Era august. Rătăceam pe ulicioarele din Drohobici, printre
punctele cardinale pictate de nuvelele lui Schulz: Prăvăliile de scorţişoară,
Piaţa Ratuşei, Uliţa Stryjska, cea a Crocodililor la fel de searbădă ca
odinioară, şcoala, clasele unde le spunea poveşti învăţăceilor săi, Catedrala
către care îi venea să-şi facă semnul crucii cînd trecea pe alături. Mi-l
imaginam păşind agale pe şleahuri prăfoase şi împînzite de bălării, visînd Casa
în care să se simtă bine: şi-l amintea cineva desenînd copilăreşte, în aer,
semnul Casei, înainte de a întreprinde ceva. Îşi reconstruia, necontenit,
„căminul“ prin acest mic semn ocult: „precum creşa din Bethleem, căminul
omenesc devine sîmburele, nucleul în jurul căruia spaţiul se comprimă, se
densifică prin prezenţa tuturor demonilor şi tuturor spiritelor, din cele
înalte sau cele mai joase sfere“.
Demoni nesupuşi formulelor magice l-au condamnat fără drept
de apel. Anume el, pe care libertatea şi securitatea individului îl obsedau, a
devenit monedă de schimb în relaţiile dubioase ale unor tipi învestiţi cu
putere de decizie infinită, în regimuri în care viaţa unui artist de geniu nu
valora nimic, nu conta mai mult decît o frunză în vînt…
Angrenajul maşinii totalitare (mai întîi, în 1940,
staliniste, ulterior hitleriste) îl deprima la culme: aflînd că pînza uriaşă cu
portretul lui Stalin, lucrată de el la comandă şi atîrnată pe faţada Primăriei,
a fost găinăţată de păsări, le declara prietenilor că este pentru prima oară
cînd distrugerea operei sale îi procură plăcere. Iar pe atunci, să te opui nu
doar puterii de stat, ci şi opiniei sociale dominante, reprezenta o probă de
curaj. Cumplit blestem – cel al vremilor cînd virtuţile constituie o povară, un
handicap, împiedicîndu-te să supravieţuieşti!
Autorul acestor cărţi magice, care instilează o atmosferă
aparte, de angoasă ţiuitoare, a moştenit o identitate ghimpoasă, care i-a creat
doar probleme – s-a născut cetăţean austriac, a trăit ca cel mai autentic
polonez, dar a murit ca evreu –, însă şi-a asumat-o cu demnitate.
De la teatrul orăşenesc, am mers pe ulicioarele care au
constituit subiectul uneia dintre cele mai dense proze din cîte mi-a fost dat
să citesc: fiind cu toată cimotia la teatru, Tatăl îşi aminteşte că a uitat
acasă portofelul şi îl trimite pe micul Bruno să meargă să-l găsească; luînd-o
pe scurtătură şi rătăcindu-se într-un tîrziu prin curtea şcolii, intră şi
nimereşte tam-nisam în apartamentul privat al directorului.
Am hoinărit de la casa familiei sale şi magazinul de
postavuri, pe la galeria orăşenească de artă, unde amprentele trecerii prin
timp a celui care a creat o operă unică, o literatură fantastică prin tensiunea
dintre cuvinte, prin transcendenţa lor mitică, sînt puţine şi sărace, chiar
dacă crepusculul e la fel şi, ca în paginile uneia dintre schiţele sale, îi
contaminează pe oameni, le înnegreşte şi le topeşte chipul, îi face să-şi
lepede feţele, măştile, ca pe nişte piei vechi, să se tîrască precum nişte
larve diforme. Am luat cu mine cîteva exemplare din Prăvăliile de scorţişoară,
în poloneză (seria „Biblioteca elevului“), şi le-am dăruit cîtorva bătrîni
anacronici, adăstînd pe băncile din grădina publică, cu indiferenţa scrisă pe
chip. Lîncezeală de provincie, un timp mort şi fără de speranţă.
