea şi la desăvîrşirea acestui „cult al
personalităţii“, din momentul în care a preluat revistaFlacăra. Aşadar, pentru preşedintele Băsescu, Ceauşescu a fost
minunat pînă în 1975, iar Păunescu este un poet pe care
îl apreciază (credem că mult mai mult decît pe Mircea
Cărtărescu, scriitorul care i-a făcut un clip electoral).
În faţa acestor declaraţii, ne
punem o întrebare: ce a condamnat Băsescu în 2006?
Preşedintelui Băsescu îi aparţine afirmaţia că regimul
comunist a fost „ilegitim şi criminal“ de la început pînă
la sfîrşit? Are preşedintele Băsescu remuşcări pentru că
a condamnat comunismul şi vrea să se întoarcă la „valorile
naţionale“? La care „valori naţionale“? În discursul
ţinut în Parlament, la 18 decembrie 2006, Traian Băsescu
spunea: „Alţii au încercat să scuze ororile epocii
Ceauşescu în numele pretinsului ataşament faţă de valorile
naţionale. Adevărul e că acestea au fost invocate şi
supralicitate numai pentru a consolida puterea unui grup, prin
recursul la un patriotism de paradă“.
În ultimele săptămîni, am
văzut, la unii intelectuali (în special la Vladimir Tismăneanu
şi la Andrei Cornea), delimitări categorice faţă de activitatea
lui Adrian Păunescu din vremea comunismului. Aceiaşi intelectuali
s-au făcut că nu aud declaraţiile lui Traian Băsescu. Doar
Gabriel Liiceanu a spus că se „îndepărtează de actualul
preşedinte“, pentru că „nu ştie ce a condamnat. Nu poţi să
condamni oficial un regim criminal, apoi să vii să spui că 10 ani
din acel regim ar fi fost bine“. Probabil că Traian Băsescu este
un elev dificil şi năzuros şi nu prea îi intră bine în
cap că regimul comunist a fost „ilegitim şi criminal“. Dar
profesorii lui de comunism de ce sînt atît de indulgenţi?
De fapt, e limpede: Adrian Păunescu
trebuie condamnat, fără rezerve, fără nuanţă, fără clemenţă,
uitînd, de pildă, că au fost şi momente cînd Păunescu
vorbea despre o ţărănime distrusă de „sistematizare“, iar pe
Traian Băsescu trebuie să-l privim cu îngăduinţă, atunci
cînd e cuprins de valurile nostalgiei după primii 10 ani ai
lui Ceauşescu. Dacă Gabriel Liiceanu va persevera, explicîndu-i
lui Traian Băsescu, într-un limbaj simplu, că primii zece ani
ai lui Ceauşescu au însemnat şi cultul personalităţii, şi
îndepărtarea oricărui opozant din interiorul PCR prin
consolidarea puterii personale, şi Tezele din 1971, şi privaţiuni,
şi Securitatea care încuraja turnătoriile şi suspiciunea, şi
refuzul oricărei forme de liberalizare asemănătoare „primăverii
de la Praga“ în numele pretinsului „interes naţional“
(de fapt, o foarte abilă cale prin care s-a înconjurat de
supuşi şi de marionete), poate că va pricepe şi Traian Băsescu
cum a fost în comunism. Un om precum Gabriel Liiceanu, care a
crezut atît de mult în preşedintele Băsescu, n-are cum
să nu fie convingător. Ceilalţi apropiaţi ai lui Băsescu,
printre care şi Vladimir Tismăneanu, s-ar putea să nu-i spună
nimic preşedintelui Băsescu. Cum să-i ţinem noi lecţii despre
comunism, cum, Lui, tocmai Lui, cel care a condamnat comunismul ca
nimeni altul?
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters