OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ne-am iluzionat multi dintre noi, incepind din decembrie 1989, ca toate atrocitatile, tot absurdul si toata mizeria umana, scoase la iveala in cinci decenii de regim comunist, vor fi dezvaluite si, odata cunoscute, ne vom putea scutura de zgura adunata pentru a merge mai departe, cumva renascuti prin sacrificiul unor oameni tineri. Ne-am iluzionat apoi, in 1996, dupa aproape sapte ani de tranzitie confuza, ce semana, adesea, cu reintoarcerea intr-o alta „tranzitie“, aceea tragica din anii ’50, ca normalitatea este totusi posibila, ca schimbarea lumii depinde de noi, uitind de multe ori ca pentru a schimba lumea e nevoie sa ne schimbam, in primul rind, noi insine.

Dupa alegerile din 2004, capacitatea noastra de autoiluzionare, desi serios afectata de esecurile anterioare, a reinceput, timid, sa functioneze, in pofida tuturor reziduurilor de trecut care ne-au impiedicat si ne impiedica, inca, sa vedem limpede realitatea din jurul nostru.
Imi aduc foarte bine aminte cum, in 1990, aproape simultan cu protestele vehemente ale societatii civile impotriva comunismului si a Securitatii comuniste, au inceput sa circule, tot mai insistent, afirmatii de genul „nu puteam incrimina patru milioane de comunisti“ sau „din patru romani, trei erau informatori sau colaborau, intr-un fel sau altul, cu Securitatea“.

Asa se face ca, de saisprezece ani incoace, ori de cite ori s-a pus problema limpezirii trecutului recent, a procesului comunismului sau a predarii arhivelor secrete ale fostei Securitati catre CNSAS, s-au auzit vocile puternice ale celor care au interpretat si interpreteaza inca aria vinovatiei colective, a imposibilitatii de a-i identifica pe marii si adevaratii vinovati: „atentat la siguranta nationala“, „vendeta inutila“, „Securitatea a facut si lucruri bune“ etc. O graba suspecta de a contesta dreptul la cunoasterea trecutului imediat, un refuz sistematic al oficialitatilor de a accepta ideea ca exista vinovati si ca multi dintre acesti vinovati s-au metamorfozat, peste noapte, in campioni ai democratiei, ai economiei de piata sau ai presei libere. Aceiasi oameni care au instrumentat, cu un profesionalism desavirsit, actiunile complexe de spalare a memoriei colective si de anihilare a notiunii de responsabilitate individuala pun acum in scena un spectacol grotesc, in care diferenta intre hoti si pagubiti tinde sa se stearga. Cind justitia romana da oarecari semne de trezire „din somnul cel de moarte“, cind institutiile statului incearca sa-si consolideze autonomia si independenta fata de politic, nimic nu poate fi mai riscant decit amestecul indistinct al lucrurilor, care poate induce concluzia ca, in materie de coruptie si de vinovatie, sint „toti o apa si-un pamint“.

Nu-i poti pune „in aceeasi oala“ pe Dinu Patriciu si pe Adrian Nastase, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, decit daca vrei sa sugerezi cu tot dinadinsul ca nu exista nici o diferenta intre un om de afaceri, care a riscat si a cistigat pe cont propriu (daca a gresit si unde anume, justitia va trebui sa se pronunte), si fosti demnitari, care au profitat de functiile publice pe care le-au detinut pentru a acumula averi fabuloase (imposibil de justificat), care au obtinut beneficii imense din trafic de influenta si din banii publici!
Aceeasi mentalitate indelung exersata in timpul regimului comunist ne determina, pe multi dintre noi, sa ne dorim sa moara si capra vecinului si ne face incapabili, adeseori, sa percepem diferenta – indiferent de ce natura ar fi ea – altfel decit ca pericol potential. Refuzul sau poate neputinta noastra de a distinge intre diferite tipuri si grade de vinovatie, ca si aviditatea cu care asistam la spectacole mediatice de un gust indoielnic sint speculate, cu mare promptitudine, de profesionistii dezinformarii, functionari simbolici ai comunismului rezidual.

Oricit de paradoxala ar putea sa para o asemenea afirmatie, la saisprezece ani de la caderea comunismului, sintem cu totii prizonierii acestui comunism rezidual, a carui amprenta se regaseste in toate domeniile vietii publice autohtone – de la discursul autoritarist al sefului statului la modul heirupist in care actioneaza procurorii, de la degringolada din invatamintul public la eforturile disperate si nu mai putin ridicole ale Presedintelui Academiei de a-si prelungi ilegal mandatul, doar pentru a se imortaliza in postura de maestru de ceremonii la aniversarea a 140 de ani de la infiintarea institutiei. Comunismul rezidual rabufneste adeseori in interventiile publice animate de vointa demascarilor spectaculoase, pline de zgomot si de furie, indiferent cine este persoana vizata si care este gradul de vinovatie. Comunismul rezidual nu tine cont de individualitate, pe care o calca nonsalant in picioare, si se obisnuieste greu cu ideea de a nuanta la tot pasul. Neobisnuit cu logica lui si/si – in care vede un pericol iminent –, comunismul rezidual prefera logica „tare“ si fara echivoc a lui ori/ori.