Condamnarea comunismului de către
preşedintele Băsescu a fost o iniţiativă necesară. Ideea de a
fundamenta o acţiune politică de o asemenea amploare pe baza unui
document ce se reazemă pe autoritatea ştiinţifică e nouă şi
bine-venită în cîmpul politic românesc. Meritele
sale sînt însă umbrite de cîteva importante
deficienţe. Deşi garantat de cîteva nume de prestigiu din
cîmpul ştiinţific românesc, în special de acela
al profesorului Tismăneanu, care a scris cîteva cărţi
absolut fundamentale despre comunismul românesc, contextul
politic şi administrativ din care s-a născut raportul a dus la un
document care, în limba română, nu poate fi descris
decît printr-un singur cuvînt: fuşerit.
Cum se poate face un proces juridic?
Un volum apărut recent la Editura
Cartier, Iluzia Anticomunismului, ridică această problemă cu multă
acuitate, mai ales în capitolul semnat de Gabriel Andreescu.
Acesta, după ce explică de ce raportul trebuie marcat în
calendare ca fiind un eveniment de proporţii, o opinie cu care sînt
total de acord, pune pe tapet modul în care raportul eşuează
în atingerea principalului său scop: fundamentarea unui proces
juridic împotriva comunismului. Această carenţă – atît
în opinia sa, cît şi în a mea – ştirbeşte
considerabil valoarea raportului.
Acesta nu poate propune o condamnare
efectivă a comunismului pentru că multe dintre faptele pe care
pretinde că le clarifică rămîn la stadiul de ipoteze sau la
acela de acuzaţii teoretice. Există însă şi secţiuni, cum
ar fi aceea despre violările judiciare comuniste, care pot fi
recuperate. Acestea se află dincolo de mijlocul volumului de 600 de
pagini (la paginile 397-407) şi nu reprezintă altceva decît o
mică secţiune, relativ marginală, în ansamblul documentului.
Cauza acestor surprinzătoare greşeli de compoziţie şi de atac
este faptul că raportul a fost scris în grabă, fără plan,
într-un context politic tulbure, ce nu a dat timpul necesar
decantării unor concluzii limpezi, fundamentate, pe baza cărora să
se poată acţiona juridic.
Reformularea raportului
În cele ce urmează, după ce voi
puncta, la rîndul meu, cîteva dintre problemele lăsate
nerezolvate de raport, voi propune o platformă de colaborare on-line
pentru specialiştii din România şi din străinătate, cu
ajutorul căreia aceste probleme ar putea fi rezolvate.
Mesajul acestui capitol este
constructiv. Nu trebuie numai să criticăm raportul în mod
teoretic, trebuie să ajutăm la construirea versiunii a doua –
2.0, cum se spune în limbajul digital –, care să corespundă
exigenţelor juridice, politice şi intelectuale ale momentului.
Iniţiativa pe care o propun în
nume propriu porneşte de la o idee de bază, enunţată şi de
Gabriel Andreescu, precum şi de alţi comentatori, cum ar fi Caius
Dobrescu: raportul trebuia să facă un inventar sec al faptelor
ilegale şi criminale, din punct de vedere juridic, comise de regimul
comunist şi de liderii comunişti. Acest inventar trebuia construit
din perspectiva dreptului internaţional şi românesc în
vigoare la data comiterii faptelor. Un astfel de inventar rămîne
însă de scris. El ar trebui, aşa cum spunea Gabriel
Andreescu, să „reprezinte o sinteză utilizabilă de către
decidenţi, să aibă loc în biblioteca cetăţeanului
interesat, să folosească un stil sobru pînă la
depersonalizare, cu enunţuri şi cifre cît mai puţin
contestabile, foarte atent structurat, împărţind cu grijă
proporţiile, construit pe o bază conceptuală riguroasă pînă
la eliminarea tentativelor de originalitate, dezvoltînd
subtemele, întrebările şi răspunsurile în măsura în
care slujesc obiectivul“.
Raportul actual nu face aceste lucruri
decît parţial şi într-o manieră nesistematică. Mai
mult, acesta nu îşi descrie misiunea politică sau juridică
foarte clar. Nici măcar decizia de înfiinţare a comisiei nu
este ataşată textului. Global, documentul pare un eseu, nu un
exerciţiu analitic şi demonstrativ-empiric. A fost scris ca o carte
de sinteză istorică, bazîndu-se pe literatura existentă, pe
care, de multe ori, o citează, dar nu o recenzează sau o
recapitulează în detaliu. Acest stil se află la polul opus
faţă de acela al unui raport, care trebuie să fie analitic şi
bazat pe investigaţii originale, descrise în detaliu.