Şi poate tocmai din acest motiv, ceea ce fascinează este
forţa cu care şi-a depăşit Schulz condiţia umilă, de dascăl de desen într-o
şcoală oarecare de la capătul lumii –e
un adevărat miracol să te naşti în provincia cea mai urgisită, mai pierdută, mai
depărtată de centrele civilizaţiei şi să nu fii provincial. Să fii european
adevărat la Drohobici – provincia mai însemnînd cuvînt de ocară, o mentalitate
păguboasă, o anumită obtuzitate a felului de a gîndi şi de a acţiona, anacronic
şi mărginit. Întîi de toate, provincia presupune un anumit cod comportamental,
o îngustare a orizontului, a celor permise şi nepermise, dictatura nu-ului –
totul este interzis, nu se cade să depăşeşti limitele impuse pentru a nu stîrni
vorbele rele, dezaprobarea publică. În provincie, convenţionalismele centrului
se amplifică, orice interdicţie e ridicată la pătrat, la rangul de dogmă, de
lege nescrisă. Provincialismul este contaminant şi deformator: a ilustrat-o cu
lux de amănunte în nuvela Ionîci maestrul Cehov. Tratatul despre manechine al
lui Schulz nu are în sine nimic provincial, e metafizic, nesupus timpului – a
servit ca punct de pornire pentru faimoasele spectacole ale lui Tadeusz Kantor,
mai inspiră şi astăzi numeroase opere de avangardă.
Nu am putut ceda ispitei de a-i păşi pe urme spre inima
urbei, la fostul cinematograf, Bruno fiind un împătimit de cinema, să caut în
zadar mai multe aduceri-aminte printre locuitorii orăşelului – marea lor
majoritate nici nu au auzit că a locuit cîndva aici unul dintre cei mai luminaţi
artişti ai secolului al XX-lea, deschizătorul de drumuri care a influenţat
istoria literaturii şi a teatrului, nu doar în Polonia. Efortul său de a
cultiva gîndirea paradoxală, gîndul iute, sprinten, scăpărător, de a trasa căi
ilogice, ne-analitice, pătimaşe, rămîne necunoscut compatrioţilor săi. E un
mare dar – de a evita itinerariile deviaţioniste, laterale, corecte logic,
pentru a ajunge la scop, fie şi în zbor. Asemenea lui Leonardo – căruia nu-i
pot uita Doamna cu hermină, aflată şi astăzi la Muzeul de Artă din Cracovia.
Cum l-o fi văzut Schulz?
…Într-un tîrziu, culegînd din colbul zilei de august fărîme
de amintiri, am ajuns şi la blocul unde locuise cîndva comandantul Felix
Landau, aşa-zisul protector al lui Schulz (îl declarase „evreu util“, statut de
invidiat!) – acolo, într-o cămară, pictorul pictase, pentru copiii
comandantului fascist, scene de basm, cu un căluţ şi pasărea măiastră. După
război, în apartamentul comandantului fascist s-a instalat comandantul rus,
sovietic. De la un ocupant la altul, cămara a fost dată cu var, fresca a zăcut
uitată pînă nu demult, cînd un grup de ziarişti din Israel a descoperit-o, au
filmat un documentar şi apoi au transportat-o, bucată cu bucată, undeva în
Orientul Mijlociu. Actualul proprietar al locuinţei, fost ştab sovietic, îşi
fereşte privirea cînd îmi răspunde şi, deşi nu-l întreb despre asta, zice că nu
i s-a plătit nimic pentru tabloul din cămară.
Cobor în piaţă, spre locul unde se zice că a fost împuşcat
în plină zi, cînd mergea să-şi ia o pîine – zice-se, în semn de răzbunare: un
alt fascist s-a răfuit cu Schulz, deoarece Landau îi omorîse protejatul.
Într-un tîrziu, am revenit la Truskaveţ, oraş balnear cu
profil aparte, unde puţine s-au schimbat. Atmosfera de băi e aceeaşi, ritualul
adăpatului este imuabil, de trei ori pe zi: izvorul Naftusea, peste 40 de
minute, Maria sau Sofia, cucoanele ce se doresc frumoase pornesc întins, prin
parcul secular, spre izvorul Iuzea – femei dominatoare, precum cele din
picturile schulziene, pulpoase, ca nişte plante superbe, insectivore. Madame şi
demoazele înţolite de sărbătoare, consorţi plictisiţi. Bărbaţi cu ochi
lunecoşi, exprimînd o singură întrebare: „Da?“.
