În miez de vară,
chiar şi pe caniculă, sălile de concert au continuat să fie pline, „oferta“ a
fost extrem de atractivă, pentru că, spre exemplu, la Sala Radio, am aplaudat o
tînără pianistă care a devenit o certitudine încă din trecutele stagiuni –
Alexandra Costin –, propunînd, de această dată, concertul de Schumann, abordat
cu acurateţea tehnică bine-cunoscută, dar mai ales cu un rafinament stilistic
în care spiritul romantic se regăseşte firesc, fără excese sentimentaliste şi
fără intenţia de a epata; pur şi simplu, pianista… cîntă, pentru sine, pentru
noi, oferind o variantă interpretativă ce cucereşte şi captează încă de la
primele măsuri. Păcat că experimentatul dirijor Jin Wang a optat pentru un
acompaniament orchestral mai lipsit de expresivitate şi, oricum, încercînd să
impună un tempo personal, deşi ar fi trebuit să urmeze solistul. De altfel,
paradoxal, a ales pentru acea seară un program romantic – incluzînd şi Brahms
şi Mendelssohn-Bartholdy –, redat însă pe aceleaşi coordonate ale
corectitudinii „reci“, Orchestra Naţională Radio răspunzînd cu promptitudine
cerinţelor sale, cu o sonoritate frumoasă, omogenă şi totuşi fluentă. Dar ansamblul a evoluat ulterior şi
sub conducerea unui reputat violoncelist – Alexandr Rudin – care, deopotrivă
solist, a propus o seară Ceaikovski deosebit de gustată de public.
Iar
Orchestra de Cameră Radio şi-a încheiat stagiunea cu repere la fel de
interesante, oferind, cu Vlad Conta la pupitru, opusuri de Schubert,
Bizet-Scedrin, dar şi Enescu – excelentul violonist Sherban Lupu (complet refăcut
după stupidul accident din iarnă), interpretînd suita Impresii din copilărie
(în orchestraţia realizată de Theodor Grigoriu), o surpriză pentru melomanii
care au apreciat din nou afinitatea sa pentru acel „ceva“ enescian
inconfundabil. Iar ultimul concert, deşi cu emoţii (dirijorul german
îmbolnăvindu-se, fiind înlocuit în ultimul moment cu un coleg italian), a atras
pentru că muzica lui Mozart este, întotdeauna, bine-venită, mai ales dacă s-a
cîntat şi Concertul nr. 7 – solist, violonistul Alexandru Tomescu (mult prea
mediatizat „cu vioara sa Stradivarius“, de parcă instrumentul ar schimba
fundamental interpretarea) –, şi Missa în do minor – cu un cvartet vocal tînăr
şi destul de eterogen, corul fiind pregătit, ca de obicei, de Dan Mihai Goia.
Filarmonica
bucureşteană a încheiat, la rîndul său, „în forţă“, cu maestrul Cristian
Mandeal la pupitru, cucerind melomanii prin superba tălmăcire a Simfoniei a
VI-a de Mahler, construită cu minuţie, dar pe suprafeţe ample, cu planuri
contrastante bine gradate, cu momente de apoteoză alternînd cu lirismul şi
umorul (uşor ironic sau… ingenuu), atît de caracteristice compozitorului,
orchestra evoluînd cu reală plăcere într-o lucrare extrem de solicitantă,
reuşind să contureze o arhitectură gîndită de dirijorul parcă făcut pentru
asemenea partituri monumentale, astfel încît, mai bine de 90 de minute, o sală
plină a fost captată de frumuseţea unei interpretări care ar merita gravată pe
disc. Cu siguranţă, cei care aveau poate rezerve faţă de dificultatea de
înţelegere a muzicii lui Mahler s-au convins, în acea seară, că o asemenea
splendoare merită oricînd reascultată. O menţiune specială merită
concertmaistrul Cosmin Bănică, violonist de mare talent, care a demonstrat, şi
în această ipostază, o implicare, o bucurie şi o seriozitate a cîntului cum
rareori se poate vedea pe la noi.
Doar două
zile mai tîrziu, dirijorul Cristian Mandeal a revenit la pupitru, pentru a
conduce însă concertul final al Orchestrei de Cameră a Filarmonicii, al cărei
program a inclus două Intermezzo de Enescu, Divertisment de Bartok, celebra
Serenadă de Elgar şi Variaţiuni pe o temă de Frank Bridge de Britten, opusuri
de secol XX, al căror parfum şi farmec au fost reliefate în tonuri estompate,
cu o anume discreţie, rămînînd în cadrul specific orchestrei de coarde,
încîntînd în pagini cînd transparente, cînd sugerînd dansuri pregnant ritmate
sau eleganţa plină de graţie, cu scurte intervenţii solistice sau în cvartet
(concertmaistru fiind experimentata Anda Petrovici). O seară frumoasă de
duminică, aplaudată entuziast de un public, din păcate, destul de restrîns,
poate pentru că mulţi urmăreau meciul, iar alţii îşi serbau onomastica, dar cu
siguranţă cei ce ne-am aflat în sală am fost răsplătiţi din plin.
Ateneul a
găzduit însă şi recitalul Cvartetului Belcea care, susţinînd cîteva programe pe
stagiune, atrage, de fiecare dată, un public incredibil de numeros pentru
muzica de cameră, semn că reîntîlnirea cu acest minunat ansamblu este aşteptată
şi dorită de cei ce ştiu să aprecieze nu doar perfecţiunea tehnică, ci mai ales
– din nou – plăcerea cu care cîntă, ceea ce asigură prospeţimea demersului
artistic, ferindu-l de rutina care pîndeşte orice formaţie cu o activitate
intensă. Alegînd, din bogatul lor repertoriu, cvartete de Schubert şi Beethoven,
ne-au atras într-o lume în care sensibilitatea, expresia fiecărui sunet (care
astfel… capătă un sens), trăirea afectivă a „momentelor“ fie dramatice, fie
„giocoso“ sau pline de strălucire, depăşesc cu mult limitele unei abordări în
care apreciem echilibrul, relaţia dintre instrumentişti, rotunjimea sonoră,
supleţea discursului – pentru că, şi în acea seară, pur şi simplu am ascultat o
muzică minunată! Iar ICR
merită felicitări pentru ideea de a aduce Cvartetul în rezidenţă la Ateneu.
Chiar merită. (Reclama Mezzo, cu neuitatul Georg Solti la pupitru, să fie oare
un à propos de bun augur?…)
Comentarii utilizatori
cronica de serviciudepetaria - Joi, 3 Iulie 2008, 21:02
Interesant modul in care este elogiata pianista Alexandra Costin, care nu este altceva decat o "Elena Basescu" a lumii muzicale din Radio - pentru ca acolo este taticul director si ea doar acolo se produce. Interesant si modul in care este criticat Jin Wang, un dirijor valoros...
In ceea ce priveste colegul italian care l-a inlocuit pe dirijorul german, acesta este de fapt englez si locuieste in Franta. Dar poate numele trecut gresit pe afis este sursa acestei erori...