Falsificarea alegerilor din 19
noiembrie 1946
Să luăm doar un exemplu, şi anume
acela al alegerilor din 19 noiembrie 1946, prin care alianţa condusă
de comunişti a preluat frînele puterii legislative.
Falsificarea este menţionată la paginile 39, 130-132, 487 şi 639.
Dintre acestea, cele trei pagini din capitolul dedicat alegerilor
(130-132) ar fi trebuit să ofere dovada definitivă că alegerile au
fost cu adevărat falsificate. Demonstraţia este, din păcate,
construită în jurul argumentului „fără a mai insista, e
clar că...“. E drept, raportul menţionează cel puţin cinci
surse credibile pentru a se deroba de responsabilitatea de a oferi o
demonstraţie completă. Fiecare însă ridică probleme, fie
prin modul în care raportul recapitulează faptele enunţate de
ele, fie prin valoarea lor intrinsecă. Astfel, raportul menţionează,
la pagina 131, un tabel alcătuit de istoricul Dinu Giurescu, care ar
fi identificat 11 declaraţii ale unor actori politici din anii ’40,
prin care s-ar fi indicat că alegerile au fost falsificate.
Declaraţiile nu sînt însă reproduse – nici măcar în
formă de tabel. Iar ceea ce ne spune raportul, şi anume că 11
„surse“ (ghilimelele aparţin autorilor raportului) ar fi
prognozat victoria înainte de alegeri, în proporţii
asemănătoare cu rezultatele oficiale, nu poate constitui o dovadă
incontestabilă a falsificării. În mod asemănător trebuie
tratate citatele din depeşele diplomatice ale reprezentanţilor
Statelor Unite şi ai Marii Britanii în România (p. 132).
Din partea generalului american Schuyler se dă un singur citat.
Raportul reprezentantului britanic este prezentat mai pe larg, e
drept, incluzînd o listă de probleme ridicate de alegeri. Nici
această listă însă nu prezintă în detaliu motivele şi
exemplele diplomatului britanic, ci doar le parafrazează pe scurt,
fără a le analiza credibilitatea şi, mai mult, capacitatea de a da
o imagine de primă mînă despre ceea ce s-a petrecut în
România în noiembrie 1946.
În fine, dovezile cele mai
elocvente care ar fi putut arunca definitiv lumină asupra alegerilor
din 1946 – un document publicat chiar de către unul dintre membrii
comisiei, Virgil Ţîrău, despre rezultatele alegerilor din
trei judeţe transilvane şi un document publicat de istoricul Petre
Ţurlea despre alegerile din 1946, ambele demonstrînd, se pare,
existenţa unei malversaţiuni comuniste – sînt prezentate
într-un mod inexplicabil de superficial. Ele sînt
rezumate prin această singură frază: „Cele două seturi de
informaţii, comparate, ne indică o fraudă masivă, cele peste 80%
din voturile acordate, raportate oficial, fiind în cel mai bun
caz doar dublate, deoarece, aşa cum se preciza în raportul ce
analiza situaţia reală din judeţul Cluj, era dată «pe baza
informaţiilor luate de la preşedinţii şi grefierii secţiunilor,
care uneori exagerează pentru a-şi fi mărit meritele de a fi
favorizat BPD-ul»“. Din frază nu reiese exact cît
anume ar fi obţinut comuniştii şi aliaţii lor, cît,
opoziţia democrată şi cît, celelalte forţe politice. Mai
mult, ea rezumă, într-adevăr, numai informaţiile din
judeţele transilvane. Informaţia prezentată în documentul
publicat de Petre Ţurlea, care se pare că este cu adevărat
revelator, nu este decît invocată, nu sumarizată.
Victimele comunismului
Lipsa unui eşafodaj faptic independent
care să susţină concluziile raportului se resimte şi în
alte zone sensibile, cum ar fi analiza dimensiunilor carnajului
comunist. Calculul victimelor este teoretic. Cifrele totale – între
500.000 şi 2.000.000 de prizonieri politici – sînt cu totul
deductive. Mai mult, se menţionează la un moment dat o distribuţie
pe grupe în funcţie de educaţie, sex sau ocupaţie, fără a
se menţiona cifra de bază.