…Că nu la Drohobici trebuia să-l caut pe Schulz cel adevărat
m-am convins abia în toamna lui 2007, cînd l-am întîlnit pe artistul poliform
Josef Nadj, coregraf francez de origine maghiară, directorul Centrului Naţional
de Dans din Orléans. Spectacolul Filozofii, prezentat toamna trecută în cadrul
Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, a reuşit să-l surprindă extrem
de exact. „O capodoperă plină de delicateţe“ – astfel a definit spectacolul
inspirat lui Nadj de viaţa şi creaţia lui Schulz un alt regizor, Mihai Mănuţiu.
Un spectacol în care „pirueta ideii“ (Paul Valéry) naşte o necontenită uimire,
o mirare filozofică întreţinută ca un foc în vatră, prin noi şi noi întrebări
şi prin permanenţa poeziei, excedînd cadrul scenic.
Filozofii datează din decembrie 2001 şi prezintă un eşantion de teatru
netradiţional, o instalaţie sofisticată (compusă literalmente în trei timpi!),
o rapsodie de imagini în mişcare, conducînd spectatorii în două spaţii reale
distincte, plus cel mental: jumătate de ceas urmăm un traseu video, în rond, ca
într-o cochilie, un ghioc straniu, de la un monitor la altul, pregătindu-ne pentru
ce va urma, acordîndu-ne antenele, ascuţindu-ne simţurile cu această defilare
de tablouri, statice în aparenţă, însă conţinînd o respiraţie înăbuşită, o
mişcare imperceptibilă. Urmează proiecţia cinematografică (al doilea modul) pe
ecranele închipuind un cub: aici, Josef Nadj centrează atenţia asupra naturii,
a mitologiei inspirate de „frunza verde“. Vedem cinci personaje rătăcitoare,
păduri cutreierînd, încercînd plantele la gust, săpînd pămîntul, cercetînd tot
ce se vede şi se aude, printre arbori şi animale (un măgăruş, o bufniţă cu
privire scrutătoare şi misterioasă, melci giganţi); urmează performanţa scenică
a cinci dansatori (printre ei – Josef însuşi), orchestra interpretînd live o
muzică sacadată, sincopată, cu urcuşuri şi coborîri. O lucrare multimedială,
adresîndu-se maximum la 120 de persoane invitate să-şi schimbe locul şi unghiul
de privire, să-şi aleagă scaunul după bunul-plac. Un joc tragi-comic despre
absenţă şi prezenţă, fiinţă şi fiinţare, moarte şi viaţă – o provocare intimă
pe care scriitorul ar fi lansat-o coregrafului, acesta răspunzîndu-i prin
mijloace specifice evului nostru. Punctul de pornire? Nuvelele din Prăvălii de
scorţişoară şi din Tratatul despre manechine (ce l-au inspirat odinioară şi pe
Tadeusz Kantor pentru Clasa moartă). Or, sînt numeroase tangenţele Nadj –
Schulz: şi unul, şi celălalt au vădit, pe lîngă activitatea de bază, aptitudini
reale pentru artele plastice – Nadj, în afara scenei, e cunoscut ca realizator
de film, pictor şi maestru fotograf; şi, mai presus de toate, este fascinaţia
comună pentru Carte şi relaţia mitică cu baştina, cu Patria prunciei…
Cîştigătorii Concursului de cultură şi istorie poloneză – ediţia 2008
Institutul Polonez din Bucureşti şi revistele Observator
cultural, Orizont şi Contrafort anunţă rezultatele celei de-a VII-a ediţii a
Concursului de cultură şi istorie poloneză, cu titlul „Eseu despre cultura şi
istoria poloneză a sec. XX şi XXI“:
n Premiul I: Larisa TUREA, pentru eseul Surîsul lui Bruno
Schulz – un sejur de patru săptămîni în Polonia, la Varşovia, la un curs de
limbă şi civilizaţie polonă, transport cu avionul
n Premiul al II-lea: Laurenţiu VORONEANU, pentru eseul Katyn
– în căutarea dreptăţii – 200 de euro (echivalentul în RON)
n Premiul al III-lea: Péter DEMÉNY, pentru eseul În căutarea
unei definiţii – 100 de euro (echivalentul în RON)
Menţiuni, constînd în cărţi:
n Daniela Kluz, pentru eseul Călătorind prin România
n Paraschiva Fărcaş, pentru eseul Liberté, równos´ç,
fraternitate.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters