OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihaela CONSTANTINESCU
Forme in miscare: postmodernismul
Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999

De putina vreme incoace, „piata“ intelectuala romaneasca abunda in fertile discutii pe marginea unui subiect revenit in actualitate (daca va fi iesit cumva): postmodernismul. De la Dialogurile postmoderne ale Mihaelei Irimia, o lectie servita sub forma interviului dezinvolt, la problema legaturii dintre miscarea optzecista si pretinsele sale radacini postmoderne, problema discutata cu argumente erudite in plan local si international de catre Mihaela Ursa in Optzecismul si problema postmodernismului romanesc si pina la controversatul Postmodernism romanesc al optzecistului fruntas, Mircea Cartarescu, critica romana pare grabita sa-si afirme atit cunostintele teoretice, cit si capacitatea practica de a se integra unei miscari internationale ample. O noua aparitie in acest teren aglomerat este cartea Mihaelei Constantinescu, Forme in miscare: postmodernismul. O teza de doctorat cu adevarat dezinvolta si, nu in ultimul rind, o lectura placuta si incitanta.

Pericolul pe care si-l asuma un cercetator al postmodernismului, la aceasta „ora a secolului“ si in acest context oarecum marginal al curentului, este ca orice discurs despre subiect sa se transforme intr-o reproducere de citate, fara idei de prima mina. In cazul cartii Mihaelei Constantinescu, acest pericol este indepartat in doua moduri. Primul este onestitatea si evidenta placere cu care autoarea, mai ales in ultimele trei capitole ale cartii (Cultura simulacrului, Forme deschise. Strategii metafictionale si Circuitul mintii in miscare) iese din rind, discret si abil, pentru a continua sau completa „povestea“ spusa de alti critici cu propriile sale remarci sau analize; ba chiar, capitolul Cultura simulacrului, dincolo de a schita preocuparile mai profunde ale autoarei (si profesoarei) Mihaela Constantinescu, ofera si un mic indreptar de indeminare critica. Cel de-al doilea mod in care autoarea contracareaza grijuliu orice potentiale obiectii legate de „povestea“ postmodernismului este marcat, de la inceput, si reiterat pe tot parcursul cartii: criticul utilizeaza, neostentativ dar eficient, metoda domeniului descris. In definitiv, nu este postmodernismul o rescriere „avec une différence“ a textelor anterioare, Criticul poate cu atit mai putin sa evite aceasta re-citire si re-scriere – mai ales cind subiectul e, desi vast, atit de pe indelete dezbatut si analizat. Drept urmare, „in buna traditie postmoderna“, Mihaela Constantinescu propune o prezentare si explicare (cit mai coerente) ale fenomenului, urmarind si transpunind in text, cu buna stiinta, citeva elemente-cheie ale discursului postmodern: fragmentaritatea, noile relatii autor-cititor (si postmodernismul ca fiind mai degraba o conditie a lecturii), spatiu-timp, modern-postmodern, limbaj-realitate etc.

Terenul fiind atit de vast, autoarea a optat, voit, probabil, pentru trecerea cu vederea a doua aspecte interesante ale postmodernismului: legatura sa cu politicul si problema unui postmodernism romanesc autentic.
Daca pentru cea de-a doua dezbatere reticenta autoarei e oarecum de inteles (lucrarea sa nefiind nicidecum polemica), primul aspect ar fi meritat, poate, o discutie mai ampla. Daca, asa cum sustine Mihaela Constantinescu (p. 215), „fictiunea postmodernilor se afla in strinsa legatura cu democratia liberala occidentala“, problema unui postmodernism romanesc ar trebui sa iasa oricum din discutie. Insa aceasta decizie eliminativa destul de brutala vine in contradictie cu unul dintre argumentele principale ale cartii, si anume acela ca exista o minima unitate formala si conceptuala a acestui curent (sa ne gindim numai la „formele in miscare“ din titlu).

Atunci, contraexemplele de tipul lui Tristam Shandy (deja un „clasic postmodern“) sau textele japoneze din secolul al IX-lea, care releva cunostinte despre fluiditatea formelor mult antecedente intrebuintarii lor vest-europene si „democratice“, aceste texte, deci, ar fi putut beneficia de o tratare mai ampla. Un istoric sumar al „formelor in miscare“ sau o mai explicita incadrare a curentului in ciuda multora care vad in postmodernism o relativa depolitizare si o concentrare asupra esteticului, cu radacini heideggeriene) ar fi putut demitiza „descoperirile“ literare postbelice sau postsaizecisioptiste si ar fi putut ajuta fie la largirea cadrului discutiei, fie la inchiderea sa efectiva, din punctul de vedere al noii literaturi romanesti.

Dar, in definitiv, ultimul lucru de care autoarea ar putea fi acuzata e partinirea. Cu o delicatete complet ne-postmoderna, Mihaela Constantinescu evita eventualele polemici la care invita subiectul sau. Mai sobru si mult mai ordonat decit majoritatea textelor postmoderne, Forme in miscare: postmodernismul isi permite, totusi, momente de ludic discret (la un moment dat, autoarea observa ca un cititor poate interpreta un text in mai multe feluri, in functie de „un numar de variabile cum ar fi orientarea culturala, istoria personala“ sau... „starea biochimica“); si, pe de alta parte, evita o incheiere „ordonata“ a analizei, sugerind ca textul inca isi asteapta concluzia. Pe aceasta, autoarea o asteapta in „secolul urmator“. Secolul urmator, insa, a si venit – ramine de vazut ce noi paradigme de gindire vor solicita reasezarea si „clasarea“ dosarului inventariat aici.