Ca şi în cazul documentării
alegerilor din 1946, superficialitatea este de neînţeles, în
situaţia în care cel puţin una dintre sursele menţionate în
raport ca izvor documentar – este vorba despre „Recensămîntul
populaţiei concentraţionare din România, 1945-1989“,
realizat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului de
la Sighet – a dat publicităţii două cifre inatacabile, de la
care se putea şi, de altminteri, trebuie să pornească orice
discuţie. Mai precis, centrul a identificat şi documentat 93.000 de
deţinuţi politici şi 22.000 de persoane decedate în
închisorile comuniste. Cu toate că acestea sînt cifre
parţiale, ce trebuie ajustate continuu, un minimum de etică
ştiinţifică ar fi cerut demararea discuţiei de la cifrele ce pot
fi demonstrate în modul cel mai cert.
Raportul este, totodată, mult prea
preocupat de discuţii ce, deşi importante pentru literatura de
specialitate, nu îşi aveau locul aici. Printre ele se numără
demonstraţia centrală a primei părţi, referitoare la natura
regimului ceauşist. Aceasta este făcută din perspectiva pur
academică a întrebării dacă a fost stalinist pur şi simplu
sau stalinist naţionalist.
Lipsa de profesionalism a raportului
Motivele lipsei de profesionalism
demonstrate de anume părţi ale raportului sînt multiple.
Printre ele, aşa cum arăta Gabriel Andreescu, este şi modul în
care a fost alcătuită comisia. Populată de nume de prestigiu, cu
membri care erau fără mare experienţă în domeniu sau care
nu au dispus, probabil, de timpul necesar pentru a participa la
acţiunea de investigare şi de scriere a raportului, comisia a
sfîrşit prin a strînge şi petici materiale deja
existente, create de experţii afiliaţi la ea. În loc să fie
produsul unei activităţi de stabilire a faptelor, asemănătoare cu
ancheta unui procuror sau a unui judecător de instrucţie, care ia
fiecare fapt în parte şi îl analizează independent de
mărturiile martorilor, raportul a fost rezultatul contopirii, mai
mult sau mai puţin analitice, a unei literaturi existente, destinate
unui alt fel de public, şi anume aceluia academic. În fine, şi
un motiv de reală îngrijorare pentru oricine ar vrea să ia
raportul în serios: concluziile sale au fost scrise şi chiar
publicate cu un an înaintea publicării raportului însuşi.
Acest fapt, recunoscut cu seninătate de către înşişi
autorii documentului, delegitimează politic şi juridic întreaga
operaţiune. Oricare dintre cei vizaţi de raport ca făptaşi poate
ataca concluziile raportului pe temeiuri pur procedurale, invocînd
încălcarea unui principiu legal elementar: nici o acuzaţie nu
poate fi făcută fără o cercetare preliminară a faptelor. Mai
simplu, ei pot spune că au fost condamnaţi înainte de a fi
judecaţi.
Faptul că raportul a contopit de multe
ori texte copiate cuvînt cu cuvînt din cărţi deja
publicate ridică o chestiune legată de proprietatea intelectuală.
Prin lege, documentele produse de statul român se consideră a
aparţine domeniului public. Ele pot fi copiate, distribuite sau
utilizate fără aprobarea prealabilă sau fără despăgubirea
materială a autorului. Acest lucru este însă în
contradicţie cu legea proprietăţii intelectuale obişnuite, care
controlează distribuirea cărţilor din care au fost preluate
fragmentele incluse în raport. Această situaţie poate
împiedica operaţiunea de distribuire a raportului „la
liber“, pentru că ea scoate pe piaţă o proprietate intelectuală
ce nu-i aparţine. S-ar putea ca autorii să fi cerut de la editurile
la care şi-au scos cărţile permisiunea de a introduce paragrafe
sau pagini întregi în raport, dar mă întreb dacă
acest lucru a ajuns la urechile tuturor editurilor potenţial
afectate de această situaţie.
În concluzie, lipsindu-i în
cea mai mare parte o bază faptică solidă şi încălcînd
norme de procedură esenţiale, raportul este mai degrabă un eseu
bazat pe deducţie, apeluri emoţionale şi, uneori, speculaţii
logice decît o adevărată deliberare şi clarificare a unor
fapte şi responsabilităţi. Un astfel de document nu poate decît
în mică măsură ajuta procesul social-politic-juridic de
condamnare a comunismului. Documentul îşi păstrează,
desigur, importanţa simbolică, chiar documentară pe alocuri. El
rămîne, din punct de vedere practic, un instrument de refulare
publică, şi nu unul de atac juridic. Acesta nu e antibioticul
necesar vindecării febrei româneşti create de infecţia
cronică a comunismului. E un simplu paleativ, o frecţie cu spirtul
eseului şi al vorbelor mari, ce dă numai o temporară iluzie de
uşurare.
Ca să-şi fi justificat existenţa
politică şi juridică, documentul ar fi trebuit să ofere mai mult
decît aproximări scuzabile, acuzaţii prin apel la sentimentul
public şi fapte descrise aproximativ. Acesta ar fi trebuit să ne
ofere o bază de lucru solidă pentru a aloca vini, a sugera remedii,
inclusiv legale, şi a extinde cunoaşterea unei istorii tenebroase.
Procesul de reevaluare a comunismului
Faptul că acest raport a produs numai
rezultate parţiale nu înseamnă că activitatea începută
de el nu poate fi continuată şi finalizată. Procesul de reevaluare
a comunismului este unul continuu şi este de datoria întregii
societăţi civile să continue activitatea de restaurare a
principiului egalităţii în faţa legii. Pentru că, în
cele din urmă, trebuind să stabilească cine a fost vinovat şi de
ce acte este acuzat, raportul restaurează ideea că nimeni nu este
mai presus de lege.
Am creat pe site-ul http://www.pagini.
com/2 un spaţiu de colaborare ce permite scrierea unui document, de
orice dimensiuni, prin colaborare simultană a unui număr oricît
de mare de contribuitori. Deşi arată ca un site de web obişnuit,
acesta este, de fapt, un univers complet de colaborare. Orice pagină
poate fi editată de utilizatorii abilitaţi de către
administratorul site-ului. Înscrierea se face automat, la
adresa http://www.pagini.com/2.
Invit în nume propriu pe toţi
cei interesaţi, inclusiv pe coautorii volumului amintit mai sus, să
folosească acest forum pentru a colabora la discutarea şi la
reelaborarea unui nou raport asupra comunismului – un raport care
să aibă o mult mai clară orientare juridică şi care să fie
reparatoriu. Îi invit mai ales pe colegii din domeniul
dreptului, antropologiei legale, criminalisticii, istoriei şi
sociologiei să se alăture acestei iniţiative. Un îndrumar de
colaborare – ce va trebui extins – poate fi găsit pe site,
constituind un început de sumar pentru un viitor raport asupra
comunismului. Acest raport va trebui să discute, în termeni
foarte concreţi, care sînt acele fapte şi acţiuni comuniste
calificabile drept „criminale“, pe baza căror temeiuri de lege
sînt ele astfel şi ce consecinţe legale, politice şi morale
implică faptele constatate de raport. Într-un cuvînt,
acest raport ar putea termina ceea ce comisia Tismăneanu a început
numai – anume, identificarea şi categorisirea, cu documente şi
argumente complete şi temeinic explicate, a acelor fapte ale
regimului comunist din România care s-au dovedit criminale şi
antiumane.
Bibliografie:
C. Dobrescu, „«Ilegitim»
şi «criminal»: discuţia abia începe“,
Observator cultural, 386/2007.
C. Dobrescu, „Raportul Tismăneanu:
raportul de «continuitate»“, Observator cultural,
391/2007.
D.C. Giurescu, „Documente privind
alegerile din 19 noiembrie 1946“, în Centenar Constantin C.
Giurescu, Editura Universitaria, Craiova, 2001.
V. Tismăneanu, Comisia prezidenţială
pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raport final
(2006).
V. Ţîrău şi I.M. Bucur,
Strategii şi politici electorale în alegerile parlamentare din
19 noiembrie 1946, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca,
1998.
P. Ţurlea, „Alegerile parlamentare
din noiembrie ’46: guvernul procomunist joacă şi cîştigă.
Ilegalităţi flagrante, rezultat viciat“, în Dosarele
Istoriei, 5(11)/2000, pp. 35-36.
–––––––––––––
Sorin Adam Matei este Associate
Professor la Purdue University, West Lafayette.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters