Autor: 
Categoria: 
Festivalul Internațional „George Enescu“ se află în plină
desfășurare. Ca de fiecare dată, numărul concertelor cu adevărat „de festival“
este atît de mare încît este foarte greu să alegi. Pentru cei care vor totul,
dificultatea este cu atît mai mare cu cît, în majoritatea cazurilor, ora de
sfîrșit a unui concert se suprapune peste ora de început a următorului. Nu știu
dacă trebuie să rîd sau să plîng atunci cînd, cu orchestra sau solistul încă pe
scenă, melomanii împătimiți se ridică și părăsesc sala Ateneului Român, fugind
practic spre Sala Palatului, pentru ca, două ore și jumătate mai tîrziu, să
repete mișcarea, de astă dată în sens invers. Cei de pe scenă nu înțeleg ce se
întîmplă. Iar melomanii împătimiți nu pot, nu știu, nu vor să renunțe, să
aleagă. Sau atunci cînd riscă o alegere, greșesc și lipsesc de la evenimente cu
adevărat memorabile. Cum a fost în cazul concertului pe care Filarmonica de
Stat Moldova din Iași l-a susținut la Ateneul Român joi, 8 septembrie, la ora
17 după-amiaza. O oră... proastă! Un afiș fără „șlagăre“. Interpreți români –
Orchestra Simfonică a Filarmonicii din Iași și pianista Dana Borșan – și
străini, practic necunoscuți publicului românesc, dirijorul Sébastin Rouland și
solistul Jérôme Pernoo (despre care doar violonceliștii interesați și informați
știu că este un artist excepțional!). Un concert extraordinar care ar fi
meritat o sală plină.
Încep cu Concertul pentru pian de Hanns Wolf. Un opus
monumental, cu carieră în epocă, un document al timpului în care a fost scris
și o partitură de o dificultate extremă, mai ales pentru că această lucrare a
fost uitată. Dana Borșan este, în acest moment, singurul interpret în lume al
acestui Concert. Pianista i-a redat practic viața, frumusețea și strălucirea cu
prețul unei munci imense, de care este capabil doar profesionistul adevărat.
Dana Borșan și-a demonstrat de nenumărate ori calitățile în repertoriul clasic
în concerte, recitaluri și înregistrări de referință – amintesc doar Integrala
concertelor pentru pian de Mozart, într-o producție de CD-uri, sub sigla Casa
Radio. Acum însă își leagă numele și măiestria de o pagină muzicală în care
dificultățile tehnice sînt dublate de încărcătura emoțională a unei scriituri
postromantice complexe, cu imense arcuri sonore, în care fiecare detaliu
contează pentru întregul artistic. Condiție a succesului, colaborarea cu
orchestra și cu dirijorul – care s-au aflat în fața unei partituri extrem de
dificile și complet necunoscute – a fost exemplară. Această armonie și coeziune
între toți participanții la un act artistic de excepție s-au menținut pe tot
parcursul concertului, fie că a fost vorba de muzica lui Milhaud, Țăranu sau
Connesson, al cărui Concert pentru violoncel și orchestră a fost din nou
excepțional interpretat de violoncelistul Jérôme Pernoo, un interpret ce se
identifică cu instrumentul său, căruia îi cunoaște toate tainele și îi
exploatează la maximum toate resursele expresive.
Dacă la concertul Filarmonicii de Stat Moldova din Iași
sala a fost, pe nedrept, goală – îndrăznesc să spun că ansamblul ieșean este,
în acest moment, poate cea mai bună orchestră simfonică de stat a României! –,
Sala Mare a Palatului, așa cum era de așteptat, a fost arhiplină la cele două
concerte susținute de Orchestra Simfonică din Londra. În prima seară, bagheta a
fost în mîna dirijorului român Horia Andreescu. Artistul a profitat din plin de
calitățile excepționale ale acestui ansamblu de elită pentru a realiza o
versiune monumentală a Tragicei lui Mahler, așa cum se cuvine unei partituri de
o asemenea amploare și încărcătură emoțională. Un Mahler desfășurat în toată
splendoarea și complexitatea lui, detaliat și totuși închegat, modelat sonor,
în lumini și umbre, și încărcat de emoții, vizînd trăiri păstrate în memorie.
În fața unui ansamblu extraordinar, Horia Andreescu a conturat un Mahler în
concepție proprie pe care muzicienii englezi i l-au restituit cu deplin
respect. Mărturisesc, mai puțin impresionată am fost de evoluția violonistei
Nicola Benedetti. Un Glazunov de cameră, redat tehnic fără fisură și cu
sonoritate de cristal. Din păcate, deseori vioara a fost acoperită de orchestra
capabilă totuși de pianissimo-uri discrete, dar cu o personalitate mai
puternică decît cea a solistei.
A doua seară, marca London Symphony Orchestra, a propus
lucrări de Wagner, Beethoven și Brahms. La pupitru, foarte tînărul dirijor
Nikolai Znaider, violonist consacrat și maestru al baghetei în formare.
Orchestra a fost aceeași, cu muzicienii ei minunați, sensibili și dăruiți.
Viziunea dirijorului a fost, cel puțin pentru mine, surprinzătoare.
Acompaniamentul îl apreciem ca impecabil. Dar partiturile lui Wagner și Brahms
– compozitori cu suflete și minți apropiate prin apartenența la curentul
romantic în spațiul germanic – au fost parcă supuse unei radiografii ce
evidențiază cele mai mici detalii de scriitură melodico-armonică și de
orchestrație. Fiind fascinată și uneori derutată de detalii, am pierdut
coeziunea și sensul întregului.
Pe pianistul palestiniano-israelian Saleem Abboud Ashkar
l-am admirat pentru felul elegant și discret cu care a pășit, la înălțimi de
salt mortal, pe imaginarul fir subțire ce desparte maturitatea mozartiană de
patosul juvenil beethovenian, într-un echilibru perfect în care peruca pudrată
și doar aparent supusă stă alături de pletele rebele ale unui nesupus
recunoscut, în care mocnesc trăiri și sentimente puternice, dar încă nu întru
totul clarificate.
Nu pot să nu remarc frumusețea și profunzimea părții mediane a Concertului nr. 1 de Beethoven, o pagină adevărată, de tinerețe, dar care cuprinde în ea toate elementele ce vor caracteriza ulterior stilul întru totul definitoriu al genialului compozitor la deplina maturitate.
Despre maeștrii cunoscuți, îndrăgiți și mult așteptați de
publicul bucureștean, numai de bine. Ca de obicei, neîncăpătoare, sala
Ateneului Român la concertele ansamblului Saint-Martin-in-the-Fields, solist și
dirijor Murray Perahia, și la cele ale orchestrei de cameră din Lausanne,
solist și dirijor Christian Zacharias. M-am gîndit chiar dacă nu ar fi fost mai
inspirată programarea lor la Sala Mare a Palatului, dar am alungat repede acest
gînd. Minunata sală a Ateneului Român este cu siguranță cea mai potrivită, ca
atmosferă, pentru acest gen de muzică – bijuterii muzicale, într-o sală ca o
bijuterie.
În imagine: Horia Andreescu/ fotografie de Alexandra Jitariuc
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters